Cassation appeal dismissed: contractual services debt claim rejected for failure to comply with signed inspection report prerequisite

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 08.07.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 953.804,43 RON (echivalentul în RON, la data notificării, a sumei de 165.755,88 euro fără TVA), constând în contravaloarea lucrărilor prestate de reclamantă conform contractului nr. x/17.06.2019, a penalităţilor de întârziere calculate potrivit dispoziţiilor contractuale, de la data scadenţei fiecărei facturi restante până la data plăţii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâta B. S.R.L. a depus la data de 15.03.2021 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că niciuna dintre susţinerile în fapt ale reclamantei nu sunt adevărate, iar întemeierile în drept nu corespund situaţiei reale/raporturilor juridice deduse judecăţii.

Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâta-reclamantă a sumei totale de 2.609.063.63 RON, compusă din suma de 525.303,74 RON, reprezentând restituirea integrală a plăţilor deja efectuate de pârâta reclamantă, în baza primelor două facturi emise de reclamantă, adică partea din prejudiciu constând în damnum emergens, conform art. 7.1. din contract, coroborat cu art. 1530, art. 1531, art. 1710 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 1714 C. civ., şi suma de 426.528 euro (echivalentul sumei de 2.083.759,89 RON, la cursul BNR din data de 12.03.2021, când 1 euro = 4.8854 RON), reprezentând 5% din profitul nerealizat de pârâtă, ca urmare a unei întârzieri de 247 de zile (în perioada 23.07.2019 - 26.03.2020) a inaugurării obiectivului său de investiţii (centrul comercial din laşi), adică partea din prejudiciu constând în lucrum cessans. S-a mai pretins, totodată, şi să fie obligată reclamanta, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata către pârâtă, a cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate de prezentul litigiu în toate fazele de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din data de 30.03.2021, tribunalul a constatat intervenite decăderea pârâtei B. S.R.L. din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, precum şi decăderea din dreptul de a formula cerere reconvenţională, fiind respinsă, ca tardiv formulată, cererea reconvenţională.

Ulterior, prin încheierea de şedinţă din data de 25.05.2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâtă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., vizând suspendarea judecăţii prezentului dosar până la soluţionarea, prin hotărâre definitivă, a dosarului nr. x/2021

Prin sentinţa civilă nr. 2730/09.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., şi a obligat reclamanta la plata sumei de 7.557,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin încheierea din 28.04.2023, curtea de apel a luat act de faptul că intimata-pârâtă B. S.R.L. a renunţat la excepţia insuficientei timbrări a cererii de apel, a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor necesitatea administrării probei cu expertiza construcţii civile-structuri de rezistenţă, propusă prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, i-a pus în vedere apelantei-reclamante să depună precizări în legătură cu deficienţele constatate în serviciile prestate şi a amânat judecarea cauzei pentru ca apelata-reclamantă să răspundă, în scris, în condiţii procedurale, la interogatoriul propus de către intimata-pârâtă.

Prin încheierea din 24.11.2023, instanţa de apel a luat act de poziţia părţilor în sensul lipsei de utilitate a administrării probei cu expertiza în specialitatea construcţii civile - structuri de rezistenţă şi a amânat pronunţarea hotărârii pentru a da părţilor posibilitatea de a depune concluzii scrise, în temeiul art. 482, coroborat cu art. 396 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1900/08.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2730/09.11.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-reclamante vizând obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel şi a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 4.536,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile şi împotriva încheierilor din datele de 28.04.2023 şi 24.11.2023, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, la 15 ianuarie 2024, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei şi a încheierilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare, în ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea mai multor norme procedurale, respectiv: încălcarea dispoziţiilor art. 397, art. 479, art. 480 şi art. 264 C. proc. civ. prin respingerea eronată a motivului de apel referitor la neanalizarea probatoriului de către prima instanţă; încălcarea dispoziţiilor art. 476, art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) şi alin. (2), art. 255 şi art. 258 C. proc. civ. privind judecata apelului, efectul devolutiv al acestuia şi administrarea probelor în etapa apelului, necesare stabilirii situaţiei de fapt şi a pretenţiilor deduse judecăţii; încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, în absenţa calificării juridice a modalităţii în care părţile au aplicat dispoziţiile contractuale privind procedura contractuală de comunicare a livrabilelor, facturare şi de plată; art. 425 C. proc. civ. privind motivarea sentinţei apelate, considerându-se în mod nelegal că sentinţa este motivată sub aspectul argumentelor invocate prin cererea de apel; art. 478 C. proc. civ. privind admiterea inadmisibilităţii motivului de apel privind inoperativitatea clauzei 4.3/5.2 din contract, a incidenţei clauzei 7.3 din contract şi a dispoziţiilor art. 1710 C. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material cuprinse în art. 14, art. 1196 alin. (2) teza finală, art. 1272 alin. (1), art. 1266 alin. (2), art. 1470, art. 1516 şi art. 1350 C. civ., C. proc. civ. efecte juridice atât în planul executării contractului, cât şi în dreptul la plata prestaţiilor executate, aferente pretenţiilor deduse judecăţii.

