Service contract termination dispute: appeal rejected as unfounded; bank's costs award upheld.

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 14.02.2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. - SUCURSALA BUCUREŞTI, solicitând să constate că, în mod abuziv, aceasta a invocat rezilierea contractului de prestări servicii x/10.05.2012, întrucât nu există nicio faptă culpabilă a sa, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor contractuale evocate de pârâtă.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani, rezultate din derularea contractului de prestări servicii, şi anume: 1) 540.634,26 RON - comision încasări (vânzare), conform raport tranzacţii, corespunzător perioadei septembrie 2011- septembrie 2012 (art. 17.4 din contract); 2) 18.000 RON - comision bonus credite ipotecare perioada iulie- septembrie 2012 (art. 3.5 paragraful 2 din contract); 3) 22.500 RON - contravaloarea dotărilor şi investiţiilor din spaţiul situat în Braşov, str. x, achitate la începerea contractului şi a celor realizate în perioada 2008-2012 (art. 17.5 din contract); 4) 236.684,88 RON - portofoliu clienţi, incomparabil mai bogat decât cel preluat în urmă cu 4 ani; 5) 438.131 RON - diferenţa comision service; 6) 8.463,11 RON - diferenţa comision calitate; 7) 13.418.18 RON - diferenţa comision creştere.

În drept, a invocat art. 1270 şi urm. C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov, excepţia inadmisibilităţii capătului întâi al cererii, excepţia prematurităţii cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 134C/08.05.2013, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în considerarea clauzei de alegere de competenţă inserate la art. 19.4 din contract.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 12.06.2013, sub nr. x/2013.

La termenul de judecată din 29.10.2013, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal al reclamantei, şi în temeiul art. 1551 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei.

La 16.12.2014, reclamanta a depus o cerere prin care a modificat petitul întâi al cererii de chemare în judecată, arătând că solicită să se constate că nu a intervenit rezilierea contractului, ci denunţarea unilaterală a acestuia de către pârâtă, în condiţiile art. 17.1 lit. c) din contract.

Prin încheierile din 16.12.2014 şi 19.12.2014, tribunalul a admis cererea de repunere a cauzei pe rol, formulată de reclamantă la 28.03.2014, a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare a acţiunii, a respins excepţia netimbrării capătului întâi al cererii şi excepţia prematurităţii acţiunii, ca neîntemeiate, şi a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 1 al cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 1112/23.02.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins petitul nr. 1, ca inadmisibil, a respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate, şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 21.854,01 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, solicitând anularea sentinţei, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe şi, în subsidiar schimbarea hotărârii şi admiterea acţiunii. La interpelarea instanţei, reclamanta a precizat că a formulat apel şi împotriva încheierilor de şedinţă din 16.12.2014 şi 19.12.2014, pronunţate în acelaşi dosar.

Prin decizia civilă nr. 1067A/09.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost respins apelul privind încheierea din 16.12.2014, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din 19.12.2014 şi împotriva sentinţei civile nr. 1112/23.02.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care au fost anulate şi cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că soluţia primei instanţe asupra tardivităţii cererii de modificare a acţiunii a fost legală, dar că primul capăt al cererii nu este inadmisibil, întrucât se solicită constatarea inexistenţei unui drept al pârâtei şi, deşi acest capăt al cererii a fost respins de prima instanţă ca inadmisibil, în considerente a fost analizat pe larg, concluzionându-se că ar fi neîntemeiat. De asemenea, s-a arătat că celelalte capete ale cererii, reprezentând daune-interese subsecvente rezilierii contractului de prestări servicii, pe care prima instanţă le-a apreciat drept neîntemeiate, necesitau stabilirea prioritară a existenţei/inexistenţei caracterului abuziv al rezilierii pârâtei, abia ulterior urmând a se verifica şi conţinutul clauzelor contractuale aplicabile, precum şi dispoziţiile legale incidente, fiind necesară şi administrarea unui probatoriu concludent, inclusiv o expertiză contabilă.

Împotriva deciziei civile menţionate a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Bucureşti în vederea judecării fondului.

Prin decizia civilă nr. 1702/16.11.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost respins recursul, apreciindu-se că hotărârea este motivată şi că în mod corect s-a reţinut contrarietatea, cât timp cererea de verificare a caracterului abuziv a fost respinsă ca inadmisibilă şi totodată a fost analizată pe fond.

Dosarul trimis spre rejudecare a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 12.10.2018, sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 2205/13.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.810,89 RON, reprezentând contravaloarea dotărilor şi investiţiilor neachitate, precum şi suma de 13.418,8 RON, reprezentând diferenţă comision de creştere neachitată. De asemenea, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.615,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, a luat act că reclamanta va solicita onorariul de avocat pe cale separată şi a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat micşorat.

Împotriva încheierii de şedinţă din 11.10.2019, prin care s-a respins solicitarea reclamantei de readministrare a probei cu interogatoriu şi suplimentarea probei testimoniale, respectiv a sentinţei civile nr. 2205/13.11.2020 a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei şi, rejudecând, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1050/A/05.07.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă, iar prin încheierea din 21.09.2023 a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile, în sensul că se va menţiona în mod corect "Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare" în loc de "Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare", cum din eroare s-a trecut.

