Nullity of Cassation Appeal for Failure to Articulate Specific Grounds of Illegality Despite Valid Application of Special Prescription Period

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 15 septembrie 2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023, contestatoarea A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului (succesoarea fostei Autorităţi pentru Valorificarea Activelor Statului), să se constate prescris dreptul pârâtei de a pune în executare silită titlurile executorii constând în contractul de ipotecă autentificat sub nr. x din 16.11.1998, încheiat între antecesorul său B. şi C. S.A. şi contractul de credit nr. x din 16.11.1998, încheiat între C. S.A. şi D. S.R.L.

De asemenea, reclamanta a solicitat să se constate perimată executarea silită demarată de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în anul 2006 şi în anul 2011) în baza titlurilor menţionate şi, în consecinţă, anularea tuturor actelor şi măsurilor de executare întocmite.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998 şi art. 405 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a invocat excepţia netimbrării cererii introductive, iar, pe fond, a solicitat respingerea contestaţiei la executare ca inadmisibilă, netemeinică şi nelegală şi menţinerea executării silite declanşate.

Prin încheierea din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a trimis cauza spre soluţionare către Secţiile civile ale Curţii de Apel Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, sub numărul x/2023.

Prin încheierea nr. 8 din 19.02.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea instanţei specializate în materie comercială (litigii cu profesioniştii, respectiv Secţiile V-VI ale Curţii de Apel Bucureşti).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a VI-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2024.

Prin sentinţa civilă nr. 40 F din 4 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte contestaţia la executare, fiind constatat prescris dreptul pârâtei de a pune în executare silită titlurile executorii constând în contractul de ipotecă autentificat sub nr. x din 16.11.1998 de BNP E. şi contractul de credit nr. x din 16.11.1998, încheiat între C. S.A. şi D. S.R.L..

A fost respinsă în rest contestaţia la executare, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea prescripţiei dreptului pârâtei de a pune în executare titlurile executorii, curtea de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, potrivit cărora termenul de prescripţie a executării silite demarate de AVAS este de 7 ani.

În continuare, instanţa a constat că acest termen de prescripţie a fost întrerupt prin actele de executare efectuate în anii 2006 şi 2011, ultima întrerupere datând din 04 august 2011, ulterior acestui moment curgând un nou termen de prescripţie de 7 ani.

Or, raportat la această dată şi în condiţiile în care pârâta nu a dovedit şi nici măcar nu a susţinut îndeplinirea, ulterior, a altor acte de executare ori incidenţa altor cazuri de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, curtea de apel a constatat că termenul de prescripţie de 7 ani este, în mod evident, împlinit.

Referitor la cererea de constatare a perimării executării silite, curtea a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 389 alin. (1) şi art. 390 C. proc. civ. de la 1865 şi art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, potrivit cărora nu se perimă executările silite cu privire la care legea încuviinţează executarea fără somaţie.

Cum în cazul executărilor silite derulate de recurentă, legea specială prevede că executarea se realizează fără nicio formalitate, deci fără somaţie, curtea a constatat că o astfel de executare silită nu se perimă, astfel că acest capăt de cerere, formulat de reclamantă, este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de anulare a tuturor actelor şi măsurilor de executare silită, curtea a apreciat, deopotrivă, că are caracter neîntemeiat întrucât acest capăt de cerere a fost formulat în mod subsecvent faţă de petitul doi al acţiunii, având ca obiect constatare perimare.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că, deşi s-a constatat intervenită prescripţia dreptului de a pune în executare titlul executoriu, aceasta nu produce efecte asupra actelor de executare îndeplinite în trecut, nu atrage nelegalitatea acestora şi nici nu justifică anularea lor, ci doar împiedică efectuarea, pe viitor, a altor acte de executare silită, potrivit art. 405 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

2. Împotriva acestei sentinţe, pârâta Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 3041 şi 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, prin care a solicitat modificarea hotărârii atacate, iar, pe fond, respingerea contestaţiei.

Potrivit recurentei, în cauza sunt incidente dispoziţiile speciale imperative ale O.U.G. nr. 51/1998, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd la cap. VIII reguli speciale privind titlurile executorii, executarea silită şi prescripţia dreptului de a obţine executarea silită şi, totodată, dispoziţiile Codul de procedură fiscală aplicabil creanţelor administrate de recurentă, care derogă de la dispoziţiile dreptului comun.

În ceea ce priveşte termenele de prescripţie, recurenta susţine că, potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 "termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silita a creanţelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formula executorie, este de 7 ani". De asemenea, recurenta arată că, potrivit art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998, procedurile de executare silită pentru valorificarea activelor sunt supuse dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.

