Construction contract termination: admissibility of new expert evidence in appeal and binding effect of unchallenged findings on non-apparent defects

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 25 iunie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.:

- rezilierea contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014 în temeiul art. 10.2.2 din contract;

- obligarea pârâtei la plata de daune-interese în temeiul art. 10.3 din contract, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului şi a construcţiei, evaluate provizoriu la suma de 5.000 Euro, urmând ca valoarea acestora să fie stabilită prin administrarea probei cu expertiză;

- obligarea pârâtei la restituirea diferenţei dintre suma achitată de către reclamantă pârâtei până la momentul acţiunii şi valoarea lucrărilor executate efectiv de către aceasta, potrivit calităţii acestora, diferenţă evaluată provizoriu la 43.548 Euro, urmând ca valoarea acesteia să fie stabilită prin administrarea probei cu expertiză;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a diferenţei dintre suma achitată de către reclamantă pârâtei până la momentul acţiunii şi valoarea lucrărilor executate efectiv de către aceasta, potrivit calităţii acestora, diferenţă evaluată provizoriu la 43.548 Euro;

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu art. 453 C. proc. civ.

În drept, reclamanta a invocat prevederile contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014, dispoziţiile art. 1350, art. 1530, art. 1531, art. 1872, art. 1549, art. 1517, art. 1551 şi art. 1552 C. civ., precum şi art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, rezilierea contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014 în temeiul art. 10.2.1 lit. b) din contract, obligarea reclamantei la plata de daune-interese conform art. 10.3 din contract, constând în restul de plată neachitat în cuantum de 584.740,72 RON şi a penalităţilor de întârziere, calculate conform art. 9.2 coroborat cu art. 10.2.1 lit. b) din contract, începând cu data la care facturile restante au devenit exigibile şi până la data achitării efective a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 3697 din 11.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, s-a dispus rezilierea contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014 în temeiul art. 10.2.2. din contract şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.574,24 Euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului şi a construcţiei şi a sumei de 39.461 Euro, reprezentând diferenţa dintre suma achitată de reclamantă şi valoarea lucrărilor executate de pârâtă, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.518,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus în cuantum de 10.000 RON, taxa judiciară de timbru în cuantum de 19.768,08 RON şi onorariu de expert în cuantum de 750 RON.

2. Împotriva acestei sentinţe, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1424 din 27 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis, fiind anulată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3. Cauza a fost înregistrată la 28 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 1930 din 06 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis cererea principală, s-a dispus rezilierea contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014 din culpa pârâtei-reclamante, a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 16.574,24 Euro, în echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune interese şi a sumei de 39.461 Euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând diferenţa dintre suma achitată de către reclamantă şi valoarea lucrărilor efectiv executate de către pârâtă, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii acţiunii principale (25.06.2015) până la data achitării efective a debitului. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.

De asemenea, a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 40.518,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Împotriva acestei hotărâri pârâta-reclamantă B. S.R.L. a declarat apel.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2023, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii apelantei de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii cu motivarea că urmează a fi analizată utilitatea acestei probe în condiţiile în care s-ar admite apelul, ar fi anulată sentinţa atacată şi ar fi evocat fondul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 283A din 24.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI -a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul şi a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 40.518 RON, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

5. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 27 ianuarie 2023, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a acesteia, cu menţinerea soluţiei privind respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat pe proba cu expertiză solicitată, s-au încălcat prevederile art. 13 si art. 14 C. proc. civ. şi s-a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 476, art. 478 şi art. 479 C. proc. civ., cu încălcarea interpretării obligatorii statuate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2020, pronunţate în completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, se arată că la termenul de judecată din 27 ianuarie 2023, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe solicitarea apelantei-pârâte de efectuare a unei noi expertize tehnice în specialitatea construcţii, cu motivarea că nu se află în etapa procesuală în care să se poată pronunţa pe această solicitare, urmând a pune în discuţie admisibilitatea probei în situaţia în care s-ar anula sentinţa apelată şi s-ar evoca fondul.

