Judicial review of social share transfer: Nominal value price versus implied stipulation for a third party

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 23.08.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 228.420 RON, reprezentând contravaloarea a 22.842 părţi sociale, cesionate în cadrul C. S.R.L., precum şi cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1270 C. civ. şi art. 226 din Legea nr. 31/1990.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 154/01.02.2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 228.420 RON, reprezentând contravaloarea a 22.842 părţi sociale, cesionate în cadrul S.C. C. S.R.L., precum şi a sumei de 9.173,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 643/23.10.2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. Totodată, a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 5.812 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1335/17.09.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii cu privire la natura actului de transmitere a părţilor sociale, astfel că a indicat instanţei de apel ca, în rejudecare, să examineze în concret criticile şi apărările părţilor, cu indicarea clară a dispoziţiilor legale incidente, în raport cu natura juridică a actului de cesiune încheiat de părţi, urmând să administreze toate probele necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016*, care a pronunţat decizia civilă nr. 274/14.09.2020, prin care a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; totodată, a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 5.812 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii civile, A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 703/29.03.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Înalta Curte a reţinut că hotărârea recurată este insuficient motivată în drept, lipsind interpretarea judecătorească a normelor de drept invocate de părţi, absolut necesară pentru determinarea sferei lor de aplicare asupra raporturilor juridice, în general, şi asupra raportului juridic dedus judecăţii, în particular. A mai subliniat faptul că instanţa de apel s-a abătut de la îndrumările trasate prin decizia de casare şi nu a aplicat niciuna din regulile de interpretare a contractului şi nici nu s-a raportat la normele de drept incidente din legea specială.

De aceea, Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, instanţa de apel urmează să dea o calificare juridică exactă actelor şi faptelor deduse judecăţii de către reclamant şi să statueze în raport cu limitele învestirii cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, argumentat în fapt şi în drept, cu luarea în considerare şi a dezlegărilor date, prin această decizie de casare, normelor de drept invocate de părţi.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 73/10.05.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Constanta, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; totodată, a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 5.812 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primului ciclu procesual în apel, a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primul ciclu procesual în recurs, şi de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente recursului din al doilea ciclu procesual.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel în al treilea ciclu procesual, A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea şi rejudecarea cauzei, cu finalitatea admiterii pretenţiilor sale, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de recurs, autorul căii de atac a susţinut nelegalitatea hotărârii recurate, întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează cesiunea de părţi sociale, regimul juridic pe care îl îmbracă actul de transfer al acestora de la un asociat la altul şi a celor ce vizează stipulaţia pentru altul.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a avut în vedere mai multe norme de drept de natură să conducă la soluţionarea cauzei, respectiv art. 202-204 şi art. 226 din Legea nr. 31/1990, art. 1179, art. 1266, art. 1267-1270, art. 1284 şi art. 1881 C. civ., însă fie le-a încălcat sau aplicat greşit, fie le-a interpretat prea extins, prea restrâns sau eronat.

A subliniat că instanţa de apel a interpretat greşit convenţia părţilor cu privire la cesiune, contrar normelor legale incidente şi chiar a adăugat clauze ce nu au fost prevăzute de părţi, încălcând dispoziţiile art. 1179 C. civ. cu privire la consimţământ; astfel, deşi din convenţia părţilor rezultă că preţul cesiunii a fost stabilit la valoarea nominală a părţilor sociale cesionate, instanţa de apel a reţinut că obligaţia cesionarului a fost una de "a da" şi "a nu face", anume de a susţine activitatea C. S.R.L. şi de a nu demara formalităţile de executare împotriva acesteia. A mai menţionat că, dacă părţile ar fi urmărit alte scopuri prin semnarea contractului de cesiune, precum stingerea unei datorii, ar fi menţionat expres acest fapt în convenţia încheiată.