Împotriva încheierii din 03.03.2023, prin care a fost încuviinţată proba testimonială cu un martor şi respinsă în rest cererea de probatoriu, respectiv a deciziei civile nr. 1050/A/05.07.2023, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. (2) şi art. 498 alin. (2) din acelaşi cod, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în subsidiar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. (2) şi art. 498 alin. (1) din acelaşi cod, admiterea recursului, casarea deciziei şi rejudecând, admiterea cererii, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a afirmat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat cu privire la decizia civilă nr. 1067/A/09.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 1702/16.11.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În argumentare, a susţinut că, deşi prin decizia menţionată instanţa de apel a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare modalitatea în care aceasta va proceda la judecarea cauzei, indicând, cu privire la primul petit al cererii, necesitatea administrării unui probatoriu concludent, iar în vederea stabilirii în mod corect a pretenţiilor invocate prin cel de-al doilea petit, faptul că se impune efectuarea inclusiv a unei expertize contabile, instanţa de apel a considerat inutilă proba cu înscrisurile solicitate de aceasta, astfel cum reiese din încheierea din 03.03.2023, respectiv din decizia civilă nr. 1050/A.

Potrivit autoarei recursului, unul din considerentele pe care instanţa de rejudecare trebuia să îl aibă în vedere era nerespectarea de către intimata-pârâtă a clauzelor înscrise în contract la art. 7.2 şi 7.3, însă aceasta a considerat irelevant modul cum s-a desfăşurat controlul şi faptul că pârâta trebuia să respecte clauzele contractuale.

În altă ordine de idei, a susţinut că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi cu privire la hotărârea din 16.02.2023 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, cu referire la suma de 18.000 RON, reprezentând comision bonus credite ipotecare pentru perioada iulie- septembrie 2012, conform art. 3.5 paragraful 2 din contract, clauză cu privire la care, de altfel, a afirmat că instanţa de apel a interpretat-o greşit.

A învederat că, în condiţiile în care Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în temeiul art. 1270 şi art. 1516 alin. (1) şi (2) C. civ., a reţinut că, atât timp cât intimata-pârâtă s-a angajat să plătească un bonus suplimentar, iar prestatorul se încadrează în condiţiile campaniei de bonusare, atunci bonusul trebuie plătit, or în litigiul pendinte, instanţa, ignorând textele de lege evocate, a considerat că obligarea intimatei-pârâte la plata bonusului este facultativă. Ca atare, pe aceeaşi campanie de bonusare iniţiată de intimata-pârâtă există două hotărâri contrare.

În considerarea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că acele considerente expuse la punctul 130 din decizia atacată, prin care s-a statuat că apelanta-reclamantă nu a administrat nicio probă contrară, contravin considerentelor încheierii din 03.03.2023, prin care s-a respins cererea sa de obligare a intimatei la depunerea înscrisurilor, invocând sarcina probei, în sensul că intimata trebuia să argumenteze legalitatea deciziei de denunţare, iar recurentei nu i se poate impune să probeze un fapt negativ nedeterminat.

În continuare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a afirmat că decizia atacată a fost pronunţată fără administrarea unui probatoriu concludent, cu nerespectarea deciziei instanţei de casare, proba cu înscrisuri absolut necesară pentru corecta şi completa lămurire a situaţiei de fapt fiind respinsă.

Cu referire la clauzele contractuale cuprinse în art. 11.2, 15.7, 17.2 lit. h) a învederat că interpretarea dată de instanţa de apel este greşită, întrucât nu există pierderi, prejudicii sau costuri înregistrate de intimata-pârâtă (art. 11.2), toate dispoziţiile referitoare la confidenţialitate au fost respectate, nefiind transmise date ale clienţilor altor persoane neavizate (art. 15.7), respectiv că au fost respectate toate obligaţiile contractuale, neexistând plângeri împotriva sa din partea vreunui client sau instituţii (art. 17.2 lit. h).

De asemenea, după evocarea unor aspecte cu privire la respingerea de către instanţă a probelor administrate în dosarele penale, respectiv a depoziţiilor martorilor din cadrul B. care au întocmit Raportul de investigaţii, precum şi a matorului C., a susţinut că statuările instanţei de apel de la punctul 131 al deciziei recurate, în sensul că "au fost alterate date de scoring prin completarea unor credite de persoane cărora li se respinseseră aplicaţia de credit de către alte reprezentanţe B." sunt lipsite de suport în probatoriul administrat.

A mai susţinut autoarea recursului că instanţa de apel a făcut o confuzie cu privire la sediul acesteia din perioada contractului încheiat cu intimata-pârâtă, D. fiind denumirea pe care intimata-pârâtă a dat-o locaţiei, care este una şi aceeaşi cu sediul societăţii A. S.R.L., iar intimata-pârâtă a recunoscut, prin concluziile puse, că înscrisurile se aflau la sediul B..

În altă ordine de idei, recurenta a criticat raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul deciziei recurate, în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată, pe de o parte, cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar pe de altă parte, cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, titulara recursului a făcut referire la nerespectarea hotărârii prin care s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, învederând, în esenţă, faptul că, atât timp cât aceasta nu deţinea înscrisuri în susţinerea demersului procesual, deoarece se aflau la partea adversă, şi au fost solicitate conform procedurii legale, instanţa, în vederea pronunţării unei soluţii corecte, trebuia să le solicite.

Cu referire la primul petit al cererii de chemare în judecată a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ., întrucât instanţa nu a analizat condiţiile în care a avut loc încetarea contractului.

Astfel, a arătat că art. 7.2 din contract nu acorda posibilitatea beneficiarului de a prezenta obiecţiuni, ci obligaţia de a prezenta prestatorului rezultatele verificării, impunând, astfel, o procedură ce trebuia urmată.

