Inadmissibility of appeal against venue change order lacking statutory appeal route

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 25 ianuarie 2023, cu nr. x/2023, petentul A. a solicitat strămutarea judecării dosarului nr. x/2022, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În cuprinsul cererii de strămutare, petentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865.

Prin încheierea nr. 657 din 16 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a respins cererea formulată de petentul A. privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ca inadmisibilă, încheierea fiind dată fără cale de atac.

Împotriva acestei încheieri, petentul A. a declarat recurs cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 C. proc. civ. de la 1865, coroborat cu art. 39 şi art. 40 din acelaşi cod, cu menţiunea că motivele de recurs vor fi depuse după primirea motivării încheierii de respingere a cererii formulate.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 21.03.2023, cu nr. x/2023.

La 5 decembrie 2023, recurentul A. a depus motivele de recurs, solicitând admiterea cererii de recurs.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 1, 3, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.

Prin încheierea din 5 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus suspendarea judecăţii recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.

La 3 iunie 2024, recurentul A. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, pricina fiind repusă pe rol în şedinţa publică din 17 septembrie 2024, în temeiul art. 245 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate pentru exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierii atacate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că acestea nu sunt îndeplinite, pentru considerentele următoare:

Potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Norma are valoare de principiu constituţional şi constituie originea reglementării tuturor căilor care pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Totodată, legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Rezultă, astfel, două concluzii complementare, respectiv că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege şi că însăşi exercitarea acestora trebuie realizată în condiţiile legii.

Conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea putând fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.

În ceea ce priveşte incidentul procedural al strămutării, art. 40 alin. (4) C. proc. civ. din 1865 prevede că hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare, fiind suprimată exercitarea oricărei căi de atac.

Dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 statuează că sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională iar, articolul 377 alin. (2) pct. 5 din acelaşi cod, reglementează caracterul irevocabil al oricăror altor hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Interpretând sistematic aceste norme juridice, rezultă că poate fi atacată cu recurs doar încheierea prin care se respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Instanţa supremă reţine că, în cuprinsul cererii de strămutare, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865 şi că, prin încheierea atacată, cererea sa a fost respinsă ca inadmisibilă.

Examinând considerentele încheierii atacate, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de strămutare, fără a analiza cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând că nu a fost învestită în mod legal cu soluţionarea cererii principale în cadrul căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.

În raport de dispoziţiile art. 40 alin. (4) şi art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. din 1865, precum şi din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 299 alin. (1) din acelaşi cod, instanţa supremă reţine că în materia strămutării nu este reglementată calea de atac a recursului.

De altfel, nu se poate considera că se încalcă principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României, întrucât acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, ceea ce nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor.

Mai mult, este de netăgăduit că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, se constată că încheierea recurată nu este supusă niciunei căi de atac, iar exercitând calea extraordinară de atac, recurentul nu s-a conformat unei condiţii specifice de admisibilitate a recursului.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 657 din 16 martie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 657 din 16 martie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2024.