În opinia recurentei, procedând astfel, instanţa de apel a soluţionat cauza ca o veritabilă instanţă de casare, deşi a fost învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului, fiind încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii, regula dublului grad de jurisdicţie, efectul devolutiv al apelului şi regulile privind admisibilitatea probelor, astfel cum au fost dezlegate prin Decizia RIL nr. 9/2020.

Se mai arată că instanţa de apel a motivat respingerea probei prin faptul că aceasta nu a fost solicitată în prima instanţă, în cel de-al doilea ciclu procesual, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 478 şi art. 479 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate cu forţă obligatorie prin decizia antereferită.

În opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat şi regulile privind regimul probatoriu al prezumţiilor la începerea lucrărilor pe terenul aparţinând reclamantei.

Recurenta susţine că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a motivat de ce nu a fost încuviinţată proba cu expertiză şi, de asemenea, nu a analizat solicitarea recurentei privind încălcarea regimului probatoriu al prezumţiilor.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei apelate în ceea ce priveşte calitatea martorului C. de reprezentant a reclamantei.

Totodată, recurenta consideră că pentru aceleaşi motive este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât s-a creat recurentei o situaţie mai grea în propriul apel.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la mandat, întrucât nu a reţinut mandatul acordat de reclamantă martorului C., chiar şi tacit. Sub acest aspect, s-a menţionat că declaraţia martorului C. se coroborează cu înscrisurile depuse la dosar în calea de atac a apelului.

În continuare, recurenta susţine că nu a fost executat contractul, întrucât intimata-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a lucrărilor efectuate.

În aprecierea recurentei, era esenţială pentru dezlegarea prezentei cauze calificarea corectă a proceselor-verbale de finalizare a stadiului fizic al lucrărilor.

Mai arată recurenta că preţul contractului a fost stabilit global, eşalonat pe etape şi nu potrivit unui deviz, iar lucrările au început la ordinul şi solicitarea beneficiarului, fără a exista o autorizaţie de construcţie.

De asemenea, în aprecierea recurentei, au fost aplicate greşit regulile prevăzute în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea construcţiilor.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22 mai 2023, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului.

Cauza a fost înregistrată la 06 aprilie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu s-au conformat în acest sens.

Prin încheierea din 29 februarie 2024, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 25 aprilie 2024.

Prin încheierea din 25 aprilie 2024 a fost amânată soluţionarea cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a reprezentantului convenţional al recurentei - pârâte, fiind stabilit termen de judecată la 19 septembrie 2024.

Înalta Curte, analizând încheierea şi decizia atacate, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură sau principii ale procesului civil, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, potrivit art. 174 C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancţiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul impunând condiţia ca actul de procedură întocmit cu nerespectarea cerinţei legale să fi produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, reclamanta invocă neregularităţi de ordin procedural decurgând din faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii solicitată de apelanta-pârâtă.

Sub acest aspect, recurenta a invocat încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, prevăzute de art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., a efectului devolutiv al apelului şi a limitelor acestuia, potrivit art. 476 şi art. 478 din acelaşi cod, precum şi a dispoziţiilor privind administrarea probelor în apel, conform art. 479 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, dezlegare obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză, se constată că prin cererea de apel, pârâta a solicitat încuviinţarea probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcţii cu aceleaşi obiective ca şi cele de la prima instanţă, precum şi suplimentarea cu două noi obiective privind conservarea lucrărilor executate.

Verificând încheierea recurată, se reţine că instanţa de apel a apreciat că, faţă de criticile formulate în motivarea apelului, nu se află în etapa procesuală în care să se poată pronunţa asupra probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii, cu aceleaşi obiective ca şi cele din faţa primei instanţe, propusă de pârâtă prin cererea de apel.

Totodată, instanţa de apel a precizat că, în ipoteza în care se vor admite şi vor fi considerate întemeiate criticile din apel referitoare la raportul de expertiză şi se va admite apelul pârâtei, cu consecinţa anulării sentinţei atacate, se va pune în discuţie, în evocarea fondului, utilitatea şi legalitatea probei cu expertiză în specialitatea construcţii, solicitate de apelanta-pârâtă.

