Nullity of surety clause in lease: appeal annulled for non-stamp, acquiescence accepted

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 19.05.2022 sub numărul x/2022, reclamanţii A. S.R.L., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de închiriere nr. x/23.03.2017 perfectat între S.C. D. S.A. si S.C. A. S.R.L., respectiv a clauzei 10.6 din contract, ca fiind un contract de fidejusiune lovit de nulitate absolută şi să se constate inopozabilitatea faţă de reclamanţii B. si C. a clauzei fidejusiune cuprinse in art. 10.6 din Contractul de închiriere nr. x/23.03.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1487 din 22 decembrie 2022, Tribunalul Constanţa a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.C. A. S.R.L., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel S.C. A. S.R.L., B. şi C., solicitând admiterea apelului cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul B. împotriva sentinţei civile nr. 1487 din 22 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A fost admis apelul declarat de apelantul C. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Admite acţiunea civilă formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

Constată nulitatea absolută a clauzei contractuale inserată în art. 10.6 în ce îl priveşte pe reclamantul C..

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Obligă intimata la plata către apelantul C. a sumei de 40 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru (fond şi apel).

Respinge ca neîntemeiată cererea apelantului B. de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, C. şi B. au formulat cereri de recurs.

Recursul declarat de B..

Prin cererea de recurs formulată de B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul arată că, în mod greşit instanţa de apel a dispus respingerea apelului său, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Constanţa având în vedere că dispoziţiile art. 2282 C. civ. privitor la forma fidejusiunii, nu impun semnarea separată a unui contract de fidejusiune, ci doar asumarea obligaţiei de fidejusiune prin semnătură - condiţie care se verifică în cauză şi argumentul invocat în susţinerea lipsei consimţământului dlui B. la a se angaja ca fidejusor respectiv faptul că, fiind cetăţean libanez, nu a înţeles pe deplin conţinutul şi efectele clauzei 10.6 din contract, ar tinde în fapt la modificarea cererii de chemare în judecată în calea de atac a apelului, aspect prohibit de dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2282 C. civ., în sensul că nu se impune dubla semnătură a recurentului atât, ca administrator statutar, dar şi ca persoană fizică care înţelege să garanteze personal obligaţiile debitorului societar, atât timp cât contractul de închiriere dedus judecăţii conţine cel puţin o semnătură a acestuia. De unde şi formularea instanţei: dispoziţiile art. 2282 C. civ. nu impun semnarea separată a unui contract de fidejusiune (fie el şi inclus în acelaşi instrumentum), ci doar asumarea obligaţiei de fidejusiune prin semnătură. Indiscutabil, formularea instanţei de apel este echivocă şi nu precizează cu claritate suficientă logica argumentului de drept substanţial reţinut, însă aceste considerente se interpretează în sensul că o singură semnătură în cuprinsul contractului de închiriere este suficientă pentru a angaja contractual atât societatea comercială A. S.R.L., cât şi pe recurentul, drept fidejusor.

Concluzionând asupra formalismului semnăturii, având în vedere şi dispoziţiile art. 1179 alin. (2) C. civ., care fac vorbire despre formalismului ad validitatem al unui contract, recurentul conchide prin a afirma că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2282 C. civ., în sensul că a simplificat nepermis condiţia semnăturii olografe existente pe instrumentum fără a mai analiza limitele efectelor acestei semnături sub aspectul calităţii convenţionale în care este angajat subiectul care semnează, partea contractantă - atât timp cât semnează în mod expres într-o calitate, orice altă calitate (în speţă, calitatea de fidejusor) nu mai este asumată expres, ci presupusă - tocmai ceea ce art. 2282 C. civ. interzice imperativ.

O altă critică vizează valenţa argumentului privind limitele lingvistice inerente faptului că recurentul-reclamant nu este vorbitor nativ de limbă română ci de limbă arabă.

Prin acest aspect, recurentul nu a încercat modificarea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul invocării unor vicii de consimţământ, în speţă o eroare ci, în realitate s-a dorit a fi un argument în plus în ce priveşte absenţa consimţământului nu numai vicierea sa - nu doar că nu acesta a agreat la asumarea calităţii de fidejusor, prin semnarea contractului, dar nici nu cunoştea la momentul perfectării contractului de locuţiune, sensul, conţinutul şi efectele acestei instituţii. Altfel spus, recurentul nu a avut o reprezentare eronată asupra sferei obligaţionale presupuse de calitatea de fidejusor, el nu a înţeles fundamental această instituţie. Distincţia era fundamentală, ca nu mai vorbim de un consimţământ viciat, ci despre absenţa totală a consimţământului, aceasta fiind nuanţa care a fost greşit interpretată de instanţa de apel.

În consecinţă, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu consecinţa casării în parte a deciziei civile recurate şi trimiterii cauzei Curţii de Apel Constanţa pentru o nouă judecată, în acord cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.