Recurentul a evocat dispoziţiile art. 1266, art. 1268 alin. (2) şi art. 1270 C. civ. şi ale art. 226 din Legea nr. 31/1990, susţinând că decizia nr. 1/05.09.2013 prin care s-au transmis părţile sociale este un act cu titlu oneros, care nu cuprinde nicio clauză vizând achitarea unor datorii, ci acordul părţilor privind cesiunea la valoarea nominală a părţilor sociale.

În continuare, autorul căii de atac a criticat raţionamentul instanţei de apel privind incidenţa stipulaţiei pentru altul în raporturile juridice dintre părţile litigiului şi a arătat că nu sunt întrunite cerinţele acestui act juridic, întrucât o astfel de convenţie trebuie să fie neîndoielnică, or în cauză nu s-a probat existenţa unor raporturi juridice şi a unei contraprestaţii specifice stipulaţiei pentru altul.

A susţinut că trimiterea instanţei de apel la o propunere de negociere nu poate fi primită, deoarece provenea de la un terţ, şi nu de la una dintre părţi. Nici argumentul privind executarea altor prestaţii, precum plata datoriilor C. S.R.L de către cesionară, nu este real, întrucât în anul 2013, după cesiunea părţilor sociale, nu s-a stins nicio datorie, iar în anul 2014, datoriile au crescut.

Recurentul a mai arătat că situaţia contabilă depusă de către intimată nu este reală, iar instanţa de apel a preluat susţinerile acesteia fără nicio verificare. A relevat raporturile contractuale dintre C. S.R.L. şi asociatul B. S.R.L. concretizate prin încheierea unor contracte de împrumut, de vânzare-cumpărare şi de intermediere, şi a subliniat faptul că nu are nicio legătură cu toate aceste operaţiuni, cu datoriile acumulate, toate fiind ulterioare cesiunii, moment de la care intimata avea putere de decizie, în calitate de asociat majoritar.

Subsumat motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a criticat decizia instanţei de apel întrucât lipsesc argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile sale, fiind preluate doar chestiunile susţinute de intimată.

Intimata-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula întâmpinare însă, prin notele de şedinţă înregistrate la dosar la 08.02.2024, a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, învederând că rejudecarea apelului după casare s-a realizat în condiţiile art. 501 C. proc. civ., respectiv că instanţa de apel a cercetat voinţa reală a părţilor în ceea ce priveşte contraprestaţia datorată de intimată în schimbul părţilor sociale dobândite prin contractul de cesiune din 05.09.2013 şi a stabilit că scopul cesiunii a fost acela de atragere a unui asociat cu o forţă financiară mai mare, care să salveze societatea de la faliment, prin achitarea tuturor datoriilor pe care le avea la acel moment.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14.02.2024, s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a depus la dosar, la 27.02.2024, punct de vedere prin care a solicitat fixarea termenului de judecată pentru soluţionarea recursului, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 17.04.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată 19.06.2024, în vederea judecării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale invocate, precum şi prin raportare la statuările obligatorii din decizia de casare pronunţată în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum s-a consemnat în practicaua deciziei, Înalta Curte a invocat din oficiu şi a pus în discuţia contradictorie a părţilor prezente, în temeiul art. 224 C. proc. civ. cu aplicarea art. 489 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 501 din acelaşi cod, un motiv de casare de ordine publică sub aspectul obligaţiei instanţei de rejudecare de a respecta dezlegările date de instanţa de recurs, fapt ce conduce la analizarea, cu prioritate, a acestui motiv de casare.

Astfel, potrivit motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea atacată poate fi casată atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Plecând de la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte observă că, în cauză, au fost deja pronunţate două decizii de casare şi anume: decizia nr. 1335/17.09.2019 şi decizia nr. 703/29.03.2022, ambele fiind pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 703/29.03.2022, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 274/21.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În considerentele acestei decizii de casare, cu privire la convenţia de cesiune a părţilor sociale nr. 1/05.09.2013, s-a reţinut că "instanţa de apel i-a dat o calificare de convenţie nenumită, întrucât preţul ar fi fost constituit dintr-o contraprestaţie din partea pârâtei, constând în susţinerea financiară a societăţii, motivându-se că nu este cazul unui act juridic cu titlu gratuit, constatare câştigată cauzei şi intrată în autoritate de lucru judecat."