În continuare, instanţa de prim control judiciar a respins ca neutilă solicitarea de completare a expertizei cu cele două noi obiective, arătând că stabilirea conservării corespunzătoare sau nu a lucrărilor executate conform contractului de antrepriză încheiat între părţi reprezintă o chestiune care excede obiectului cauzei, astfel cum acesta a fost fixat prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ. efectul devolutiv al apelului, specific acestei căi ordinare de atac, constă în posibilitatea părţilor de a supune analizei instanţei de apel litigiul în ansamblul său, cu toate problemele de netemeinicie şi nelegalitate supuse analizei primei instanţe şi în limitele a ceea ce s-a apelat.

Subsecvent, art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevede că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, precum şi faptul că instanţa de apel poate să încuviinţeze probele a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, dacă se consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi.

Instanţa se pronunţă în şedinţă publică asupra probelor solicitate de părţi, prin încuviinţarea sau nu a acestora printr-o încheiere dată în conformitate cu dispoziţiile art. 258 C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în calea de atac a apelului, potrivit art. 482 din acelaşi cod.

În considerarea celor prezentate, instanţa supremă constată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile procedurale evocate privind admisibilitatea probelor, reţinând în cuprinsul încheierii din 27 ianuarie 2023 că în faza procesuală a apelului nu se poate pronunţa pe solicitarea apelantei de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică, admisibilitatea probei urmând a fi analizată doar în eventualitatea admiterii apelului şi anulării sentinţei atacate. Prin urmare, instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa pe admisibilitatea probelor solicitate de pârâtă în soluţionarea cererii de apel, în condiţiile art. 255 C. proc. civ.

În continuare, se reţine că, în absenţa indicării de către legiuitor a sancţiunii nulităţii pentru nesocotirea acestor dispoziţii, nulitatea este una virtuală şi, întrucât ipoteza analizată nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, devin incidente dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că neregularitatea produsă prin nepronunţarea asupra admisibilităţii probei cu expertiză tehnică nu a fost aptă să producă apelantei-pârâte o vătămare a drepturilor procesuale invocate de aceasta, atât timp cât prin decizia recurată, instanţa de apel a analizat şi înlăturat motivat toate criticile relative la raportul de expertiză efectuat în primă instanţă privind diferenţa între DTAC şi PT, obligaţia legală a reclamantei de a avea diriginte de şantier, natura juridică a anexei nr. 2 la contract şi înscrisurile depuse la termenul din 23.05.2017, neanalizate de către expert.

În egală măsură, nici critica recurentei referitoare la încălcarea dezlegărilor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 9/2020, pronunţată în recurs în interesul legii, privind admisibilitatea probelor în calea de atac a apelului, nu este întemeiată.

Problema de drept cu care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a fost aceea de a se stabili "dacă în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ doar probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare şi care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din dispoziţiile art. 255 şi art. 258 din C. proc. civ. sau şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar prima instanţă de fond a constatat decăderea". Aşadar chestiunea dezlegată de instanţa supremă a vizat admisibilitatea probelor menţionate, în calea devolutivă de atac a apelului.

Or, în cauză, se constată că la termenul de judecată din 27 ianuarie 2023 instanţa de apel nu a respins proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii, ci a reţinut că nu se pronunţă pe admisibilitatea probei în acea fază procesuală.

Drept urmare, Înalta Curte constată că nu a fost încălcată decizia evocată, pronunţată în recursul în interesul legii, întrucât dezlegările statuate privind regulile de admisibilitate a probelor solicitate în calea de atac a apelului nu sunt aplicabile în cauză, instanţa de apel nepronunţându-se pe proba solicitată în apel.