În dezvoltarea criticilor invocate, recurenta a descris situaţia de fapt, susţinând, sub un prim aspect, încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la judecata apelului prin respingerea eronată a motivului de apel referitor la neanalizarea de către tribunal a probatoriului dedus judecăţii. Instanţa de apel a reţinut în mod vădit nelegal şi eronat că prima instanţă ar fi analizat şi valorificat înscrisul depus la anexa nr. 10 la cererea de chemare în judecată, având în vedere că prima instanţă a arătat explicit că acest înscris nu este depus la dosar. Or, în acest context, instanţa de apel nu ar fi putut proceda la analiza înscrisului decât ca urmare a admiterii apelului exercitat de reclamantă, apreciind eronat că respectivul înscris reprezintă un simplu draft, nefiind semnat de partea adversă. Potrivit procedurii contractuale prevăzute de dispoziţiile art. 4.3 şi art. 5.2 din contract, de care s-au prevalat ambele instanţe învestite cu soluţionarea pretenţiilor reclamantei, exista obligaţia transmiterii acestui proces-verbal de predare a documentaţiei, concomitent cu transmiterea livrabilelor sau ulterior acestui moment, urmând a fi semnat de către beneficiar, în funcţie de situaţia dată. Procesul-verbal depus la dosar nu reprezintă altceva decât o ofertă de acceptare a executării obligaţiilor, iar prin faptul că intimata a acceptat nemijlocit ca livrabilele să fie transmise exclusiv prin e-mail, precum şi facturarea serviciilor prestate să fie efectuată fără semnarea prealabilă a procesului-verbal, a rezultat un comportament ulterior al intimatei ce a creat aşteptarea legitimă a recurentei de înlăturare a rigorilor mecanismului contractual privind acceptarea serviciilor prestate. Ceea ce a ignorat instanţa de apel este că procesul-verbal nr. x a fost comunicat intimatei, iar aceasta nu a semnalat obiecţiuni asupra livrabilelor, dar nici nu a semnat procesul-verbal, creând premisele acceptării tacite ale ofertei de acceptare a lucrărilor, adică a procesului-verbal menţionat.

S-a subliniat că instanţa de apel s-a limitat la a înlătura înscrisul de la soluţionarea cauzei, fără a-l califica ca producând efecte juridice, deşi acest fapt s-a realizat prin încălcarea art. 264 C. proc. civ. şi a art. 1196 alin. (2) teza finală C. civ., vătămând astfel nu numai drepturile recurentei, ci însăşi legalitatea deciziei recurate. Respectivul înscris a fost depus întocmai pentru a susţine că procedura contractuală de facturare a serviciilor prestate de recurentă a fost îndeplinită, însă a existat refuzul nejustificat al intimatei de a proceda la semnarea procesului-verbal şi plata respectivelor servicii.

Recurenta a arătat că încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură invocate, ce ţin de probatoriul dedus judecăţii şi de judecarea cererii de apel, reprezintă motive de vădită nelegalitate ale deciziei recurate, conducând la nulitatea hotărârii, fiind vorba de norme de ordine publică, devenind incidentă o nulitate virtuală absolută, necondiţionată de vătămare, în acord cu dispoziţiile art. 174 alin. (2) şi art. 176 C. proc. civ.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea normelor de procedură privind judecata apelului, efectul devolutiv al acestuia, cercetarea judecătorească şi administrarea probelor în etapa apelului. În acest sens, s-a subliniat că instanţa de apel a solicitat părţilor precizări în vederea stabilirii necesităţii administrării probei cu expertiza în construcţii civile - structuri de rezistenţă, însă, după ce acestea au oferit explicaţii, instanţa nu le-a mai valorificat şi nici nu a administrat un probatoriu complet. Întreaga judecată a apelului este viciată şi lovită de nelegalitate, întrucât instanţa de apel nu a realizat o judecată în considerarea efectului devolutiv a apelului, cu administrarea unui probatoriu amplu care să permită stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă, precum şi care să permită dezlegarea cauzei, prin raportare la toate probele necesare soluţionării cauzei. În mod vădit nelegal instanţa a realizat o delimitare neprocedurală a etapei apelului, cu considerarea unei devoluţiuni parţiale, fără a administra probatoriul necesar stabilirii pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv a prestaţiilor reclamantei şi a pretinsei excepţii de neexecutare invocate de intimată, independent de care ar fi fost soluţia dată privind cererea de apel. Etapa judecăţii apelului nu presupune o primă etapă destinată analizării cererii de apel şi probelor necesare acestuia şi o a doua etapă alocată reexaminării pe fond, cu probe administrate ulterior, ci instanţa de apel are obligaţia de a realiza o devoluţiune totală a judecăţii, urmând ca, pe baza tuturor probelor administrate, să dea o soluţie cu privire la cererea de apel şi, subsecvent, cu privire la cererea de chemare în judecată.

S-a mai subliniat că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile privind cercetarea judecătorească, deoarece, în economia încheierilor de şedinţă şi a deciziei recurate, nu se regăseşte o statuare a instanţei de apel cu privire la probatoriul încuviinţat în cadrul judecăţii apelului, astfel că nu se poate cunoaşte dacă instanţa de apel a încuviinţat pentru părţile din proces proba cu înscrisuri, inclusiv înscrisurile depuse cu titlu de "precizări" la solicitarea instanţei, şi proba cu expertiza de specialitate. Deşi au existat discuţii cu privire la probatoriul solicitat de părţi, raţionamentul instanţei privind necesitatea, concludenta şi utilitatea probelor ce urmează a fi încuviinţate, în respectarea dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ., alături de probatoriul efectiv încuviinţat, lipseşte cu desăvârşire, ceea ce contravine normelor privind cercetarea judecătorească. Prin încălcarea normelor de procedură ce ţin de încuviinţarea şi administrarea probatoriului, precum şi încălcarea normelor ce ţin de procedura de judecată din cadrul etapei apelului, cu efect devolutiv asupra întregii cauze, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că hotărârile sunt lovite de o nulitate virtuală, necondiţionată de vătămare.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut că decizia recurată este vădit nelegală întrucât instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., cât priveşte calificarea juridică a modalităţii în care părţile au aplicat dispoziţiile contractuale privind procedura contractuală de comunicare a livrabilelor, facturare şi de plată. Potrivit reglementării contractuale cuprinsă în clauzele 4.3 şi 5.2. din contract, părţile au prevăzut că facturarea şi, respectiv, plata serviciilor furnizate de recurentă se vor realiza în baza unui proces-verbal semnat de către beneficiar, fără obiecţiuni. Cu toate acestea, înţelegerea reală a părţilor a fost în sensul de a nu se prevala de respectivul mecanism contractual, având în vedere că, în realitate, părţile s-au dezis de procedura contractuală, prin transmiterea livrabilelor exclusiv prin e-mail, una dintre facturile acceptate la plată de către beneficiar fiind în absenţa procesului-verbal de recepţie. În acest context, raţionamentul instanţei de apel a fost nelegal (în sensul de a confirma că, în cauză, prevalează mecanismul contractual), cu încălcarea vădită a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ., având în vedere obligaţia legală a judecătorului de a stărui în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi aplicarea corectă a legii, precum şi calificarea juridică corectă a actelor şi faptelor deduse judecăţii. Faptul că intimata a acceptat primirea tuturor livrabilelor exclusiv pe e-mail, precum şi că a acceptat la plată o factură fără proces-verbal de primire semnat, nu puteau rămâne fără valenţe juridice, întrucât a provocat aşteptarea legitimă din partea cocontractantului, adică a recurentei, că modalitatea efectivă şi reală de executare a contractului se îndepărtează de la rigorile clauzelor înscrise.