De asemenea, relativ la raportul de investigaţii, a învederat că, deşi trebuia semnat de ambele părţi, acesta nu a fost semnat în integralitate nici de cei care l-au întocmit, nici de către aceasta, iar lipsa semnăturii a fost generată de lipsa comunicării raportului şi nu de vreun refuz. Prin urmare, a considerat neîntemeiată concluzia instanţei potrivit căreia nu prezenta relevanţă exprimarea de către reprezentantul său a unui punct de vedere, deoarece tocmai opinia exprimată la acel moment ar fi putut demonstra nelegalitatea deciziei.

Referitor la situaţia reţinută de instanţa de apel în privinţa faptelor ce i se impută şi pe care a fost întemeiată decizia de reziliere, recurenta a susţinut că, dacă se verificau actele dosarului, se constata că, în realitate, între raportul de investigaţii şi întâmpinarea depusă la dosar existau diferenţe, în întâmpinare făcându-se vorbire şi despre alte aspecte care nu au fost menţionate în raport.

A mai susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut că tribunalul a analizat motivele rezilierii interpretând declaraţiile angajaţilor, aceste declaraţii nu au fost date în faţa instanţei pentru a se putea verifica autenticitatea lor şi nu reprezintă realitatea activităţii societăţii, iar întrucât raportul a fost întocmit pe baza acestor declaraţii nu se poate considera că hotărârea nu a fost întemeiată pe acel raport.

Cu referire la cele reţinute în decizia recurată, în sensul că reclamanta nu a administrat nicio probă care să infirme constatările proprii ale ofiţerilor de calitate ai băncii cu privire la identificarea unor documente arhivate într-un spaţiu învecinat, la existenţa contractului de ipotecă în original, la alterarea datelor de scoring, respectiv la înmânarea cardurilor unor persoane neautorizate, titulara recursului a învederat că nu s-au analizat argumentele prezentate de aceasta, actele depuse la dosar cu privire la spaţiul învecinat, sau rezultatul investigaţiilor penale care au relevat faptul că persoanele neautorizate a primi carduri, indicate de bancă, nu erau clienţi ai D., fiind preluate ideile invocate de bancă şi prezentate ca având putere de adevăr.

A menţionat că nu este susţinută de argumente de fapt concluzia potrivit căreia intimata-pârâtă avea dreptul de a denunţa contractul, pentru încălcarea art. 11.2, 15.2 şi 17.2 şi nu este îndreptăţită să primească daune compensatorii în temeiul art. 17.4.

În acest sens, a învederat că nu există nicio faptă dovedită, cum nici cu privire la nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate instanţa nu a arătat care sunt faptele concrete care i se impută şi care ar putea fi încadrate în această noţiune. A făcut referire la situaţia clientului S.C. E. S.R.L. şi a argumentat de ce nu se încadrează în clauza din contract.

În opinia recurentei, procedura de verificare/investigaţia nu s-a realizat potrivit art. 7.1 şi 7.2 din contract, întrucât nu a fost anunţată cu privire la verificarea şi evaluarea de către beneficiar, nu au fost identificate persoanele autorizate de către acesta cu drept de verificare şi evaluare, iar prestatorului nu i-au fost aduse la cunoştinţă scopul şi contextul verificării.

Prin urmare, neexistând o încălcare a contractului, manifestarea de voinţă a beneficiarului nu poate fi calificată decât ca o denunţare unilaterală, în condiţiile art. 17.1 lit. c) din contractul de prestări servicii.

A mai afirmat autoarea recursului că probele administrate nu au dovedit culpa acesteia, iar referirile nedovedite la textele din contract/proceduri şi la anumite stări de fapt nereale nu sunt apte de a justifica rezilierea.

Cât priveşte petitul nr. 2 al cererii de chemare în judecată, referitor la daunele compensatorii în privinţa cărora instanţa de control a statuat că recurenta nu este îndreptăţită, a susţinut că, în situaţia reîncadrării naturii reziliere, se va schimba şi soluţia pe acest capăt de cerere.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a motivat soluţia cu privire la fiecare tip de comision solicitat şi există o eroare în ceea ce priveşte regimul juridic al acestora, neputând fi încadrate toate în noţiunea de "comisioane suplimentare periodice", care reprezintă o bonificaţie acordată de bancă în funcţie de propria decizie.

În continuare, a expus o analiză a fiecărui tip de comision pretins.

Astfel, referitor la suma de 40.628,13 RON, reprezentând comision opţiuni, a arătat că este aferentă produselor din Anexa 2 la Contractul de prestări servicii x/10.05.2012 şi Contractul nr. x/30.07.2008, nefiind un bonus oferit suplimentar, ci unul dintre comisioanele lunare plătite Prestatorului, astfel cum rezultă din clauza înscrisă la Capitolul Comisioane, punctul A "frecvenţa plăţii".

Cu privire la comisionul bonus credite ipotecare pentru perioada iulie- septembrie 2012, în valoare de 18.000 RON, a arătat că se acorda în temeiul art. 3.5 din contract şi a regulilor de bonusare din perioada 16 iulie-30 septembrie 2012, respectiv dacă în acest interval se acordau peste 15 credite, or potrivit raportului de expertiză, obiectivul nr. 2, în perioada de bonusare, reclamanta a disburdat un număr de 20 de credite cu ipotecă, încadrându-se, astfel, la suma solicitată şi necontestată de intimata-pârâtă.

În privinţa contravalorii dotărilor şi investiţiilor achitate de Prestator la începerea contractului, conform art. 17.5 din contract, contrar celor reţinute de instanţă, a susţinut că valoarea acestora nu a fost influenţată de gradul de uzură, având în vedere că acestea au fost achitate iniţial de beneficiarul care a preluat Office-ul în anul 2006, cu 22.500 RON, apoi de către reclamantă, în 2008, cu acelaşi preţ, iar în 2013, intimata-pârâtă le-a vândut următorului beneficiar la aceeaşi valoare, fără a ţine cont de uzura lor.