În considerarea celor prezentate, constatând că nu i-a fost cauzată nicio vătămare recurentei-pârâte prin încălcarea drepturilor procesuale invocate de aceasta, în raport cu dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă nu poate reţine nulitatea hotărârii apelate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica privind încălcarea de către instanţa de apel a regulilor privind regimul probatoriu al prezumţiilor judiciare în ceea ce priveşte începerea lucrărilor pe terenul reclamantei, nu va fi analizată, deoarece vizează aspecte de netemeinicie prin care se urmăreşte reinterpretarea probatoriului administrat, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate, neputând face obiectul verificării în calea de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

De asemenea, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat nemotivarea deciziei atacate, pe considerentul că instanţa de apel nu a motivat respingerea probei cu expertiza tehnică în specialitatea construcţii.

După cum s-a menţionat, la termenul de judecată din 27 ianuarie 2023 instanţa de apel nu a respins proba cu expertiză solicitată de apelanta-pârâtă ci, la acel moment, a înţeles să nu se pronunţe pe admisibilitatea acesteia, cu motivarea că, în situaţia în care criticile relative la aceasta ar fi întemeiate şi s-ar admite apelul, iar sentinţa primei instanţe ar fi anulată, se va pune în discuţie utilitatea probei.

Prin urmare, instanţa supremă constată că instanţa de apel nu a respins proba cu expertiză solicitată de apelanta-pârâtă pentru a se putea susţine o eventuală nemotivare a soluţiei, ci nu s-a pronunţat, în mod argumentat, pe admisibilitatea acesteia.

În al doilea rând, recurenta a susţinut nemotivarea deciziei recurate, pe considerentul că instanţa de apel nu a analizat criticile privind începerea lucrărilor la ordinul beneficiarului prin raportare la regimul probatoriu al prezumţiilor.

Verificând decizia recurată, instanţa supremă constată că instanţa de apel a analizat criticile privind începerea lucrărilor şi a reţinut că apelantei, şi nu părţii adverse, îi revenea sarcina de a proba că beneficiarul i-a dat dispoziţie să înceapă lucrările în lipsa autorizaţiei de construire. Mai mult, analizând condiţiile răspunderii civile contractuale, instanţa de apel a reţinut că lipsa autorizaţiei de construire este consecinţa neîndeplinirii obligaţiilor aflate în sarcina pârâtei, prevăzute la art. 2.1 şi 3.2 din contractul de antrepriză nr. xdin 11.09.2014, privind întocmirea şi predarea documentaţiei PAC.

Prin urmare, se constată că au fost analizate şi înlăturate în mod argumentat, într-o manieră care permite înţelegerea raţionamentului juridic care a fundamentat soluţia instanţei de apel, criticile privind începerea lucrărilor la ordinul beneficiarului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel conţine temeiurile pentru care s-a admis apelul pârâtei doar în ceea ce priveşte obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, răspunde criticilor din apel şi apărărilor formulate în cauză şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind în ipoteza unei nemotivări a deciziei recurate.

Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu este întemeiată nici critica privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor sentinţei apelate referitoare la calitatea de reprezentant a martorului C., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Motivul de casare invocat de recurentă vizează nerespectarea principalului efect al hotărârilor judecătoreşti, respectiv autoritatea de lucru judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ. " (1) hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului ".

Ca efect al lucrului judecat, în conformitate cu art. 431 C. proc. civ. " nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Prin urmare, legiuitorul a conferit autoritate de lucru judecat şi considerentelor decizorii, prin care se rezolvă chestiuni litigioase pe care se sprijină soluţia din dispozitiv.

În cauză, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinţei apelate privind calitatea de reprezentat a martorului C., reţinând că acesta nu a semnat procesele-verbale în calitate de reprezentant al reclamantei, în condiţiile în care nu s-a probat vreun mandat acordat de societatea reclamantă în legătură cu recepţia lucrărilor.

Verifind această critică, instanţa supremă constată că prima instanţă a reţinut că în situaţia în care reclamanta nu a probat că a adus la cunoştinţa pârâtei revocarea mandatului acordat martorului, înainte de încheierea proceselor-verbale, semnarea fără obiecţiuni de către martor, în numele şi pentru reclamantă a acestora, nu este aptă să conducă la paralizarea dreptului reclamantei de a invoca deficienţele cantitative şi calitative ale lucrărilor executate.