S-a subliniat că instanţa de fond avea obligaţia legală ca, în interpretarea dispoziţiilor art. 1266 alin. (2) C. civ., să observe inclusiv teza finală prin care contractul se interpretează inclusiv în funcţie de comportamentul ulterior al părţilor în executarea contractului, comportament care evidenţia faptul că intimata a acceptat nemijlocit plata unei facturi fără semnarea procesului-verbal anterior şi nu a stăruit în aplicarea formalismului contractual în executarea acestuia. În plus, în raport de prevederile art. 1272 alin. (1) C. civ., intimata nu s-a obligat la plată raportat la mecanismul contractual expres agreat, ci şi raportat la ceea ce legea şi echitatea obligă în situaţii particulare, cum este cea dedusă judecăţii. De altfel, mecanismul de plată prevăzut de contract presupunea manifestarea unui drept potestativ din partea intimatei, respectiv semnarea procesului-verbal, pentru a se proceda la facturare şi la efectuarea plăţii. În acest context, din modalitatea de executare efectivă a contractului, cu înlăturarea practică a mecanismului contractual, prin transmiterea livrabilelor pe e-mail şi facturarea în lipsa procesului-verbal semnat prealabil, comportamentul intimatei trebuia calificat juridic de instanţa de apel ca producând efecte în sensul manifestării dreptului său potestativ de a nu se prevala de rigurozitatea contractuală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că acest comportament, repetat, a creat faţă de recurentă aşteptarea legitimă, în virtutea legii, a bunei-credinţe şi a echităţii, că părţile nu sunt ţinute de rigurozitatea mecanismului contractual. Se impunea, astfel, calificarea juridică a modalităţii în care părţile au executat contractul, în sensul acceptării documentaţiei şi facturilor fără mecanismul contractual.

Recurenta-reclamantă a mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., prin confirmarea motivării sentinţei pronunţate de tribunal. Viciul nemotivării sentinţei primei instanţe, contrar aprecierii nefundamentate a instanţei de apel, a constat în faptul că nu a luat în considerare înscrisurile depuse de recurentă ca anexa 10 a cererii de chemare în judecată, precizând, în cuprinsul considerentelor, că reclamanta nu a ataşat procesele-verbale aferente celor trei facturi fiscale aflate în dispută. În condiţiile în care înscrisul menţionat era ataşat, rezultă că prima instanţă nu a analizat întregul material probator administrat în faţa sa.

Era necesar ca prima instanţă să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ceea ce presupunea, în concret, şi faptul că Tribunalul Bucureşti era obligat să se pronunţe asupra utilităţii, pertinenţei şi concludentei probelor în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. De asemenea, instanţa de apel în mod eronat a reţinut că sunt respectate în cauză exigenţele motivării unei hotărâri, având în vedere că sentinţa apelată nu prezintă un silogism juridic cu privire la toate argumentele reclamantei, respectiv cele referitoare la contradicţia dintre reglementările contractuale de transmitere a documentelor (pe de o parte, art. 4.3, care prevede predarea personală, şi, pe de altă parte, art. 4.5. care prevede posibilitatea predării documentaţiilor în orice modalitate), luând în considerare numai coroborarea dintre art. 4.3.

şi art. 5.2., precum şi neanalizarea argumentelor reclamantei privind adevărata voinţă a părţilor care au dat efect dispoziţiilor contractuale prevăzute de art. 4.5 din contract, în sensul în care documentaţiile să fie transmise doar pe e-mail, iar semnarea procesului-verbal să nu condiţioneze emiterea facturii, dar şi analizarea procedurii contractuale cu considerarea procesului-verbal depus ca anexa nr. x Or, toate aceste argumente nu reprezentau aspecte subsidiare sau în completarea pretenţiilor deduse judecăţii, ci instanţa a fost învestită să analizeze prestaţiile efective ale părţilor decurgând din contract şi doar prin lămurirea tuturor acestor aspecte hotărârea pronunţată de instanţa de fond ar fi putut corespunde exigenţelor în materie privind o motivare corespunzătoare.

Contrar considerentelor nelegale ale instanţei de apel, în prezenta cauză, după parcurgerea a două faze procesuale, niciuna dintre cele două hotărâri nu cuprinde o analiză efectivă şi argumentată a pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul serviciilor prestate de recurentă şi refuzate nejustificat la plată de către intimată.