Cât priveşte portofoliul clienţi a învederat că vânzarea acestuia şi a părţilor sociale nu este condiţionată de modul de închidere a contractului, iar conform art. 6 lit. b) din Acordul de preluare portofoliu din 16.07.2008, a Convenţiei de plată nr. x/28.10.2010 şi a facturii fiscale Seria x/03.11.2008, valoarea portofoliului de clienţi la data preluării Office-ului, 16.07.2008, era de 93.047,68 RON, or la data rezilierii contractului, 30.09.2012, intimata-pârâtă a preluat un portofoliu în valoare de 434.067,43 RON, cu 466.5% mai mult faţă de cel iniţial.

Concluzionând, a susţinut că, în condiţiile în care lipseşte culpa contractuală, în mod abuziv intimata-pârâtă a invocat rezilierea Contractului de prestări servicii x/10.05.2012, acesta încetând prin denunţarea unilaterală din partea beneficiarului, în condiţiile art. 17.1 lit. c) din contract.

Prin întâmpinarea înaintată la dosar la 17.11.2023, intimata-pârâtă a solicitat anularea recursului ca efect al valorificării excepţiilor tardivităţii şi nulităţii, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea excepţiei tardivităţii promovării căii de atac, intimata-pârâtă a învederat că decizia recurată a fost comunicată recurentei la 22.09.2023, iar cererea de recurs a fost transmisă prin poştă electronică la 14.10.2023, în condiţiile în care termenul de recurs s-ar fi împlinit la 09.10.2023, fără să se fi formulat şi cerere de repunere în termenul de recurs.

Din perspectiva excepţiei nulităţii cererii de recurs, a susţinut inexistenţa unor critici care să poată fi încadrate în motivele de recurs invocate, argumentele prezentate vizând nemulţumirea recurentei în legătură cu maniera în care instanţa a interpretat clauzele contractuale şi probatoriul administrat, aspecte care nu pot constitui motive de nelegalitate.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, criticile privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1067/A/09.06.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv a hotărârii pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015 neputând fi primite, întrucât în privinţa soluţiei pronunţată în primul ciclu procesual, recurenta nu poate reproşa intanţelor de fond, în prezenta cale de atac, faptul că nu au administrat un probatoriu concludent, respectiv faptul că nu există identitate de obiect şi cauză cu dosarul nr. x/2015, valorificarea unei autorităţi de lucru judecat în sensul reţinerii ca întemeiate şi a pretenţiilor privind bonusul dedus în prezenta cauză fiind imposibilă, câtă vreme pretenţiile reclamantei din dosarul nr. x/2015 au fost respinse.

Intimata-pârâtă a învederat că tot nefondate sunt şi argumentele referitoare la pretinsa nemotivare a deciziei cu privire la respingerea, prin încheierea din 03.03.2023, a cererii de obligare a pârâtei la depunerea unor înscrisuri în dovedirea afirmaţiilor reclamantei, în timp ce prin considerentele deciziei s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada contrară, deoarece între considerentele deciziei prin care a fost dezlegată cauza pe fond şi considerentele încheierii privind probatoriul nu poate exista contradicţie.

De asemenea, a arătat că sunt nefondate şi susţinerile privind încălcarea unor forme de procedură, respectiv greşita interpretare a clauzelor contractuale, a situaţiei de fapt, încălcarea sau nesocotirea unor norme de drept care fixează cu titlu general forţa obligatorie a contractelor (art. 1270 C. civ.), ori faptul că obligaţiile trebuie îndeplinite integral, exact şi la timp (art. 1516 C. civ.), precum şi criticile privind prejudiciul, având în vedere că nu se indică nicio prevedere legală de ordin procedural încălcată de instanţa de apel, fiind aduse în discuţie exclusiv aspecte referitoare la situaţia de fapt şi la modalitatea de administrare/apreciere a probatoriului, fără să se precizeze care era interpretarea corectă ce trebuia dată clauzelor, respectiv că singura formă de indemnizare este cea prevăzută la art. 17.4, condiţionată de o conduită ireproşabilă a prestatorului, ceea ce în speţă nu se verifică.

Prin notele de şedinţă înaintate la dosar la 15.04.2024, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii de recurs, având în vedere că decizia recurată nu a fost comunicată la domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură, iar prin notele de şedinţă transmise prin poştă electronică la 18.06.2024, a răspuns apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Excepţiile invocate în apărare de către intimată - excepţia tardivităţii şi cea a nulităţii cererii de recurs - au fost respinse de către instanţa supremă la ultimul termen de judecată a recursului, după ascultarea concluziilor reprezentanţilor celor două părţi, soluţiile pronunţate şi argumentele avute în vedere de către Înalta Curte fiind cuprinse în partea introductivă a acestei decizii.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că, deşi recurenta-reclamantă, în motivarea cererii de recurs, a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute atât de dispoziţiile actualului C. proc. civ., mai precis art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8, cât şi pe cele ale C. proc. civ. de la 1865, art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9, în raport de data debutării litigiului pendinte, 14.02.2013, şi data intrării în vigoare a actualului cod, 15.02.2013, criticile vor fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de C. proc. civ. de la 1865, având în vedere principiile înscrise în art. 24 şi art. 25 alin. (1) din noul C. proc. civ. conform cărora:

- dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare;

- procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

De asemenea, cu privire la legea de procedură aplicabilă, instanţa supremă are în vedere şi normele tranzitorii cuprinse în art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. proc. civ., potrivit cărora:

- dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare;

- procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a C. proc. civ. rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată.