În continuare, recurenta a prezentat situaţia de fapt privind executarea silită a garantului ipotecar şi a moştenitorilor acestuia şi a susţinut că sunt aplicabile, prioritar faţă de C. civ., dispoziţiile art. 2, art. 13 alin. (5), art. 39 alin. (1), art. 40, art. 41 şi art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998 şi art. 2 alin. (1) şi art. 215 alin. (1) Codul de procedură fiscală, în sensul că termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de recurentă, constatate prin acte care constituie titluri executorii, este de 7 ani.

Prin întâmpinarea înregistrată la 11 septembrie 2024, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 28 mai 2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la 19 septembrie 2024.

Faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, examinând, cu prioritate, excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, textul impunând, aşadar, ca o condiţie de formă a recursului, menţionarea motivelor de nelegalitate.

Dispoziţiile legale stipulează la art. 303 C. proc. civ. de la 1865 că recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat şi dezvoltat separat, în sensul formulării unor critici de nelegalitate precum cele evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1- 9 din acelaşi cod, în privinţa modului de judecată al instanţei finalizat prin hotărârea atacată.

Totodată, instanţa este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute în art. 304 C. proc. civ. de la 1865, potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod.

Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, potrivit căreia recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.

Drept urmare, atunci când se constată de instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, se aplică sancţiunea nulităţii recursului, deoarece, în materia nulităţii recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 din acelaşi cod, există numai excepţia care priveşte motivele de ordine publică, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

Din aceste prevederi legale rezultă că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înţelege a critica hotărârea atacată.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este înteemiat doar formal pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

În motivarea recursului recurenta a prezentat situaţia de fapt privind executarea silită a garantului ipotecar şi a moştenitorilor acestuia şi a reiterat criticile relevate în faţa primei instanţe, prin întâmpinare, privind termenul special de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de recurentă de 7 ani, potrivit dispoziţiilor art. 2, art. 13 alin. (5), art. 39 alin. (1), art. 40, art. 41 şi art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998 şi art. 2 alin. (1) şi art. 215 alin. (1) Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile cu prioritate faţă de C. civ.

Verificând sentinţa recurată, se constată că instanţa a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea prescripţiei dreptului pârâtei de a pune în executare titlurile executorii, reţinând că este aplicabil termenul special de prescripţie prevăzut la art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, cu prioritate faţă de normele de drept comun prevăzute în C. civ.

În continuare, curtea de apel a reţinut că ultima întrerupere a termenului de prescripţie a fost în data de 04 august 2011 şi, în condiţiile în care pârâta nu a dovedit şi nici măcar nu a susţinut îndeplinirea, ulterior, a altor acte de executare ori incidenţa altor cazuri de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, a constatat că termenul de prescripţie de 7 ani este, în mod evident, împlinit.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că, prin criticile prezentate în memoriul de recurs privind aplicarea termenului special de prescripţie de 7 ani prevăzut la art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, recurenta nu combate raţionamentul instanţei de fond, care a reţinut deja incidenţa acestui termen special de prescripţie a dreptului de a pune în executare silită titlurile executorii şi a calculat în mod corect cursul termenului de prescripţie, constatând că acesta este împlinit.

Mai mult, din expunerea motivelor de recurs, deşi se invocă aplicarea termenului special de prescripţie de 7 ani pentru punerea în executare silită a titlurilor executorii, instanţa supremă constată că recurenta nu a indicat cum se calculează termenul de prescripţie, astfel încât acesta să poată fi considerat ca neîmplinit.

Aşadar, reiterarea prin cererea de recurs a situaţiei de fapt şi a criticilor de la fond privind aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 şi Codului procedură fiscală, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, deoarece aceste critici evocate de recurentă au primit o soluţionare din partea curţii de apel şi nu au fost relevate critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, din perspectiva motivelor de nelegalitate expres prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.

Simpla indicare a unui text de lege şi nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica conform art. 306 alin (3) C. proc. civ. de la 1865 dacă ele reprezintă critici ale raţionamentului judiciar, nu sunt suficiente pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Nici invocarea prevederilor art. 3041 C. proc. civ. nu suplineşte omisiunea de a indica motivele de recurs reprezentate ca nişte critici efective îndreptate împotriva sentinţei atacate, întrucât aceste prevederi legale autorizează instanţa de recurs să examineze cauza sub toate aspectele numai dacă a fost sesizată cu o cerere de recurs ce respectă dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ.

În consecinţă, în lipsa unor motive de recurs, chiar şi de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanţa de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte, dând eficienţă textului de lege invocat, va admite excepţia şi va constata nulitatea recursului declarat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.), împotriva sentinţei civile nr. 40 F din 4 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.), împotriva sentinţei civile nr. 40 F din 4 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.