Recursul declarat de C..

Prin cererea de recurs formulată de C. s-a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurentul consideră că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de o parte, instanţa de apel reţine că există un motiv de nulitate absolută a clauzei 10.6 din contract în raport cu apelantul C., iar pe de altă parte reţine că aceeaşi clauza este perfect valabilă, în raport cu B., aspect ce nu poate fi primit.

In ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul consideră că decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv dispoziţiile art. 2282 C. civ.

Astfel cum s-a susţinut şi în fata instanţei de apel, recurentul apreciază că aşa-zisa clauză de fidejusiune cuprinsă în art. 10.6 din contract este nulă absolut în ansamblul acesteia, respectiv în raport cu C. şi B., din perspectiva instituirii garanţiei personale.

Or, în conformitate cu prevederile art. 2280 C. civ. fideiusiunea este un contract, ceea ce presupune formarea obligatorie a unui acord de voinţă cu intenţia de a constitui un raport juridic - garanţia personala a fidejusiunii, în cazul de faţă şi nu închirierea bunului, aşa cum stipulează întregul contract - (art. 1166 C. civ.), acţionarea cu bună-credinţă la încheierea contractului (art. 1170 C. civ.) şi consimţământul expres al părţilor (art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ.) - toate aceste elemente esenţiale ale contractului lipsind cu desăvârşire în cazul dedus judecăţii.

Pentru aceste considerente, recurentul se consideră îndreptăţit să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin încheierea din 18 aprilie 2024, Înalta Curte a admis excepţia netimbrării recursului declarat de recurentul-reclamant B., urmând să anuleze calea de atac ca netimbrată, în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. "la cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii …".

Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 " taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege".

De asemenea, conform art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege".

Totodată, din interpretarea art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 reiese că, dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţă recurentul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, cererea de recurs va fi anulată integral.

În acest context, Înalta Curte constată că recursul nu a fost timbrat anticipat şi că recurentul nu s-a conformat obligaţiei de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 100 RON, astfel cum i s-a pus în vedere prin comunicarea aflată la dosar recurs, sens în care va anula ca netimbrat recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

La termenul din 18 aprilie 2024, Înalta Curte a amânat judecarea cauzei pentru a da posibilitate recurentului-reclamant C. să depună la dosarul cauzei cererea de renunţare la judecarea cererii de recurs, conform normelor legale, întrucât aceasta nu îndeplinea cerinţele de formă.

Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2024, recurentul-reclamant C. - arată că renunţarea la judecata recursului reprezintă o veritabilă achiesare la hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, context în care solicită instanţei supreme să ia act de manifestarea sa de voinţă.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, cererea formulată în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., reţinând următoarele:

Se constată că prin cererea transmisă la data de 6 martie 2024, recurenţii au declarat că renunţă la judecata cererilor de recurs formulate în cauză.

În raport de faptul că recurentul B. nu şi-a îndeplinit obligaţia de timbrare a recursului declarat, recursul său fiind anulat ca netimbrat, în cauză a rămas spre examinare cererea recurentului-reclamant C., din perspectiva dispoziţiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ.

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi constă în faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, respectiv declanşarea acestuia şi libertatea de a-i pune capăt, dar şi stabili cadrul procesual.

Aşadar, principiul disponibilităţii cuprinde şi posibilitatea părţilor de a efectua acte de dispoziţie, acestea fiind desistarea (renunţarea reclamantului), achiesarea şi tranzacţia judiciară.

Dispoziţiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că renunţarea la calea de atac se poate face şi ulterior pronunţării, chiar şi după declararea căii de atac, prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanţei, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanţa competentă, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.

Totodată, prevederile art. 463 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre.

Manifestarea expresă de voinţă a părţii reglementată de art. 404 C. proc. civ. se caracterizează prin aceea că partea care a pierdut procesul, în primă instanţă sau în apel, renunţă la dreptul de a exercita calea de atac, apelul sau, după caz, recursul, împotriva hotărârii respective ori dacă a formulat deja o cale de atac, o retrage.

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că achiesarea la hotărârea atacată poate avea loc şi ulterior exercitării căii de atac, după trimiterea dosarului la instanţa superioară, în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecăţii în calea de atac, ordinară sau extraordinară, caz în care se va face aplicarea dispoziţiilor art. 463 C. proc. civ., întrucât partea înţelege să-şi retragă calea de atac.

În cauza de faţă, manifestarea de voinţă a recurentului în sensul de renunţare la judecata cererii de recurs îndreptată împotriva deciziei civile nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, reprezintă un act de dispoziţie al acestuia, care nu este supus cenzurii instanţei.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, urmează să ia act de achiesarea recurentului-reclamant C. la decizia civilă nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. şi intimata-pârâtă D. S.A..

Ia act de achiesarea recurentului-reclamant C. la decizia civilă nr. 113 din 22 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2024.