Payment order jurisdiction: prohibition of ex officio declination of relative territorial incompetence

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 12.10.2023 sub nr. x/2023, creditoarea A. S.R.L. în contradictoriu cu debitoarea B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună emiterea unei ordonanţe de plată prin care să oblige debitoarea la plata sumei de 89.263,00 RON, reprezentând mărfuri livrate precum şi pentru dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la achitarea efectivă a sumelor datorate.

Prin sentinţa civilă nr. 309 din 23 ianuarie 2024 pronunţată de Judecătoria Buzău a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Buzău a reţinut că potrivit art. 1016 C. proc. civ., cererea pentru emiterea unei ordonanţe de plată poate fi introdusă de creditor la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. În speţă, fiind o cerere în pretenţii, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei este cea stabilită de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cea de la domiciliul sau sediul pârâtului.

Totodată, instanţa a reţinut că nu este incident cazul de competenţă teritorială alternativă prevăzut de art. 113 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în raporturile contractuale invocate de creditoare nu a fost stabilit un loc pentru executarea raporturilor contractuale, din cuprinsul facturilor depuse la dosarul cauzei rezultă că adresa societăţii debitoare este consemnată ca fiind cea din Bucureşti, str. x. A mai reţinut instanţa că nu sunt incidente nici prevederile art. 110 C. proc. civ., întrucât deşi creditoarea a făcut referire la punctul de lucru din localitatea Băjani, comuna Vadu-Paşii, judeţul Buzău, conform extrasului Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, societatea debitoare nu deţine un astfel de punct de lucru, iar din cuprinsul somaţiei reiese că aceasta este adresată sediului social principal al persoanei juridice, astfel că devin incidente dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 107 alin. (1) C. proc. civ.. Instanţa a constatat că sediul debitoarei se află în Bucureşti, str. x. camera 2, bl. 17. et. 4. ap. 89, sector 2 Bucureşti, conform verificărilor efectuate în Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, localitate ce se află în circumscripţia Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin urmare, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

La termenul de judecată din 14 mai 2024, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale, pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 11174/16.07.2024, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În esenţă, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut că în materie de competenţă teritorială, regula generală este că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din C. proc. civ.. Astfel, necompetenţa relativă poate fi invocată numai de către partea în favoarea căreia a fost stabilită acea normă de competenţă şi numai prin întâmpinare sau cel târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate, în faţa primei instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

Totodată, instanţa a reţinut că potrivit art. 130 alin. (4) C. proc. civ., în cazul în care necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declinarea competenţei, reclamantul având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competenţe, conform art. 116 din C. proc. civ.

În cauză, pârâta a înţeles să nu conteste competenţa teritorială a Judecătoriei Buzău, prin nedepunerea întâmpinării, iar manifestarea de voinţă în sensul alegerii instanţei realizate de către reclamantă a atras competenţa teritorială a Judecătoriei Buzău, a reţinut instanţa.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Buzău competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele, respectiv Judecătoria Buzău şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Niciuna din instanţele aflate în conflict nu se consideră competentă din punct de vedere teritorial să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu un litigiu având ca obiect ordonanţă de plată, prin cererea de chemare în judecată formulată, creditoarea solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 89.263,00 RON, reprezentând mărfuri livrate precum şi pentru dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la achitarea efectivă a sumelor datorate.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei se determină în considerarea faptului că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1014 C. proc. civ., cu privire la procedura ordonanţei de plată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1016 C. proc. civ., dacă debitorul nu plăteşte în termenul prevăzut la art. 1015 alin. (1), creditorul poate introduce cererea privind ordonanţa de plată la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

Regula generală de drept comun, în materia competenţei teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Totodată, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.:

"Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Aşadar, potrivit textului legal evocat, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să îşi decline din oficiu competenţa, ci numai dacă o atare excepţie a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Or, în cauză, excepţia de necompetenţă teritorială a fost invocată din oficiu chiar de către Judecătoria Buzău, fără a fi invocată de către pârât printr-o eventuală întâmpinare. Prin urmare, a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin alegerea exprimată de reclamantă la momentul promovării acţiunii coroborată cu neinvocarea excepţiei de necompetenţă teritorială de către pârâtă în conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Buzău, iniţial învestită, a devenit în mod exclusiv competentă să judece prezentul litigiu.

În consecinţă, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Buzău, aşa încât, cu aplicarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2024.