Declarând recurs împotriva încheierii de şedinţă din 03.03.2023 şi a deciziei civile nr. 1050/A/05.07.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenta-reclamantă a afirmat, în esenţă, că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1067A/09.06.2017 pronunţată de curtea de apel în primul ciclu procesual, respectiv a hotărârii definitive pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, că există contradicţie între considerentele încheierii de şedinţă din 03.03.2023 şi cele ale deciziei recurate, respectiv că nu a fost motivată soluţiei cu privire la fiecare tip de comision solicitat, precum şi nelegalitatea hotărârii faţă de interpretarea dată prevederilor contractuale în absenţa unui probatoriu concludent şi faţă de încălcarea formelor de procedură. Aşadar, primul motiv de recurs, încadrat de recurentă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa devolutivă de control judiciar a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1067A/09.06.2017 pronunţată de curtea de apel în primul ciclu procesual, partea susţinând că, deşi instanţa, prin decizia de îndrumare, a indicat, cu privire la petitul nr. 1 al cererii, administrarea unui probatoriu concludent, iar pentru petitul nr. 2, faptul că se impune efectuarea inclusiv a unei expertize contabile, instanţa de apel a considerat inutilă proba cu înscrisurile doveditoare care au stat la baza afirmaţiilor intimatei-pârâte.

În evaluarea criticilor, Înalta Curte are în vedere că, în realitate, nu se este vorba despre o încălcare a autorităţii de lucru judecat a deciziei menţionate, ci susţinerea recurentei priveşte o pretinsă nerespectare de către instanţele devolutive a îndrumărilor date de Curtea de Apel Bucureşti, recurenta afirmând că prin considerentele deciziei s-ar fi statuat obligativitatea administrării unor probe pe care instanţele devolutive nu au respectat-o, aceste critici impunându-se a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), cu referire la dispoziţiile ce instituie obligativitatea respectării dezlegărilor date de instanţa de control judiciar prin decizia de anulare/casare.

Procedând la analiza considerentelor deciziei menţionate, se observă că instanţa de apel, cu privire la primul petit al cererii de chemare în judecată, a constatat o neconcordanţă flagrantă între dispozitiv şi considerentele sentinţei civile nr. 1112/23.02.2016, cu consedinţa anulării acesteia, deoarece deşi capătul de cerere a fost respins ca inadmisibil, în realitate, a fost analizat pe larg. Cu privire la celelalte capete de cerere (daune-interese) asupra cărora instanţa de fond s-a pronunţat în sensul netemeiniciei acestora, a învederat că necesitau stabilirea prioritară a existenţei/inexistenţei caracterului abuziv al rezilierii intimatei-pârâte, abia apoi urmând a se verifica şi conţinutul clauzelor contractuale aplicabile, precum şi dispoziţiile legale incidente, fiind necesară şi administrarea unui probatoriu concludent, inclusiv o expertiză contabilă.

Dând curs acestor îndrumări, instanţa de rejudecare, Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din 14.06.2019, a încuviinţat ambelor părţi proba cu expertiză, specialitatea contabilitate, a luat act că nu s-au depus înscrisuri suplimentare şi a respins proba cu interogatoriul pârâtei, precum şi proba testimonială cu martorii suplimentari solicitaţi de reclamantă, apreciindu-le ca nefiind utile cauzei.

Curtea de Apel, prin încheierea recurată, din 03.03.2023, a încuviinţat apelantei-reclamante proba testimonială cu martorul F. şi a respins în rest cererile de probatoriu. În motivare, cu privire la proba cu înscrisuri, a reţinut că decizia de încetare a unui contract se susţine de către autorul deciziei, întrucât nu se poate impune cocontractantului să probeze un fapt negativ nedeterminat. Prin urmare, a apreciat că sesizările clienţilor şi verificările consecutive care ar confirma deficienţele se susţin de către intimata-pârâtă, neexistând niciun motiv de a fi probate de către apelanta-reclamantă. De asemenea, a învederat că, ceea ce poate fi însă contestat este excesiva evaluare pe care intimata-pârâtă a făcut-o în economia contractului, aspect ce poate fi lămurit prin audierea angajatului apelantei-reclamante de la momentul constatării deficienţelor, intervalul relativ mare de timp dintre momentul în discuţie şi audierea martorului neputând prezuma absolut neutilitatea probelor. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 258 C. proc. civ. raportat la art. 254 şi art. 255 din acelaşi cod, a încuviinţat proba cu martorul F., iar faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. a respins proba cu martorul G..

Instanţa de recurs, opus susţinerilor recurentei, constată că argumentele critice privind nesocotirea de către instanţele devolutive de rejudecare a îndrumărilor date de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 1067A/09.06.2017 sunt nefondate, câtă vreme examinarea hotărârilor relevă respectarea lor şi administrarea unui probatoriu concludent, inclusiv proba cu expertiză, specialitatea contabilitate.

Totodată, Înalta Curte notează că respingerea unei probe în faţa instanţei nu poate primi semnificaţia încălcării rolului activ pe care instanţa trebuie să îl exercite în soluţionarea cauzei pentru aflarea adevărului. De aceea, lipsa solicitării de către instanţa de apel a înscrisurilor aflate în posesia intimatei-pârâte nu poate fi invocată în legătură cu respingerea unei probe sau pentru a se critica o dispoziţie a instanţei, deoarece lipsa de rol activ, de regulă, decurge dintr-o omisiune, o inacţiune a instanţei, contrară unei dispoziţii imperative a legii, iar nu când se pretinde că instanţa a dispus o soluţia contrară celei solicitate de parte.