S-a mai susţinut şi faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., întrucât recurenta nu a schimbat cauza dedusă judecăţii, motivul de apel privind netemeinicia sentinţei apelate inclusiv prin raportare la inoperativitatea clauzei 4.3. din contract, la aplicarea art. 7.3 din contract şi a art. 1710 C. civ. fiind admisibil. Astfel, în apel, s-a invocat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei motivat de faptul că art. 4.3 şi art. 5.2 din contract reprezenta o condiţie pur potestativă, în aplicarea dispoziţiilor art. 1403 C. civ. De asemenea, tribunalul a omis dispoziţiile art. 7.3 din contract, care prevăd că "proiectantul nu va răspunde pentru lipsa de concurs sau de diligenţă sau pentru întârzierile, deficienţele, neexecutările şi prejudiciile imputabile beneficiarului, reprezentanţilor, prepuşilor sau angajaţilor acestuia", respectiv nu a analizat conduita intimatei în executarea contractului, care a permis şi a creat aşteptarea legitimă de a nu se raporta la un formalism agreat contractual, concluzionându-se o vădită rea-credinţă a intimatei. Totodată, dispoziţiile art. 1710 C. civ. au fost invocate în faţa primei instanţe, prin răspunsul la întâmpinare, fiind ignorate de la analiză de instanţa de fond. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a examinat aceste argumente, considerând în mod eronat că acestea încalcă limitele efectului devolutiv ale apelului, fiind o cerere nouă în apel şi care schimbă cauza dedusă judecăţii, în sensul alin. (1) - alin. (3) ale art. 478 C. proc. civ., iar nu o explicitare a cererii deduse judecăţii, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol. În mod greşit a apreciat instanţa de apel că recurenta ar fi alterat cauza juridică dedusă judecăţii, având în vedere că aceasta a rămas aceeaşi, reprezentată de contract, iar pretenţiile sunt neschimbate, recurenta reclamantă solicitând obligarea intimatei pârâte la plata sumei pe care aceasta i-o datorează, în cuantum de 953.804,43 RON, cu penalităţile de întârziere aferente.

S-a mai învederat că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care obligă instanţa să rejudece fondul cu privire la soluţiile dependente de partea de hotărâre care a fost atacată. În contextul în care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe nerespectarea procedurii prevăzute de art. 4.3 din contract, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii inclusiv prin raportare la faptul că o astfel de clauză conţine o condiţie pur potestativă care nu poale produce niciun efect, conform art. 1403 C. civ. Astfel, în mod eronat instanţa de apel a conchis că recurenta a formulat o cerere nouă, invocată direct în faza apelului, întrucât contractul reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, iar clauza 4.3 face parte integrantă din acesta. În plus, în mod vădit eronat a conchis instanţa de apel că clauza 7.3 a fost invocată în premieră şi, în consecinţă, ar reprezenta o cerere nouă în apel, în condiţiile în care prin invocarea acesteia recurenta a solicitat instanţei de apel doar să analizeze în mod complet şi corect contractul, respectiv temeiul juridic care a stat la baza neîndeplinirii obligaţiilor de către intimată, având în vedere argumentele aduse de ambele părţi în cursul primei judecăţi.

Printr-un alt set de critici recurenta reclamantă a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material prevăzute de art. 14, art. 1196 alin. (2) teza finală, art. 1272 alin. (1), art. 1266 alin. (2), art. 1470, art. 1516 şi art. 1350 C. civ. Astfel, instanţa de apel fie a realizat o serie de calificări eronate ale situaţiei de fapt, fie nu a calificat juridic situaţia de fapt dedusă judecăţii, generându-se astfel încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză care, în urma unui raţionament propriu, complet şi legal al Curţii de Apel Bucureşti, ar fi condus la admiterea apelului reclamantei inclusiv sub aspectul nelegalităţii sentinţei apelate, raportat la neanalizarea prestaţiilor părţilor şi legitimitatea pretenţiilor deduse judecaţii. Recurenta reiterează argumentul că se află în ipoteza în care a prestat servicii în baza unui contract, livrabilele au fost utilizate de intimată, însă nu a existat o contraprestaţie din partea intimatei pentru toate obligaţiile executate, deşi B. nu a notificat recurenta în niciun moment cu privire la existenţa unor neregularităţi a serviciilor prestate, nici raportat la calitatea acestora, nici cu privire la termenele de realizare. Mai mult decât atât, deşi recurenta a deferit instanţelor de judecată pretenţiile în mod legitim solicitate, în urma judecării a două faze procesuale, nicio instanţă nu a statuat asupra legitimităţii pretenţiilor sale, pe baza obligaţiilor executate, mai departe de formalismul contractual. Or, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat asupra mecanismului contractual cu ignorarea normelor de drept material care, printr-o analiză efectivă a comportamentului părţilor ulterior încheierii contractului, ar fi permis analizarea prestaţiilor efective ale recurentei reclamante, dat fiind prejudiciul provocat de intimata pârâtă prin neachitarea nejustificată a facturilor emise, dublată de o îmbogăţire a patrimoniului acesteia.

S-a învederat că instanţa de apel trebuia să se raporteze la modalitatea în care părţile au executat contractul, cu calificarea juridică a fiecărei operaţiuni incidente. Astfel, instanţa de apel a ignorat faptul că prin comportamentul intimatei-pârâte a fost creată aşteptarea legitimă ca oferta de livrare a obligaţiilor executate să fie acceptată tacit, raportat la dispoziţiile art. 1196 alin. (2) teza finală C. civ.. Or, un astfel de raţionament complet şi cu interpretarea corectă a normei citate, conducea la analizarea prestaţiilor aferente pretenţiilor deduse judecăţii, având în vedere că, în realitate, procesul-verbal a fost acceptat tacit de către intimată.

S-a mai arătat că, în măsura în care instanţa de apel ar fi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1266 alin. (2) C. civ., aceasta ar fi putut conchide că, în realitate, comportamentul părţilor a fost diferit de mecanismul agreat contractual, conducând la analizarea prestaţiilor părţilor, contrar celor reţinute nelegal în cuprinsul deciziei recurate, care se limitează doar la prevederile contractuale, cu ignorarea comportamentului ulterior al părţilor, ca metodă legală şi obligatorie de interpretare a voinţei părţilor. Totodată, instanţa de apel a realizat un raţionament cu aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1272 alin. (1) C. civ., având în vedere că contractul obliga nu doar la respectarea clauzelor sale, ci şi la ceea ce legea şi echitatea impun, precum şi principiului bunei-credinţe, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 14 C. civ. În măsura în care instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile de drept material amintite, fără a se cantona în rigurozitatea mecanismului contractual, ar fi procedat la analizarea legitimităţii pretenţiilor recurentei, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 1516 C. civ., cu analiza prestaţiilor executate. Or, întrucât decizia recurată conţine un raţionament contrar, în mod evident aceasta a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material analizate. Mai mult, pentru a se considera dacă recurenta era îndreptăţită la emiterea procesului-verbal în vederea facturării, instanţa trebuia să analizeze dacă prestaţiile antamate de aceasta au fost executate şi în ce mod, în contextul în care instanţa de apel ar fi aplicat normele de drept material evocate anterior, în verificarea motivului de apel vizând netemeinicia sentinţei apelate.