În continuare, tribunalul a reţinut, potrivit concluziilor raportului de expertiză judiciară, că deficienţele lucrărilor executate de către pârâtă nu pot fi considerate aparente, în aşa fel încât ele să poată fi percepute printr-o simplă examinare vizuală de o persoană care nu deţine calificarea profesională necesară unei asemenea evaluări, astfel că semnarea de către martor a proceselor-verbale nu poate fi asimilată recepţiei fără rezerve a lucrărilor, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 1862 C. civ.

În concluzie, tribunalul a constatat existenţa elementelor răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei reclamante, considerent pentru care a admis cererea principală şi a dispus rezilierea contractului de antrepriză din culpa acesteia.

Or, instanţa de prim control judiciar, în acord cu prima instanţă, a reţinut că din raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii au rezultat deficienţe ale lucrărilor executate de pârâtă, astfel că procesele-verbale invocate de recurentă nu au valoarea unor procese-verbale de recepţie finală fără rezerve. Totodată, instanţa de apel a reţinut că prin neapelarea considerentelor tribunalului privind caracterul neaparent al viciilor lucrărilor au devenit definitive, intrând în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu este incidentă autoritatea de lucru judecat în sensul invocat de recurentă, întrucât instanţa de apel în motivarea soluţiei, nu a reţinut în sens contrar considerentelor primei instanţe, ci, dimpotrivă, a stabilit în acord cu aceasta că procesele-verbale semnate de martorul C. nu au valoarea unor procese-verbale de recepţie finală fără rezerve, nefiind incidente dispoziţiile art. 1862 alin. (3) C. civ., privind viciile aparente.

Totodată, este de menţionat şi faptul că, faţă de constatările celor două instanţe de fond privind caracterul neaparent al viciilor lucrărilor şi neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale privind predarea integrală a documentaţia necesară pentru obţinerea autorizaţiei de construire şi executarea conformă a lucrărilor, considerentul primei instanţe privind calitatea de reprezentant al reclamantei martorului C. la semnarea proceselor-verbale nu este unul decizoriu.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu a existat o încălcare a autorităţii de lucru judecat, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 nefiind întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă constată că acesta a fost invocat formal întrucât nu au fost relevate normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel.

În esenţă, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că martorul C. nu a avut mandat pentru a semna procesele-verbale de recepţie a stadiului fizic al lucrărilor, deoarece acesta a fost cel care a încheiat contractul de antrepriză iar din probele administrate, respectiv declaraţia martorului şi înscrisurile depuse în apel, rezultă contrariul, iar pentru corecta dezlegare a cauzei, era esenţială calificarea corectă a proceselor-verbale de finalizare a stadiului fizic al lucrărilor.

În continuare, în dezvoltarea motivului de casare invocat, autoarea recursului a arătat că nu a fost executat contractul de antrepriză întrucât intimata-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a lucrărilor efectuate. Mai arată recurenta că preţul contractului a fost stabilit global, eşalonat pe etape, şi nu potrivit unui deviz de lucrări, astfel că lucrările au fost executate până când reclamanta a sistat abuziv plăţile.

Totodată, recurenta a afirmat că lucrările au început la ordinul şi solicitarea beneficiarului, dându-se dispoziţia de a efectua lucrările fără autorizaţie, aspect esenţial pentru determinarea corectă a situaţiei de fapt.

S-a mai arătat că expertiza administrată în cauză nu reflectă realitatea, este neclară, conţine erori de calcul şi aprecieri subiective, fiind validată în mod greşit de prima instanţă.

De asemenea, în aprecierea recurentei au fost aplicate greşit regulile prevăzute în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea construcţiilor, în ceea ce priveşte diferenţa dintre proiectul tehnic şi proiectul pentru autorizaţia de construcţie şi obligaţia legală de a avea un diriginte de şantier.