Instanţa de casare a mai statuat că "Deşi instanţei de apel îi revenea obligaţia de a stabili conţinutul convenţiei părţilor din 5 septembrie 2013, nu a aplicat niciuna din regulile de interpretare a contractului.

În acest sens, instanţa de control judiciar devolutiv, în raport cu cererile şi apărările părţilor, era chemată să dea o dezlegare asupra existenţei unui preţ al transmisiunii părţilor sociale egal cu valoarea nominală a acestora, astfel cum era indicată expres de părţi, ori, în caz contrar, asupra existenţei temeiului contractual al unei "contraprestaţii" a cesionarei în favoarea societăţii, deci în forma unei stipulaţii pentru altul, urmând a se stabili natura şi întinderea unei asemenea obligaţii convenţionale, nu doar pentru a se determina natura actului juridic încheiat, dar, mai cu seamă pentru a se distinge de însăşi cauza actului juridic încheiat, avându-se în vedere că, prin cooptarea pârâtei cesionare în societate de către reclamant, îi reveneau acesteia în mod necesar obligaţiile specifice de cooperare pentru bunul mers al societăţii ("affectio societatis"), în sensul regulii instituite prin art. 1881 C. civ., privind contractul de societate.

Or raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi îndrumările deciziei de casare, se constată că prin hotărârea recurată instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea unei singure norme de drept comun şi anume, art. 1567 C. civ. privind cesiunea de creanţă, care, de altfel, nici nu a fost invocată de părţi sau din oficiu, în timp ce în ceea ce priveşte celelalte norme de drept invocate de părţi, dezbaterea şi motivarea înlăturării lor lipsesc cu desăvârşire."

A conchis reţinând că "Prin urmare, instanţa de apel în mod greşit nu s-a raportat, în analiza apelului, la normele de drept incidente din legea specială şi a calificat convenţia părţilor de transmisiune a părţilor sociale ca fiind o convenţie nereglementată de lege, în sensul art. 1168 C. civ., doar pentru că nu s-au stipulat în cuprinsul acesteia un preţ mai mare decât valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi scadenţa acestei obligaţii."

De asemenea, îndrumările trasate au fost inechivoce, Înalta Curte statuând ca, în rejudecare, "instanţa de apel să dea o calificare juridică exactă actelor şi faptelor deduse judecăţii de către reclamant şi să statueze în raport cu limitele învestirii cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, argumentat în fapt şi în drept, cu luarea în considerare şi a dezlegărilor date normelor de drept invocate de părţi prin prezenta hotărâre."

Examinarea considerentelor deciziei pronunţate în al treilea ciclu procesual relevă faptul că instanţa de rejudecare, raportând dispoziţiile legale invocate de părţi la situaţia de fapt, a reţinut că nu este aplicabil art. 226 din Legea nr. 31/1990 dat fiind că decizia nr. 1/2013 nu reprezentă o primă etapă dintr-un proces de retragere a reclamantului din societate, ci un contract de cesiune de creanţă, încheiat în temeiul art. 202 din acelaşi act normativ. Totodată, a statuat că nici art. 202 şi nici art. 203 din lege nu prevăd modalitatea de transmitere a părţilor sociale şi modul de determinare a preţului unui astfel de cesiuni, astfel că părţile interesate au libertatea de a stabili dacă în schimbul părţilor sociale dobândite terţul care le dobândeşte şi devine asociat se obligă la executarea unei obligaţii de a da, a face sau a nu face în favoarea societăţii, asociatului care îi transmite părţile sociale sau a unui terţ.