Recurenta a subliniat că, pentru analizarea culpei, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze prestaţiile părţilor raportat la un probatoriu amplu şi elocvent, fapt ce lipseşte cu desăvârşire din judecata ambelor faze procesuale. Din moment ce şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, care constau în prestarea de servicii de proiectare şi optimizare în legătură cu proiectul şi întocmirea documentaţiilor aferente şi furnizarea documentaţiilor aferente acestor servicii, în modalitatea convenită, au fost realizate de recurentă, iar pentru aceste obligaţii, prima instanţă a apreciat, în mod greşit, că intimata este îndreptăţită să refuze plata contravalorii acestora, instanţa de apel avea obligaţia legală de a analiza dacă B. putea invoca o excepţie de neexecutare. Or, ceea ce au ignorat ambele instanţe este că în configuraţia speţei pendinte este vorba de răspunderea civilă contractuală, în acord cu dispoziţiile art. 1516 şi art. 1350 C. civ. În aplicarea corectă şi legală a acestor dispoziţii legale, instanţa de apel trebuia să concluzioneze asupra erorii de judecată a Tribunalului Bucureşti, respectiv asupra modalităţii culpabile în care intimata nu şi-a executat obligaţiile contractuale prevăzute de contract, cauzând în acest fel un prejudiciu în valoare de 953.804,43 RON, în dauna recurentei. Prin urmare, sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale a intimatei, existând mai multe fapte ilicite contractuale ale acesteia, prin intermediul cărora a fost cauzat un prejudiciu recurentei, prejudiciu ce poate fi reparat numai în contextul dedus judecăţii.

În concluzie, recurenta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, fiind îndreptăţită la contravaloarea facturilor emise în baza livrabilelor transmise şi a serviciilor prestate, instanţa de apel ignorând necesitatea restabilirii echilibrului contractual prin analizarea efectivă a prestaţiilor părţilor şi a temeiniciei cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, la data de 07.03.2024, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 25 ianuarie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 1 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 28 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 28 mai 2024, după dezbateri contradictorii, instanţa a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, şi a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 953.804,43 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor prestate în temeiul contractului nr. x/17.06.2019, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente, calculate de la data scadenţei fiecărei facturi restante până la data plăţii efective. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, deoarece nu a fost urmată procedura contractuală stabilită de părţi în sensul că, prealabil emiterii facturilor fiscale care conţin contravaloarea serviciilor prestate de proiectant şi care trebuie plătite de beneficiar, este obligatorie predarea documentaţiei/livrabilelor pe bază de proces-verbal, semnat de beneficiar. Constatându-se nedepunerea la dosar a unui proces-verbal de predare semnat de către pârâtă, în raport de dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., s-a concluzionat în sensul lipsei de temeinicie a pretenţiilor deduse judecăţii, deoarece, conform mecanismului contractual agreat de ambele părţi, numai ulterior deţinerii unui asemenea înscris era justificată emiterea facturilor care să cuprindă contravaloarea serviciilor prestate.

Împotriva acestei decizii şi a încheierilor premergătoare a declarat recurs recurenta reclamantă A. S.R.L., invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină casarea hotărârii atacate şi constatarea temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În concret, recurenta reclamantă a invocat nesocotirea mai multor dispoziţii de drept procesual, care reglementează judecata în faza procesuală a apelului şi care, în opinia părţii, ar putea atrage nulitatea deciziei atacate.

Printr-o primă critică s-a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 397, art. 479, art. 480 şi art. 264 C. proc. civ., ca urmare a respingerii eronate a motivului de apel referitor la neanalizarea probatoriului de către prima instanţă, respectiv omisiunea acesteia de a cerceta procesul-verbal nr. x/05.03.2020, depus în anexa 10 a cererii de chemare în judecată. Sub un prim aspect, trebuie observat că instanţa de apel a reţinut depunerea, în dosarul tribunalului, a procesului-verbal nr. x/05.03.2020, însă aceeaşi instanţă a constatat că respectivul înscris nu poartă semnătura părţii căreia îi este opus, respectiv semnătura reprezentantului societăţii pârâte. Pe de altă parte, din parcurgerea tuturor considerentelor expuse în sentinţa pronunţată în cauză, se constată că prima instanţă a reţinut nedepunerea la dosar a unui proces-verbal semnat de ambele părţi, împrejurare care este corespunzătoare realităţii, din moment ce procesul-verbal nr. x/05.03.2020 nu este semnat de către pârâtă şi chiar recurenta reclamantă a susţinut că un astfel de document nu există, predarea lucrărilor în discuţie fiind efectuată prin intermediul poştei electronice. În acest context, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile legale procedurale indicate, atât timp cât, cu prilejul analizării probatoriului administrat, a apreciat în sensul lipsei valorii probatorii a procesului-verbal nesemnat de către intimata pârâtă.

De altfel, art. 272 C. proc. civ. defineşte înscrisul sub semnătură privată ca fiind acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material, un atare înscris având putere doveditoare în condiţiile art. 273 C. proc. civ. Or, în contextul în care un înscris nu conţine semnătura părţii căreia i se opune, în mod just au apreciat ambele instanţe de fond lipsa puterii doveditoare a procesului-verbal depus în anexa 10 a cererii de chemare în judecată.

