Employment dispute over extra leave days assigned to Iași Tribunal after procedural joinder basis upheld.

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 09.05.2023, sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL. şi MM. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Sector 6 Bucureşti, Judecătoria Sector 2 Bucureşti, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, Tribunalul Vâlcea, Judecătoria Cornetu, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanţei: obligarea pârâţilor la acordarea unui număr de câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar, pentru fiecare an, începând cu iulie 2022 şi până în prezent, precum şi pentru viitor a câte 10 zile pe an concediu de odihnă suplimentar, până la eliberarea din funcţie a reclamanţilor, concediu de odihnă suplimentar pe an, proporţional cu perioada efectiv lucrată, precum şi obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei de concediu aferentă acestor zile, cu aplicarea actualizării şi a dobânzii legale penalizatoare, începând cu data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.

Prin întâmpinările depuse la dosar s-au invocat excepţia de necompetenţă teritorială, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, excepţia prescripţiei.

La data de 21 noiembrie 2023, la primul termen de judecată în dosarul nr.

2550/99/2023 al Tribunalului Iaşi, instanţa a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL. şi MM. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Sector 6 Bucureşti, Judecătoria Sector 2 Bucureşti, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, Tribunalul Vâlcea, Judecătoria Cornetu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi expert Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, formând câte un dosar pentru fiecare reclamant în parte.

S-a format dosarul nr. x/2023, având ca obiect "obligaţie de a face", iar ca părţi pe reclamanta G., iar ca pârâţi Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, expert Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentinţa civilă nr. 2353 din 05 decembrie 2023, Tribunalul Iaşi a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat judecarea cauzei, în favoarea Tribunalului Constanţa.

În esenţă, Tribunalul Iaşi a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar competenţa instituită de art. 269 alin. (2) din Codul muncii reprezintă o competenţă exclusivă.

Totodată instanţa a reţinut că reclamanta are domiciliul în Bucureşti, aflat în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, iar în cauza dedusă judecăţii, sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., întrucât reclamanta este grefier în cadrul Tribunalului Bucureşti, astfel că dosarul va fi înaintat spre competentă soluţionare unei instanţe judecătoreşti de acelaşi grad aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care reclamanta îşi desfăşoară activitatea - respectiv Tribunalul Constanţa.

De asemenea, instanţa a constatat că în cauză nu se pune problema unei coparticipări procesual active deoarece pentru realizarea coparticipării procesuale, legea impune o singură condiţie: ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună a părţilor ori ca drepturile şi obligaţiile lor să aibă aceeaşi cauză juridică. Or, în speţă, drepturile salariale ale reclamanţilor sunt drepturi individuale, şi chiar dacă problema juridică ar putea fi aceeaşi, ele nu au aceeaşi cauză, a apreciat instanţa.

Prin urmare, Tribunalul Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2241 din 20.06.2024, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamantul G. deţinea, la data formulării cererii de chemare în judecată, calitatea de grefier în cadrul Tribunalului Bucureşti şi a dedus judecăţii un litigiu de muncă.

Totodată, a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea grefierul care are calitate de reclamant al unei pricini iar, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea grefierul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanţei. Reclamantul, având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie şi o competenţă teritorială alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanţele competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie exercitată de reclamantă la data sesizării instanţei.

Prin urmare, a reţinut tribunalul, dacă reclamantul grefier se adresează instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, necompetenţa teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) din acelaşi cod. Dacă însă grefierul, reclamant într-o cerere de chemare în judecată, se adresează unei alte instanţe decât cea aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, aşadar, unei instanţe care se află în circumscripţia unei curţi de apel care nu este învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanţa unde acesta activează, atare situaţie se circumscrie unei excepţii de necompetenţă de ordine privată.

Aşadar, tribunalul a reţinut că sancţionarea nerespectării competenţei facultative stabilite prin art. 127 alin. (1) C. proc. civ. poate avea loc în condiţiile invocării excepţiei de necompetenţă teritorială, conform dispoziţiilor art. 130 alin. (3) din acelaşi cod, respectiv de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Întrucât nu sunt incidente în speţă norme de competenţă exclusivă, de ordine publică, numai pârâţii aveau posibilitatea să invoce excepţia de necompetenţă teritorială relativă, iar nu şi instanţa.

Instanţa a mai arătat că dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii permit derogarea de la normele de competenţă teritorială exclusivă în caz de coparticipare procesuală activă, dar numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., potrivit cărora coparticiparea procesuală activă este permisă dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile părţilor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

De asemenea, instanţa a reţinut că deşi reclamantul a invocat drepturi proprii rezultate din raporturile de serviciu derulate în cadrul pârâtei, se constată existenţa unei legături suficient de strânse cu drepturile proprii ale celorlalţi reclamanţi solicitate în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi pentru a justifica judecarea acestora împreună, din moment ce premisa drepturilor pretinse este aceeaşi pentru toţi reclamanţii, care invocă în esenţă împrejurarea că lucrează în aceleaşi condiţii de muncă, iar hotărârea asupra uneia dintre cererile reclamanţilor este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, neputându-se reţine că fiecare dintre reclamanţi solicită drepturi izvorâte din propriul raport de muncă derulat cu angajatorul, din moment ce aceştia invocă aceeaşi situaţie juridică.

Prin urmare, Tribunalul Constanţa a reţinut că faţă de existenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Iaşi devine incidentă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele, respectiv Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Constanţa, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între secţiile sesizate fiind reciproce şi cel puţin una dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Nici una din instanţele aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere teritorial, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte reţine că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. de dosar x/2023, instanţa a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată formulată de mai multe persoane, prin care reclamanţii au solicitat acordarea unui număr de câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar, şi obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei de concediu aferentă acestor zile.

Prin încheierea de şedinţă din 21.11.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Iaşi a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantul G., cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. x/2023.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Pornind de la acest text de lege, Înalta Curte constată că unul dintre reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea conflictului de muncă avea domiciliul sau locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Iaşi. În privinţa acestui reclamant, tribunalul a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reţine că între drepturile pretinse de reclamanţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competenţă în privinţa reclamanţilor care nu au domiciliul sau locul de muncă în raza tribunalului sesizat iniţial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiţii, în privinţa cererii formulate de reclamantul din prezenta cauză, a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului Iaşi, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu reclamanţii al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe.

Împrejurarea că Tribunalul Iaşi a disjuns ulterior cererea reclamantului din prezenta cauză, nu conduce la pierderea competenţei sale teritoriale în privinţa acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competenţă a operat chiar la momentul sesizării instanţei cu acţiunea introductivă comună.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2024.