În continuare, procedând la interpretarea convenţiei părţilor conform dispoziţiilor art. 1266-1269 C. civ. şi aplicând regulile de interpretare a clauzelor neclare la cauza de faţă, instanţa de apel a statuat că, în cazul acestui contract de cesiune de părţi sociale, contraprestaţia noului asociat nu a constat în plata contravalorii nominale a părţilor sociale către asociatul unic, devenit minoritar, ci în sprijinirea activităţii C. S.R.L. prin plata unor debite către terţi, înscrisurile depuse de intimata-pârâtă dovedind faptul că în perioada 2013-2015 a virat mai multe sume în conturile C. S.R.L., fără a solicita în acest interval restituirea creanţelor pe care le deţinea asupra acesteia.

A mai reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1284 C. civ. pentru ca relaţiile contractuale dintre părţi să poată fi caracterizate drept stipulaţie pentru altul, şi a concluzionat în sensul că scopul convenţiei a fost cel afirmat de intimata-pârâtă, respectiv de atragere a unui asociat cu o forţă financiară mai mare, care să salveze societatea de la riscul unui faliment şi, probabil, de stingere parţială a datoriei pe care C. S.R.L. o avea faţă de B. S.R.L. sau cel puţin pentru garantarea stingerii datoriei, considerând, totodată, că menţionarea în actul de transmitere a numărului de părţi sociale şi valorii nominale a acestora are semnificaţia determinării obiectului transmisiunii însă nu este suficientă pentru a se stabili că aceasta reprezintă temeiul naşterii unei obligaţii de plată în sarcina cesionarului.

Înalta Curte, faţă de modul în care au fost trasate de către instanţa de casare îndrumările în care trebuia să aibă loc rejudecarea apelului, constată că instanţa de apel, refăcând judecata în urma casării cu trimitere, a dat curs doar în mod parţial acestora, întrucât deşi s-a raportat la normele de drept incidente din legea specială invocate de părţi şi a făcut aplicarea regulilor de interpretare a clauzelor neclare în speţă, respectiv s-a preocupat să determine cauza actului juridic, nu a statuat cu privire la întinderea obligaţiei convenţionale a B. S.R.L.

Evidenţiază Înalta Curte că indicaţia din cuprinsul deciziei de casare era în sensul dezlegării asupra existenţei unui preţ al transmisiunii părţilor sociale fie la valoarea nominală a acestora, astfel cum recurentul-reclamant a susţinut pe întreg parcursul procesual, fie, în situaţia în care în urma analizei formale a contractului de cesiune aprecia că relaţiile contractuale dintre părţi reprezenta temeiul unei alte contraprestaţii, să stabilească natura şi întinderea acestei obligaţii convenţionale.

Analiza deciziei recurate relevă faptul că instanţa de apel a fost chemată să examineze legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe şi, în ipoteza în care aprecia eronată concluzia acesteia, care a conchis că vânzarea părţilor sociale s-a făcut la valoarea lor nominală, trebuia să prezinte argumentele pentru care a apreciat că această concluzie ar fi eronată. În acest sens, se observă că tribunalul a examinat convenţia părţilor şi a subliniat că scopul menţiunii din înscris, potrivit căreia se cesionează "22842 părţi sociale a 10 RON fiecare, la valoarea nominală" este chiar stabilirea preţului cesiunii, în mod expres indicat drept valoarea nominală a părţilor sociale.

În sensul deciziei de casare, instanţei de apel îi revenea sarcina de stabili, în primul rând, măsura în care preţul transmisiunii părţilor sociale consta în chiar valoarea lor nominală şi, numai în cazul în care ar fi infirmat o asemenea ipoteză - în mod argumentat -, să evalueze dacă preţul ar fi putut fi reprezentat de o altă contrapretaţie, determinând natura şi întinderea acesteia.

Lipseşte însă din decizia atacată o expunere a considerentelor pentru care curtea de apel a constatat că, în speţă, preţul nu a constat în valoarea norminală a părţilor sociale. Aceasta, în contextul în care în convenţia părţilor s-a menţionat în mod expres, aspect reţinut ca argument determinant de către prima instanţă, că cesiunea se realizează "la valoarea nominală" a părţilor sociale. În acest context, curtea de apel nu a menţionat niciun indiciu, din cuprinsul înscrisului constatator al cesiunii, care a determinat-o să pună la îndoială voinţa părţilor, aşa cum transpare ea din documentul semnat de părţi, şi să apeleze la elemente de fapt extrinseci care să conducă la deducţii privitoare la prestaţia convenită de părţi în sarcina cesionarului.