Verificând decizia recurată, instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei pentru nerespectarea obligaţiilor privind transmiterea către reclamantă a situaţiilor de lucrări spre verificare şi aprobare, executare conformă a lucrărilor şi predarea documentaţiei necesare pentru obţinerea autorizaţiei de construire. Totodată, instanţa de prim control judiciar nu a găsit întemeiat motivul de reziliere a contractului de antrepriză, invocat de pârâtă, privind nerespectarea de către reclamantă a obligaţiei de plată integrală a preţului.

În ceea priveşte critica privind mandatul martorului C. de a semna procesele-verbale de finalizare a stadiului fizic al lucrărilor şi calificarea corectă a naturi juridice a acestor procese-verbale, instanţa de apel a reţinut că la dosar nu există nicio dovadă privind mandatul acordat martorului menţionat de către administratorii reclamantei pentru a semna în numele şi pe seama acesteia procesele-verbale de recepţie, potrivit art. 75 şi art. 197 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 şi că împrejurarea potrivit căreia acelaşi martor a semnat contractul de antrepriză nu poate reprezenta o dovadă a mandatului.

Referitor la natura juridică a proceselor-verbale de recepţie a lucrărilor semnate de martorul C., instanţa de apel a reţinut faptul că prima instanţă a stabilit că deficienţele lucrărilor executate de pârâtă nu pot fi considerate aparente în condiţiile art. 1862 alin. (3) C. civ., iar aceste considerente au intrat în puterea lucrului judecat, deoarece pârâta nu a contestat acest aspect.

În continuare, instanţa de apel a clarificat şi modalitatea de stabilire a preţului, constatând că preţul total în cuantum de 456.850 Euro urmează a fi plătit pe deviz, în funcţie de valoarea lucrărilor efectiv executate, potrivit art. 2.1 şi 8.1 din contractul de antrepriză nr. x din 11.09.2014 coroborat cu anexa nr. 2, parte integrantă a contractului.

În ceea ce priveşte criticile privind începerea executării lucrărilor fără autorizaţie de construcţie la ordinul reclamantei, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a administrat nicio dovadă în acest sens şi, oricum, pârâta nu a respectat obligaţia contractuală de a preda documentaţia reprezentând proiectul autorizaţiei de construcţie.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 3.2 din contractul de antrepriză şi răspunsul la obiecţiuni, pârâta în calitate de antreprenor avea obligaţia de a preda proiectul autorizaţiei de construire şi nu proiectul tehnic în vederea obţinerii de către beneficiar a autorizaţiei de construcţie. De asemenea, s-a stabilit că în lipsa autorizaţiei de construcţie, reclamanta nu avea obligaţia de a numi un diriginte de şantier, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (3) şi art. 22 lit. d) din Legea nr. 10/1995.

Aşadar, prin reiterarea prin cererea de recurs a situaţiei de fapt, a motivelor de apel şi a apărărilor formulate în concluziile scrise depuse la prima instanţă privind mandatul acordat martorului C. pentru semnarea proceselor-verbale de recepţie a lucrărilor, natura juridica a acestor procese-verbale, modalitatea de plată a preţului şi neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de plată a acestuia, precum şi obligaţia de a numi un diriginte de şantier, nu sunt relevate critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel.

Mai mult, toate aceste motive au primit o soluţionare din partea instanţei de apel şi nu pot face obiectul unui nou control judiciar în calea extraordinară a recursului.

Pe de altă parte, prin criticile recurentei privind reanalizarea probelor administrate, respectiv a declaraţiei martorului, a înscrisurilor depuse în apel şi a expertizei tehnice în specialitatea construcţii, efectuată în primă instanţă, sunt vizate aspecte de netemeinicie, nefiind relevate critici de nelegalitate în ceea ce priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, potrivit motivului de casare invocat de recurentă.

Având în vedere faptul că, prin criticile invocate, recurenta nu a relevat norme de drept material încălcate sau aplicate greşit, instanţa supremă constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 a fost invocat formal.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2023 şi a deciziei civile nr. 283 A din 24 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2023 şi a deciziei civile nr. 283 A din 24 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.