Sub un al doilea aspect, trebuie precizat că, raportat la efectul devolutiv al apelului, art. 476 alin. (1) C. proc. civ., permite instanţei de apel să realizeze o nouă judecată asupra fondului, statuând atât în fapt, cât şi în drept, ceea ce îi conferă posibilitatea de a administra un probatoriu distinct şi de a efectua propria analiză şi propria apreciere a probelor administrate atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa sa, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., interpretate prin decizia nr. 9/30.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. În aceste condiţii, presupusa omisiune a primei instanţe de a analiza procesul-verbal de predare a documentaţiei nr. x/05.03.2020 a putut fi acoperită prin cercetarea proprie pe care a efectuat-o instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, fiind astfel exclusă orice vătămare a reclamantei din moment ce înscrisul invocat a fost analizat în ansamblul materialului probator administrat în cauză.

Sub un al treilea aspect, se impune sublinierea în sensul că instanţele de fond, ca instanţe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel. Aşa fiind, statuările instanţei de apel cu privire la aprecierea probatoriului şi conturarea situaţiei de fapt, având la bază inclusiv analiza întemeiată pe procesul-verbal de predare a documentaţiei nesemnat de către intimata pârâtă, exced controlului instanţei de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei conform căreia instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 397, art. 479, art. 480 şi art. 264 C. proc. civ., atunci când a stabilit caracterul neîntemeiat al motivului de apel referitor la neanalizarea probatoriului de către prima instanţă, respectiv omisiunea cercetării procesului-verbal nr. x/05.03.2020.

A doua critică invocată, subsumată primului motiv de casare analizat, se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 476, art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) şi alin. (2), art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., invocându-se, în concret, omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor solicitate în faza procesuală a apelului, respectiv a probei cu înscrisuri suplimentare reprezentate de precizările efectuate de părţi în legătură cu deficienţele serviciilor prestate, a probei cu interogatoriul apelantei reclamante şi a probei cu expertiza tehnică în specialitatea construcţii civile - structuri de rezistenţă.

Contrar acestor susţineri, instanţa de recurs constată că nu există o omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la probele solicitate de părţi, în timp ce aspectele invocate au constituit chestiuni puse în discuţie în virtutea rolului activ şi în vederea aflării adevărului, iar poziţia instanţei cu privire la acestea este reflectată în soluţia pronunţată şi în considerentele care au stat la baza acesteia, raportat la poziţia procesuală a ambelor părţi în legătură cu modul de derulare a raporturilor contractuale dintre acestea. Astfel, precizările depuse de părţi în legătură cu deficienţele serviciilor prestate de reclamantă nu au valoarea juridică a unor înscrisuri doveditoare, ci reprezintă simple lămuriri pe care instanţa de apel le-a solicitat pentru a putea aprecia în ce măsură s-ar justifica administrarea unei probe cu expertiza tehnică judiciară, în scopul verificării îndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor asumate de către societatea reclamantă, în condiţiile inexistenţei procesului-verbal de predare a documentaţiei semnat de către beneficiarul acesteia. Pe cale de consecinţă, nefiind în ipoteza unor înscrisuri cu putere doveditoare, conform art. 272 şi art. 273 C. proc. civ., ci a unor simple lămuriri prezentate de părţi, nu exista nici obligaţia pentru instanţa de apel de a se pronunţa cu privire la admisibilitatea probelor, în condiţiile art. 255 şi art. 258 C. proc. civ.

Înscrisurile ataşate acestor precizări au fost depuse de părţi pentru susţinerea punctului de vedere exprimat în legătură cu deficienţele lucrărilor invocate, neprezentând relevanţă pentru soluţionarea apelului raportat la verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de respingere a pretenţiilor pentru motivul neparcurgerii mecanismului contractual stabilit de părţi în vederea facturării şi plăţii serviciilor de proiectare prestate. De altfel, critica recurentei este una formală, nefiind indicate în concret înscrisurile relevante pentru soluţionarea apelului, cu privire la care instanţa de apel ar fi omis să verifice utilitatea, pertinenţa şi concludenţa dovezii.

De asemenea, în privinţa probei cu interogatoriul apelantei reclamante, măsura dispusă de instanţa de apel la termenul din data de 28.04.2023 a fost aceea ca, în mod preparator, înainte de discutarea şi încuviinţarea probatoriului propus în faza procesuală a apelului, să se răspundă în scris interogatoriului propus de intimata pârâtă. O atare dovadă a devenit inutilă în apel atât timp cât nu s-a mai ajuns la cercetarea apărărilor invocate de părţi în legătură cu excepţia de neexecutare a contractului, în condiţiile în care s-a reţinut necesitatea verificării parcurgerii procedurii contractuale în privinţa emiterii facturilor fiscale a căror plată este vizată prin demersul procesual de faţă. De altfel, nici în cuprinsul considerentelor deciziei nu se face nicio referire la răspunsurile părţii date la interogatoriu, ceea ce susţine ideea că această probă nu a fost utilă, pertinentă şi concludentă pentru soluţionarea cererii de apel, motiv pentru care nici nu a fost încuviinţată de către instanţă.