De asemenea, instanţa supremă reaminteşte că, în materia probelor, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată pe calea recursului, nu însă şi concludenţa şi utilitatea probei, instanţele fondului fiind suverane în această privinţă. Pe cale de consecinţă, de vreme ce, prin decizia de anulare a primei sentinţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel a trasat îndrumarea administrării unui probatoriu concludent, lăsând la aprecierea primei instanţe să aprecieze asupra concludenţei fiecărei probe în parte, nu se poate susţine că această dezlegare a instanţei de apel ar fi fost înfrântă de către prima instanţă ca urmare a neadministrării tuturor probelor solicitate de părţi ci doar a celor pe care le-a considerat utile şi concludente soluţionării cauzei.

Circumstanţiat aceluiaşi motiv de nelegalitate, cu privire la suma de 18.000 RON, reprezentând comision bonus credite ipotecare pentru perioada iulie- septembrie 2012, se susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat faţă de hotărârea din 16.02.2023 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, întrucât această instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 1270 şi 1516 alin. (1) şi (2) C. civ., a decis acordarea bonusului suplimentar acesteia, în timp ce în litigiul pendinte, instanţa de apel, ignorând dispoziţiile legale evocate, a considerat că obligarea intimatei-pârâte la plata bonusului este facultativă. În acest context, a afirmat că instanţa de apel a interpretat greşit art. 3.5 alin. (2) din contract.

Distinct de faptul că hotărârea invocată este decizia civilă nr. 68/16.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, şi de faptul că nu a fost invocată în faza procesuală a apelului, critica nu poate fi primită, având în vedere, pe de o parte, că pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului menţionat a fost respinsă ca neîntemeiată, iar pe de altă parte, pentru faptul că nu există identitate de obiect şi cauză între cele două litigii.

Astfel, pe de o parte, prin decizia civilă nr. 68/16.02.2023 Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 3197A/15.06.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. - Sucursala Bucureşti. Prin această din urmă decizie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1420/03.03.2021 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în acelaşi dosar, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei, s-a respins capătul de cerere referitor la sumele achitate reclamantei cu titlu de comisioane aferente perioadei 01-21.10.2012 ca rămas fără obiect, s-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere ca tardiv formulat, şi s-a respins în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiţia identităţii de elemente între cele două dosare. Astfel, litigiul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 68/16.02.2023 a avut ca obiect pretenţii, reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige B. Sucursala Bucureşti la plata bonusului pentru credite fără garanţie ipotecară, mai exact a sumei de 7.500 RON, reprezentând bonus pentru aplicaţiile de credit B. ce aveau ca dată de plată 15.11.2012, precum şi la precizarea modalităţii de calcul a sumelor ce au fost achitate reclamantei cu titlu de comisioane aferente perioadei 01-21.10.2012. Pe de altă parte, obiectul prezentului litigiu este acţiune în constatare, reclamanta solicitând, printre altele, obligarea pârâtei la plata sumei de 18.000 RON reprezentând comision bonus credite ipotecare pentru perioada iulie- septembrie 2012.

Or, în condiţiile în care sumele solicitate în cadrul celor două acţiuni vizează comisioane diferite (bonus acordat pentru credite fără garanţie ipotecară, respectiv bonus pentru creditele garantate cu ipotecă), nu poate exista o legătură între acestea, nefiind vorba despre hotărâri potrivnice prin care să fi fost analizată de către instanţe diferite aceeaşi chestiune litigioasă, chiar dacă aceste comisioane au fost reglementate prin aceeaşi campanie de bonusare, aplicarea efectelor puterii de lucru judecat fiind exclusă.

În egală măsură, nu poate fi primită afirmaţia privind interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 3.5 alin. (2) din contract, Înalta Curte constatând, în acord cu statuările instanţei de apel, că dispoziţia contractuală în discuţie este neechivocă, părţile convenind ca beneficiarul să poată acorda prestatorului comisioane suplimentare periodice dacă acesta va îndepliniri criteriile de calificare.

Reamintind că interpretarea clauzelor contractuale, din perspectiva probatoriului administrat, reprezintă un aspect ce nu priveşte interpretarea şi aplicarea legii ci care ţine de starea de fapt şi determinarea conţinutului raportului juridic dedus judecăţii, apanaj exclusiv al instanţelor de fond, instanţa supremă subliniază că, având în vedere că dispoziţia contractuală instituie o facultate şi nu o obligaţie, decizia de acordare a bonusului aparţinând exclusiv intimatei-pârâte, chiar şi în condiţiile îndeplinirii criteriilor de calificare, astfel că interpretarea dată de instanţa de apel voinţei clar exprimate de părţile contractante transpare a fi una justă.

Faţă de cele expuse, acest prim motiv de recurs, ce vizează încălcarea formelor procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, nu poate fi primit, câtă vreme recurenta-reclamantă nu a indicat nicio prevedere legală de ordin procedural care să fi nerespectată de către instanţa de apel prin hotărârea pronunţată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce are drept corespondent art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, se constată că recurenta reclamă o neconcordanţă între considerentele încheierii din 03.03.2023 (prin care s-a respins solicitarea acesteia privind obligarea intimatei-pârâte la depunerea unor înscrisuri în susţinerea afirmaţiilor sale) şi cele ale deciziei recurate, mai exact a celor de la punctul 130 (prin care s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada contrară). De asemenea, subsumat acleuiaşi motiv de casare, recurenta invocă o lipsă a motivării soluţiei dată petitului nr. 2 cu privire la fiecare tip de comision solicitat, apreciind, totodată, că există o eroare în ceea ce priveşte regimul juridic al acestora, dacă instanţa le încadrează pe toate în noţiunea de "comisioane suplimentare periodice".