Din această perspectivă, instanţa de apel a prezentat regulile de interpretare a convenţiilor, a apreciat că, de principiu, cesiunea de părţi sociale nu implică, prin ea însăşi, în mod necesar, plata valorii lor nominale, dar nu a expus niciun argument pentru care a înlăturat concluzia la care a ajuns tribunalul, ci, reţinând doar că prestaţia cesionarului "nu a constat ca de obicei în plata contravalorii părţilor sociale", a subliniat că "este posibil şi ca această contraprestaţie să constea (...) într-o obligaţie de a face şi de a nu face, adică în obligaţia de a susţine activitatea societăţii şi în aceea de a nu demara formalităţile de executare împotriva C. S.R.L." şi, în continuare, a dezvoltat în mod amplu această teză, validând-o.

O asemenea decizie este de natură să nesocotească dezlegările oferite prin decizia de casare, deoarece, pe de o parte, instanţa de apel nu a prezentat niciun raţionament pentru care a înlăturat concluzia primei instanţe, care a stabilit că preţul transmisiunii părţilor sociale consta în chiar valoarea lor nominală şi, depăşind această etapă, care a determinat reformarea nemotivată a sentinţei tribunalului, nu a ţinut seama de faptul că Înalta Curte a impus ca, în cazul în care se va stabili că preţul cesiunii ar fi constat într-o altă contraprestaţie, să o distingă de însăşi cauza actului, "avându-se în vedere că, prin cooptarea pârâtei cesionare în societate de către reclamant, îi reveneau acesteia în mod necesar obligaţiile specifice de cooperare pentru bunul mers al societăţii (...)".

În acest context, Înalta Curte subliniază că, atât timp cât, de regulă, preţul este reprezentat de o obligaţie de a da (de a plăti o sumă de bani), situaţiile de excepţie, în care el ar putea să constea într-o obligaţie de altă natură (de a face sau de a nu face) trebuie să fie expres prevăzute de părţi; de aceea, apare ca fiind insuficient un raţionament deductiv, de natură a pune la îndoială voinţa părţilor, aşa cum transpare ea din înscrisul constatator al convenţiei.

Dacă, totuşi, aprecia că prin decizia nr. 1/2013 (cu privire la care părţile au convenit în sensul cesionării către intimata-pârâtă a 228.420 RON din aportul recurentului-reclamant la capitalul social al C. S.R.L., reprezentând 22.482 părţi sociale a 10 RON fiecare, la valoarea nominală) intimata-pârâtă nu s-a obligat la plata contravalorii nominale a părţilor sociale către asociatul unic, ci la o altă contraprestaţie constând în ajutorul acordat C. S.R.L., atunci trebuia să statueze asupra naturii şi întinderii concrete a obligaţiei asumate de B. S.R.L., determinând în ce măsură a fost executată şi modul în care s-a executat, neputându-se opri doar la constatarea că obligaţia asumată a privit, printre alte obligaţii de a face sau a nu face, şi pe acea de plată a "unor debite către terţi".

Un astfel de demers era necesar şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1226 C. civ. care, referindu-se la cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească obiectul obligaţiei pentru ca actul juridic să ia naştere în mod valabil, prevede că obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul, obiect ce trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil sub sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic. Prin urmare, în măsura în care a repudiat concluzia primei instanţe care a conchis că preţul cesiunii este unul determinat expres de contractanţi, constând în valoarea nominală a părţilor sociale cesionate, în lumina acestor dispoziţii legale dar şi a considerentelor deciziei de casare, instanţei de apel îi revenea sarcina de a stabili nu doar natura obligaţiei asumate de pârâtă dar şi întinderea ei concretă, indicând probele şi argumentele care au servit atât la identificarea voinţei reale părţilor cât şi la determinarea exactă a întinderii obligaţiei asumate de pârâta-cesionară.