Referitor la proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcţii civile, trebuie observat că această dovadă a fost solicitată numai de către intimata pârâtă, prin întâmpinarea la cererea de apel, iar nu şi de către apelanta reclamantă. În plus, în urma precizărilor efectuate de ambele părţi şi a susţinerilor acestora în legătură cu prioritatea verificării îndeplinirii condiţiilor stipulate în contract în privinţa emiterii facturilor fiscale pentru plata serviciilor prestate, instanţa de apel nu a apreciat necesară încuviinţarea probei cu expertiza tehnică. În condiţiile în care o atare dovadă nu a fost solicitată de reclamantă şi, mai mult decât atât, aceasta s-a opus explicit administrării unei astfel de dovezi, rezultă fără dubiu că recurenta reclamantă nu poate invoca în calea de atac a recursului nelegalitatea soluţiei pronunţate în lipsa administrării unei probe pe care ea însăşi nu a solicitat-o. De altfel, art. 254 alin. (6) C. proc. civ. prevede explicit că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Prin urmare, nu se poate reţine caracterul fondat al criticii invocate de recurenta reclamantă în sensul că instanţa de apel ar fi omis să se pronunţe cu privire la utilitatea, pertinenţa şi concludenţa unor probe solicitate în apel, în timp ce soluţia de neîncuviinţare a acestor dovezi intră în puterea de apreciere a instanţei de apel, ca instanţă devolutivă, fără posibilitatea cenzurării în cadrul controlului de legalitate permis instanţei de recurs de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Printr-o altă critică recurenta reclamantă a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, prin aceea că a omis să dea o calificare juridică modalităţii în care părţile au aplicat dispoziţiile contractuale privind procedura contractuală de comunicare a livrabilelor, facturare şi de plată. În esenţă, s-a invocat o practică statornicită între părţi în sensul comunicării documentelor întocmite de reclamantă prin intermediul emailului, fără a se recurge la mecanismul contractual stipulat la art. 4.3 şi art. 5.2 din contract, respectiv fără a fi necesară semnarea de către beneficiar a procesului-verbal de predare a înscrisurilor prealabil emiterii facturilor fiscale. Prin aceste susţineri recurenta reclamantă tinde la o reinterpretare a clauzelor contractuale şi la o reapreciere a probatoriului administrat, formulând, în realitate, critici de netemeinicie a hotărârii atacate, ce nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs în cadrul controlului de legalitate, deoarece nu se înscriu în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică subsumată primului motiv de casare se întemeiază pe nerespectarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., atunci când instanţa de apel a reţinut că sentinţa pronunţată de tribunal este motivată în mod corespunzător. Contrar susţinerilor recurentei reclamante, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod just că sentinţa atacată conţine argumente de fapt şi de drept suficiente pentru a susţine soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, pentru a răspunde apărărilor invocate de ambele părţi şi pentru a permite exercitarea controlului judiciar.

În esenţă, recurenta reclamantă a considerat că sentinţa pronunţată de tribunal nu conţine o motivare în legătură cu depunerea procesului-verbal de predare a documentaţiei şi cu susţinerea îndeplinirii obligaţiilor asumate de către aceasta. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, din parcurgerea considerentelor sentinţei, rezultă că prima instanţă s-a preocupat de analiza acestor susţineri ale reclamantei, atât timp cât a verificat în ce măsură s-a întocmit, prealabil emiterii facturilor fiscale, un proces-verbal de predare a livrabilelor, care să conţină semnătura beneficiarului şi care ar atesta, astfel, îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor asumate de către proiectant. Constatând că procesul-verbal nr. x/05.03.2020 nu poartă semnătura pârâtei, tribunalul a reţinut netemeinicia pretenţiilor formulate ca urmare a neparcurgerii mecanismului contractual stipulat de părţi în privinţa emiterii şi plăţii facturilor fiscale vizând contravaloarea serviciilor prestate. O atare argumentare a fost reţinută în mod corect de către instanţa de apel ca fiind în concordanţă cu exigenţele impuse de art. 425 C. proc. civ., astfel încât decizia pronunţată în această privinţă este pe deplin legală.

O ultimă critică, subsumată primului motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., ca urmare a greşitei reţineri a inadmisibilităţii motivului de apel vizând inoperativitatea clauzei cuprinse la art. 4.3 şi art. 5.2 din contract, incidenţa clauzei cuprinse la art. 7.3 şi a prevederilor art. 1710 C. civ.

În privinţa susţinerilor vizând nelegalitatea clauzelor cuprinse la art. 4.3 şi art. 5.2 din contract, cu argumentul că acestea conţin o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă, lipsită de orice efecte, conform art. 1403 C. civ., instanţa de apel a reţinut în mod just că obiectul litigiului nu este reprezentat de o acţiune în constatarea nulităţii absolute a acestor clauze, astfel încât primirea în apel a acestor apărări ar echivala cu formularea unei pretenţii noi în apel, prin care s-ar tinde la stabilirea nevalabilităţii clauzelor contractuale menţionate. Atât timp cât reclamanta a stabilit limitele învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu poate adăuga prin cererea de apel un nou capăt de cerere, cum s-a argumentat în mod corect în decizia recurată.

Schimbarea cauzei a fost reţinută în mod just de instanţa de apel în raport de împrejurarea că, prin cererea de chemare în judecată, pretenţiilor solicitate s-au fundamentat pe clauzele anterior menţionate, cuprinse în contractul nr. x/17.06.2019, în timp ce, prin cererea de apel, aceeaşi parte doreşte înlăturarea sau lipsirea de efecte a acestor clauze. O atare conduită oscilantă nu poate fi acceptată în apel, fiind interzisă explicit de dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, în privinţa clauzei cuprinse la art. 7.3 din contract şi a prevederilor art. 1710 C. civ., în mod just a constatat instanţa de apel că nu poate realiza controlul judiciar în această privinţă, din moment ce aceste dispoziţii contractuale şi legale nu au fost invocate de reclamantă în faţa primei instanţe, prin cererea de chemare în judecată. Nefiind analizate şi aplicate de tribunal la judecata în fond a cauzei, nici instanţa de apel nu putea verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei în raport de aceste prevederi.

În orice caz, raportat la împrejurarea că instanţele de fond au reţinut lipsa procesului-verbal de predare a documentaţiei, care să fie semnat de societatea intimată pârâtă, în calitate de beneficiar al lucrărilor contractate, sunt neîntemeiate apărările recurentei reclamante referitoare la dispoziţiile art. 1403 şi art. 1710 C. civ., precum şi art. 7.3 din convenţia părţilor. În condiţiile în care există procese-verbale anterioare semnate de către intimata pârâtă, nesemnarea procesului-verbal nr. x/05.03.2020 atestă tocmai împrejurarea că beneficiarul reclamă existenţa unor deficienţă a lucrărilor respective, iar nu o manifestare pur discreţionară a acestuia.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că dispoziţiile de drept procesual indicate de recurenta reclamantă nu au fost nesocotite de către instanţa de apel, astfel încât, nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, primul motiv de casare invocat este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurenta reclamantă a invocat pretinsa încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 14, art. 1196 alin. (2) teza finală, art. 1272 alin. (1), art. 1266 alin. (2), art. 1470, art. 1516 şi art. 1350 C. civ.

