Jurisdiction for challenging refusal to issue new salary order: administrative jurisdiction over individual administrative acts in public sector salarization disputes

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal la 22.06.2023, sub numărul x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator primar de credite, la emiterea unui nou ordin de încadrare care să cuprindă recalcularea şi plata drepturilor salariale cu aplicarea dispoziţiilor art. 10 din anexa V, capitolul VIII din Legea nr. 153/2017 prin raportare la anexa I a Ordinului procurorului general din cadrul P.Î.C.C.J. nr. 551/2022 începând cu data ocupării funcţiei de conducere şi pe viitor având ca modalitate de calcul formula indicată în textul normativ, respectiv salariul maxim aflat în plată la nivelul P.J., majorat cu 10% pentru prim-procuror, respectiv 8% pentru prim-procuror adjunct, calcularea şi plata sumelor aferente valorii de referinţă sectoriale 605,225 începând cu 01.01.2018, calcularea şi plata drepturilor salariale cu aplicarea sporului de condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15%, a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5% şi plata acestor sporuri începând cu 01.01.2018 şi pe viitor, actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală penalizatoare de la data la care sumele erau datorate şi până la plata acestora; obligarea pârâţilor ca pentru viitor, obligaţiile astfel stabilite să fie achitate lunar.

În drept, au fost invocate prevederile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 8 şi art. 2 lit. h) şi i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au formulat câte o întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a formulat întâmpinare.

La termenul de judecată din 13.09.2023, raportat la obiectul acţiunii şi la natura juridică a raporturilor dintre părţi, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Prin sentinţa nr. 186/CA/2023 din 13 septembrie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că obiectul dosarului nu îl reprezintă un act administrativ, o plângere împotriva modului de soluţionare a unor contestaţii privind stabilirea drepturilor salariale, ci obţinerea plăţii unei diferenţe dintre drepturile salariale achitate şi drepturile salariale pretinse.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine jurisdicţiei muncii, în concret, Tribunalului Bihor, secţia I civilă, în raport de prevederile art. 266 Codul muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, nefiind incidente prevederile art. 7, Capitolul VIII din anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care instituie cazul special al competenţei secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea litigiilor privind drepturile salariale ale magistraţilor.

În stabilirea instanţei competente să soluţioneze cauza, instanţa a avut în vedere, totodată, art. 278 Codul muncii şi statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în deciziile de speţă nr. 99/2020, nr. 213/2019, nr. 3554/2021.

Învestit prin declinare, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 470/LM/2024 din 29 aprilie 2024, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu la termenul din 17.04.2024, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că obiectul cauzei nu îl reprezintă acordarea de drepturi salariale, ci obligarea pârâtului Ministerul Public, autoritate publică centrală, la emiterea unui act administrativ cu caracter individual, respectiv a ordinului privind încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale, în baza căruia să se procedeze la achitarea acestor drepturi.

Reţinând că litigiul nu este unul de muncă, ci are natura unuia de contencios administrativ, fiind aplicabile dispoziţiile de drept comun ale art. 10, respectiv ale art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a conchis că nu poate proceda în mod legal la judecarea cererii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 31.05.2024, sub acelaşi număr de dosar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Curţii de Apel Oradea competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Bihor - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte constantă că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de încadrare privind salarizarea la un anumit nivel şi cu anumite sporuri începând cu 01.01.2018 şi plata diferenţelor salariale rezultate, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Se constată că, anterior prezentului demers judiciar, reclamanţii s-au adresat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu solicitarea ce formează obiectul cauzei pendinte, însă nu au fost mulţumiţi de răspunsul primit .

De asemenea, se observă că, în cererea de chemare în judecată, la punctul VIII, reclamanţii au precizat că au domiciliile în localitatea Oradea, iar în raport de prevederile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, au apreciat că aparţine Curţii de Apel Oradea competenţa de soluţionare a cauzei.

Înalta Curte reţine că prezentul litigiul nu se circumscrie jurisdicţiei muncii, obiectul cauzei nefiind acordarea de drepturi salariale, ci obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator primar de credite, la emiterea unui ordin prin care să dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 153/2017 şi ale art. 8 şi art. 2 lit. h) şi i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Conform dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, actul prin care ordonatorul de credite stabileşte drepturile salariale este un act administrativ, ce poate fi contestat la organele de conducere ale instituţiilor indicate la art. 7 din anexa V la lege, iar plângerea împotriva hotărârilor acestor organe este de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.

În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 9/2017, din considerentele acestei decizii rezultând că în situaţiile prevăzute de anexele legilor-cadru de salarizare pe familii ocupaţionale există şi prevederi speciale pentru personalul salarizat în baza acestor anexe, iar în cazul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "justiţie", "legea instituie o procedură specială în faţa ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ.".

Având în vedere faptul că, anterior demarării litigiului, reclamanţii au solicitat Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie emiterea unui nou ordin de salarizare cu respectarea cerinţelor prevăzute în acţiune, cererea fiind respinsă ca neîntemeiată, Înalta Curte constată că în cauză este dedus judecăţii un litigiu având ca obiect cenzurarea unui act administrativ asimilat, constând în refuzul de emitere a unui nou ordin de încadrare privind salarizarea reclamanţilor, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, ce poate fi contestat în faţa instanţei de contencios administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public", iar potrivit art. 8 alin. (1) "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Totodată, art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ reglementeză că, "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.", iar conform alin. (3) teza I, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său.".

În raport de aceste dispoziţii legale şi de împrejurarea că reclamanţii au domiciliile în localitatea Oradea, se reţine că litigiul de faţă are natura unuia de contencios administrativ, instanţa competentă material a soluţiona cauza fiind Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte practica judiciară invocată de instanţa de conflict, Înalta Curte învederează că aceasta nu este aplicabilă, întrucât în litigiul pendinte nu s-a solicitat plata drepturilor salariale recunoscute, ci s-a cerut, în principal, obligarea la emiterea de către Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unui nou ordin de încadrare privind salarizarea reclamanţilor la un anumit nivel şi cu anumite sporuri începând cu 01.01.2018 şi, în pe cale accesorie, plata diferenţelor salariale rezultate, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Aşa fiind, în raport de dispoziţiile legale evocate şi de obiectul cererii de chemare în judecată, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2024.