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (motivare inexistentă) sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, care vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă a invocat tezele privind motivarea contradictorie, respectiv lipsa motivării soluţiei privind comisioanele solicitate.

Criticile nu sunt fondate pentru considerentele ce succed.

Astfel, în contextul în care motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel şi să vizeze dispozitivul şi considerentele sau pasaje din considerente între ele, nu poate fi primită susţinerea vizând existenţa unor motive contradictorii, având în vedere că se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunţate în apel cu considerentele privind sarcina probei reţinute în încheierea prin care s-a dispus asupra probatoriul ce urmează a fi administrat, ipoteza evocată de către parte nefiind reglementată de legiuitor.

De asemenea, instanţa de recurs constată, prin raportare la considerentele deciziei atacate, punctele 135-140, că nu se poate reţine ipoteza acestui caz de nelegalitate grefată pe vicii de motivare, deoarece examinarea deciziei recurate relevă faptul că instanţa de apel nu a omis a analiza susţinerile părţii relative la sumele pretinse cu titlu de comisioane în petitul nr. 2, punctele 2-7 din cererea de chemare în judecată, ci, dimpotrivă, le-a analizat şi le-a înlăturat motivat.

Totodată, greşit se afirmă existenţa unei erori cu privire la regimul juridic al acestora, cât timp instanţa de apel, în analiza efectuată daunelor compensatorii solicitate, nu le-a încadrat în noţiunea de "comisioane suplimentare periodice", ci a argumentat pentru fiecare în parte motivul pentru care recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită a le primi.

Reţinând că, pentru ca hotărârea să fie motivată este necesar ca judecătorul să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină aceste capete de cerere, Înalta Curte concluzionează că instanţa de apel a procedat la o cercetare completă a pretenţiilor formulate, prin prisma motivelor şi apărărilor părţilor, motivarea hotărârii nefiind nici insuficientă, nici neclară, rezultând raţionamentul şi argumentele care au condus la pronunţarea soluţiei.

Procedând în continuare la analiza criticilor privind interpretarea prevederilor contractuale, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Motivul de recurs evocat urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când s-a nesocotit principiul pacta sunt servanda, potrivit căruia convenţiile au putere de lege între părţile contractante, iar pentru a se determina dacă s-a procedat la o interpretare greşită a actului juridic sau a clauzelor stabilite în cadrul acestuia trebuie să fie avute în vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de C. civ.

Interpretarea greşită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătoreşti numai în acele împrejurări în care o astfel de interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, fiind în prezenţa unei schimbări a naturii actului juridic atunci când un act este calificat de aşa manieră în care este alterată în mod substanţial natura sa, de pildă, un contract este calificat de întreţinere în loc de rentă viageră.

În speţă, deşi recurenta a indicat prevederile din contractul de prestări servicii susţinut a fi interpretate greşit de către instanţa de apel - art. 3.5 alin. (2), art. 7.1, art. 7.2, art. 7.3, art. 11.2, art. 15.7, art. 17.2 lit. h) - acesta nu a precizat care era interpretarea corectă ce trebuia dată clauzelor şi nici care anume reguli de interpretare prevăzute de lege au fost nesocotite de către instanţa de apel.

Niciunul dintre argumentele critice prezentate nu face referire la interpretarea eronată a contractului ce a determinat schimbarea naturii ori înţelesul neîndoielnic al acestuia, fiind aduse în discuţie doar aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi modalitatea în care instanţa de apel a procedat la administrarea şi aprecierea probatoriului.

Astfel, din cuprinsul susţinerilor nu pot fi desprinse elemente relevante a permite verificarea legalităţii hotărârii pronunţate în considerarea acestui motiv de nelegalitate, partea afirmând doar că decizia instanţei de apel a fost pronunţată pe baza unor probe care nu au fost administrate, că nu există pierderi, prejudicii sau costuri înregistrate de intimata-pârâtă, că au fost respectate toate dispoziţiile referitoare la confidenţialitate, nefiind transmise date ale clienţilor unor persoane neavizate, că nu au existat plângeri împotriva acestei din partea vreunui client sau instituţii, precum şi faptul că s-a luat o hotărâre doar pe declaraţiile celor două foste angajate ale acesteia, actuale angajate ale intimatei-pârâte, că martorii B. care au întocmit raportul de investigaţii au declarat în faţa instanţei că nu au făcut niciun fel de investigaţii, faptul că, pentru aflarea adevărului privind scoringul, se impunea ca instanţa să solicite dosarul de credit al H., respectiv că înscrisurile depuse în instanţă dovedeau faptul că D. avea acelaşi sediu cu cel al reclamantei, neexistând procedură sau interdicţie de a ţine arhiva proprie în sediul social.

Constatând lipsa prezentării de către recurentă a argumentelor concrete care să indice punctual în ce a constat nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor contractuale, susţinerile supunând atenţiei exclusiv aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, Înalta Curte reţine că nu poate primi acest motiv de modificare a hotărârii, criticile recurentei vizând mai degrabă nemulţumirea sa faţă de concluzia instanţei de fond asupra conţinutului raportului juridic dintre părţi, aşa cum a fost determinat ca urmare a evaluării probelor administrate iar nu aspecte de nelegalitate ce pot face obiect de analiză şi cenzură în recurs.