Absenţa oricărui considerent al instanţei de apel în legătură cu întinderea concretă contraprestaţiei noului asociat relevă o altă nesocotire a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., hotărârea urmând a fi casată pe temeiul dispoziilor art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de rejudecare trebuia să aibă în vedere limitele casării şi toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost atacată.

În consecinţă, pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, urmând ca instanţa de apel să aibă în vedere dezlegările date potrivit prezentei decizii în legătură cu cadrul complet în care trebuie efectuată judecata, iar în măsura în care analiza convenţiei va conduce spre concluzia că preţul nu l-a reprezentat contravaloarea nominală a părţilor sociale, aşa cum susţine reclamanta întemeindu-se pe clauzele contractuale, îi revine obligaţia de a statua cu privire la natura şi întinderea contraprestaţiei intimatei-pârâte, eventual prin administrarea unui probatoriu care să releve dacă această contraprestaţie a fost convenită de părţi, a fost sau nu executată, iar în caz afirmativ, cum şi în ce măsură s-a executat, aşa cum susţine în apărare partea adversă.

Întrucât a fost găsit întemeiat motivul de casare privind încălcarea normelor de procedură sancţionate cu nulitatea hotărârii pronunţate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune cercetarea motivelor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant, respectiv pct. 6 al aceluiaşi articol, sub aspectul lipsei argumentelor instanţei privind înlăturarea criticilor sale, şi pct. 8, relativ la încălcarea normei de drept material prevăzută de art. 1179 C. civ., în temeiul căreia se susţine că, deşi din convenţia părţilor rezultă că preţul cesiunii a fost stabilit la valoarea nominală a părţilor sociale cesionate, instanţa a reţinut că obligaţia cesionarului a fost una de "a da" şi "a nu face", precum şi că decizia nr. 1/2013 nu cuprinde nicio clauză cu privire la achitarea unor datorii, ci acordul părţilor privind cesiunea la valoarea nominală a părţilor sociale, criticând, totodată, raţionamentul referitor la incidenţa stipulaţiei pentru altul dat fiind că în cauză nu s-a probat existenţa unor raporturi juridice şi a unei contraprestaţii specifice acestei instituţii, aceste aspecte urmând a fi examinate, cu ocazia reluării judecăţii, de către instanţa devolutivă de control judiciar.

Reţinând că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat de intimata-pârâtă, în temeiul dispoziţiilor art. 497 teza a II-a C. proc. civ. şi în raport de faptul că în cele trei cicluri procesuale anterioare instanţa de rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, nu a lămurit problema supusă judecăţii, iar în două cicluri anterioare s-a mai dispus casarea pentru înfrângerea principiului înscris la art. 501 alin. (1) C. proc. civ. civ. conform căruia "hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul" Înalta Curte apreciază că interesele bunei administrări a justiţiei impun soluţionarea cauzei de către o altă instanţă de acelaşi grad, astfel încât va trimite cauza spre o nouă judecată la Curtea de Apel Bucureşti, în acord cu dispoziţiile art. 497 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de părţi, constând în onorarii de avocat (2.500 RON reprezentând contravaloarea facturii nr. x/17.08.2023, achitată de către recurentul-reclamant cu chitanţa Seria x nr. x/23.02.2024, dosar, respectiv 5.000 RON conform chitanţei Seria x nr. x/22.09.2023, depusă de intimata-pârâtă, aflată la fila x), Înalta Curte notează că, în cazul admiterii unei căi de atac prin care este casată/anulată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare, cererea nu este încă soluţionată iar procesul urmează a fi tranşat cu ocazia rejudecării. Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, se constată că, prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câştigătoare, astfel încât la acest moment nu se poate face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., asupra tuturor cheltuielilor de judecată avansate de părţi urmând a se pronunţa instanţa de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, în funcţie de soluţia ce se va pronunţa în cauză şi de concluzia referitoare la partea care va câştiga respectiv partea care va pierde procesul în apel, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 73/10.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2024.