Aceste critici au fost invocate formal, urmărindu-se, în realitate, o reinterpretare a clauzelor contractuale şi o reapreciere a probatoriului administrat, ceea ce instanţa de recurs nu poate realiza, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Dispoziţiile legale de drept material, indicate de recurenta reclamantă, nu au fost încălcate de instanţa de apel, atât timp cât soluţia pronunţată se întemeiază în mod just pe probatoriul administrat şi pe contractul de prestări servicii încheiat între părţi.

Invocarea pretinsei nesocotiri a prevederilor art. 14 C. civ., prin aceea că nu s-a reţinut reaua-credinţă a intimatei pârâte, constituie o critică de netemeinicie a hotărârii, care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În orice caz, faptul că intimata pârâtă nu a semnat procesul-verbal de predare a documentaţiei nr. x/05.03.2020 nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, în sensul că ar fi beneficiat de serviciile prestate de recurenta reclamantă şi că ar fi refuzat nejustificat achitarea acestora, ci denotă tocmai prevalarea de mecanismul contractual conferit de art. 4.3 şi art. 5.2 din convenţia părţilor, arătând, în faţa instanţei de apel, în ce au constat deficienţele lucrărilor întocmite de proiectant, a căror plată formează obiectul prezentului litigiu.

Dispoziţiile art. 1196 alin. (2) C. civ. referitoare la acceptarea tacită a ofertei de a contracta nu au fost încălcate de către instanţa de apel. Textul legal menţionat stipulează explicit că tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări. În cauza de faţă, recurenta reclamantă a susţinut că tăcerea intimatei pârâte în urma primirii, pe email, a procesului-verbal nr. x/05.03.2020 echivalează cu o acceptare tacită a actului şi, implicit, o asumare de plată a facturilor fiscale emise în baza acestuia. Aceste susţineri sunt nefondate deoarece, pe de o parte, nu se pune problema acceptării unei oferte de a contracta, între părţi fiind încheiat contractul nr. x/17.06.2019, ce conţine inclusiv mecanismul contractual ce presupune semnarea prealabilă de către beneficiar a procesului-verbal de predare a documentaţiei, iar pe de altă parte, instanţele de fond au avut în vedere practicile şi uzanţele anterioare dintre părţi, respectiv împrejurarea că, anterior, alte două procese-verbale au fost însuşite prin semnătură de către intimata pârâtă. În plus, instanţa de apel a avut în vedere explicit clauza cuprinsă la art. 14.5 din contract, conform căreia orice modificare a raporturilor contractuale se va face prin act adiţional scris, însuşit de ambele părţi prin semnătură. O atare clauză exclude ideea acceptării tacite, invocată de recurenta reclamantă.

Menţionarea dispoziţiilor art. 1272 alin. (1) C. civ., conform cărora "contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui", este lipsită de relevanţă, atât timp cât instanţele de fond nu au reţinut existenţa unor practici sau uzanţe contrare clauzelor inserate la art. 4.3 şi art. 5.2 din contract.

Nu sunt fondate nici criticile vizând încălcarea prevederilor art. 1266 alin. (2) C. civ., deoarece voinţa părţilor a fost stabilită în mod corect de instanţele de fond, cu luarea în considerare a acestor prevederi, comportamentul ulterior al intimatei pârâte nereliefând o asumare a obligaţiei de plată a facturilor fiscale fără semnarea prealabilă a procesului-verbal de predare a documentaţiei.

Nu se poate reţine o nesocotire a prevederilor art. 1470 C. civ. referitoare la temeiul plăţii, atât timp cât, în lipsa procesului-verbal semnat de către beneficiar, nu se poate reţine o executare corespunzătoare a obligaţiilor asumate de către proiectant, nefiind administrate alte dovezi care să complinească lipsa înscrisului stipulat în convenţia părţilor.

Nici dispoziţiile art. 1516 C. civ. nu au fost încălcate de instanţa de apel, deoarece nu se neagă dreptul creditorului de a se îndeplini integral, exact şi la timp obligaţia asumată de debitor, atât timp cât obligaţia de plată a intimatei pârâte există numai după însuşirea procesului-verbal de predare a documentaţiei la care se referă contractul sau, în lipsa acestuia, după ce proiectantul probează îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei a cărei plată o solicită. Or, în speţă, recurenta reclamantă nu a depus documentul stipulat în contract, semnat de intimata pârâtă, şi nici nu a administrat dovezi din care să rezulte executarea corespunzătoare, fără deficienţe, a lucrărilor prestate, astfel încât nu este îndreptăţit la încasarea facturilor emise fără respectarea procedurii contractuale asumate de ambele părţi.

Critica bazată pe presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 1350 C. civ. referitoare la răspunderea contractuală este nefondată, deoarece soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii are ca fundament tocmai neîndeplinirea condiţiilor stipulate de contractul încheiat între părţi în vederea plăţii contravalorii serviciilor prestate de societatea reclamantă.

Susţinerile recurentei reclamante legate de culpa intimatei pârâte în neexecutarea obligaţiei de plată reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, care nu pot fi cenzurate în cadrul controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanţa de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine vreo încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 28 aprilie 2023, încheierii din 24 noiembrie 2023 şi deciziei civile nr. 1900 din 8 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentei reclamante, Curtea o va obliga pe aceasta să plătească intimatei pârâte B. S.R.L. suma de 11.844,07 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocaţial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/14.05.2024, cu ordinul de plată nr. x/22.05.2024, fiind probat caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 28 aprilie 2023, încheierii din 24 noiembrie 2023 şi deciziei civile nr. 1900 din 8 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 11.844,07 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2024.