Printr-un ultim set de critici, subsumante motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta susţine că instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1350 C. civ. atunci când a apreciat că nu prezintă relevanţă în cauză respectarea sau nerespectarea procedurilor de constatare a încălcării prevederilor contractuale.

Astfel, recurenta reproşează instanţei de apel faptul că nu a analizat în totalitate cadrul şi condiţiile în care a avut loc încetarea contractului, considerând că, în situaţia reîncadrării naturii reziliere, se va schimba şi soluţia pronunţată cu privire la petitul nr. 2 al cererii de chemare în judecată.

În acest context, în esenţă, învederează că, art. 7.2 din contract impune o procedură ce trebuia urmată, motiv pentru care instanţa, înainte de a analiza fondul cauzei de reziliere, avea obligaţia de a verifica în ce condiţii putea fi realizată procedural rezilierea, că s-a trecut prea repede peste viciul generat de lipsa împuternicirii persoanelor care au realizat verificarea, că investigaţia nu a fost întocmită în conformitate cu prevederile contractuale, că sunt neîntemeiate reţinerile cu privire la actul de control prin care se afirmă că tribunalul nu s-a întemeiat pe raportul de verificare, ci a verificat susţinerile din întâmpinare, că motivele rezilierii au fost analizate prin interpretarea declaraţiilor angajaţilor care nu au fost date în faţa instanţei pentru a se putea verifica autenticitatea lor, că nu au fost analizate susţinerile sale cu privire la contractul de ipotecă în original şi nici actele referitoare la spaţiul învecinat, că nu a administrat probe care să combată constatările ofiţerilor băncii, că nu este susţinută de argumente de fapt concluzia potrivit căreia intimata-pârâtă avea dreptul de a denunţa contractul pentru încălcarea clauzelor cuprinse în art. 11.2, art. 15.2 şi art. 17.2, respectiv că reclamanta nu este îndreptăţită să primească daune compensatorii în temeiul art. 17.4, precum şi că probele administrate nu au dovedit culpa sa.

În consecinţă, se afirmă că, neexistând o încălcare a contractului, manifestarea de voinţă a intimatei-pârâte nu putea fi identificată decât ca o denunţare unilaterală, în condiţiile art. 17.1 lit. c) din contract.

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, Înalta Curte notează că cererea de recurs trebuie să conţină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 304 C. proc. civ. de la 1865 şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

În atare condiţii, un exament atent al criticilor expuse în paginile 18-26 al memoriului de recurs relevă o reluare întocmai a motivelor de apel care au primit deja o dezlegare jurisdicţională din partea instanţei devolutive de control judiciar, motivaţie identică menită a ignora existenţa judecăţii anterioare finalizate prin decizia recurată şi inaptă a răspunde cerinţelor şi exigenţelor art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, simpla afirmaţie a nelegalităţii hotărârii atacate prin prisma reţinerii în mod greşit a dreptului intimatei-pârâte de a denunţa contractul din culpa recurentei-reclamante, în considerarea soluţiilor pronunţate în etapele procesuale anterioare şi a probatoriului administrat în cauză, ce a conturat situaţia de fapt, este lipsită de valenţe juridice în lipsa unei argumentări care să reflecte greşelile anume imputate instanţei în judecarea apelului, partea fiind, în realitate, nemulţumită de modalitatea în care instanţa a reţinut existenţa motivelor de reziliere, cu consecinţa respingeri pretenţiilor solicitate de aceasta prin petitul nr. 2 al acţiunii.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate a hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi încadrarea acestora în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sau a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanţa de recurs să poată exercita controlul judiciar eficient.

Recurenta-reclamantă nu a formulat însă critici care să se grefeze pe raţionamentul instanţei ce a determinat respingerea apelului promovat de către aceasta şi care să tindă a demonstra nelegalitatea judecăţii finalizate prin decizia recurată, partea rezumându-se a relua aspectele ce ţin de situaţia de fapt, respectiv la modalitatea de întocmire a actului de control, în raport de care instanţa de apel a expus argumentele de ordin juridic ce reflectă soluţia de respingere a apelului, stabilind, în baza probatoriului administrat în cauză, culpa recurentei-reclamante ce a condus la denunţarea contractului, cel puţin pentru încălcări ale acestuia din perspectiva furnizării de informaţii nereale intimatei-pârâte şi încălcarea obligaţiei de confidenţialitate.

Se tinde, astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căruia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Pe aceste considerente, constatând că ansamblul de critici formulate de reclamanta-recurentă nu pot fi primite întrucât nu s-au dovedit a fi fondate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face aplicarea art. 312 C. proc. civ. de la 1865 şi va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 03.03.2023 şi a deciziei civile nr. 1050/A/05.07.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cât priveşte cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x ale dosarului de recurs, factura fiscală seria x_2008 nr. x/10.11.2023, respectiv extrasul de cont nr. x/21.11.2023, atestă efectuarea de către intimata-pârâtă B. - SUCURSALA BUCURESTI a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8.873.41 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, pronunţată în cauză, recurenta-reclamantă fiind în culpă procesuală şi, astfel, în situaţia de a datora cheltuieli de judecată celeilalte părţi, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va dispune obligarea recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. - SUCURSALA BUCURESTI a sumei de 8.873.41 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 03.03.2023 şi a deciziei civile nr. 1050/A/05.07.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. - SUCURSALA BUCURESTI a sumei de 8.873.41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2024.