Statutory penalty interest on public authorities' late payment of statutory travel subsidies and applicability of anatocism to legal obligations

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în data de 07.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară la plata sumei de 660.938,18 RON cu titlu de dobândă legală, la plata daunelor-interese conform dispoziţiilor art. 1535 din C. civ. calculate de la data cererii până la plata integrală a sumei de 660.938,18 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2788 din 21.11.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. şi a obligat pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară să achite reclamantei suma de 660.938,18 RON cu titlu de dobândă legală, şi suma de 10.214,38 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru); a respins în rest cererea ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, la data de 11.05.2023, cât şi pârâta, la data de 18.05.2023, apelurile fiind înregistrate ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18.05.2023.

Prin decizia civilă nr. 1794 din 17 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în complet de divergenţă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SNTFC CFR Călători S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2788/21.11.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la dobânda legală penalizatoare de la 07.06.2022 şi până la data plăţii aferentă sumei de 660.938,18 RON. Totodată, în complet de apel, a respins ca nefondat apelul formulat de Autoritatea pentru Reforma Feroviară.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Reforma Feroviară, solicitând casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii apelului formulat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR S.A. şi menţinerea sentinţei civile nr. 2788 din data de 21 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, a precizat recurenta-pârâtă că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile legale prevăzute de Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, prevederile Ordinului MTI nr. 1697/2012 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2016 şi pe dispoziţiile Legii nr. 72/2013 raportat la O.G. nr. 13/2011. Prin urmare, în cauză este vorba despre transportul beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române.

A menţionat că decontarea contravalorii facilităţilor de călătorie este o obligaţie legală, nu contractuală, a cărei plată se face din bugetul de stat, astfel încât nu este nevoie de un înscris constatator al drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi nici nu este purtătoare de dobânzi.

A mai menţionat recurenta-pârâtă că deconturile emise de către intimata-reclamantă nu prevăd o dată scadentă, iar prin emiterea facturilor şi solicitarea dobânzilor aferente sumelor corespunzătoare deconturilor s-a urmărit îmbogăţirea fără just temei.

În opinia recurentei-pârâte, deşi în perioada dedusă judecăţii au existat raporturi de colaborare între părţi în baza Contractului de servicii publice încheiat pentru perioada 01.06.2016 - 02.12.2019, aprobat prin H.G. nr. 241 din 0l.04.2016, precum şi a Contractului de servicii publice încheiat pentru perioada 2020 - 31.12.2021, aprobat prin H.G. nr. 146 din 20.02.2020, contractele în cauză nu pot fundamenta cererea de chemare în judecată, dat fiind faptul că acestea nu au avut ca obiect plata facilităţilor de călătorie, ci plata subvenţiei reprezentând compensaţia aferentă obligaţiilor de serviciu public, astfel cum reiese din interpretarea art. 2 din contractul de servicii publice. Prin urmare, raportul juridic contractual născut din contractul de servicii publice are în vedere cu totul alte obligaţii de plată, respectiv plata subvenţiilor reprezentând compensaţia aferentă pachetului minim de servicii.

Prin urmare, a apreciat că argumentele instanţei de apel nu sunt aplicabile raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

Potrivit recurentei-pârâte, legea stabileşte atât facilităţile, categoriile sociale de persoane care beneficiază de facilităţi, cât şi procedura de acordare, fără a reglementa obligaţia de plată a unor dobânzi în situaţia neachitării la scadenţă a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în favoarea beneficiarilor acestei legi. Contravaloarea facilităţilor de călătorie se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, conform prevederilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, iar scadenţa obligaţiei de plată nu se stabileşte din perspectiva prevederilor Legii nr. 72/2013, ale O.G. nr. 13/2011 sau potrivit art. 1530-1535 C. civ., ci sunt acordate conform legilor speciale care le reglementează.

Prin urmare, a apreciat autoarea recursului că neacoperirea facilităţii de călătorie acordată din bugetul de stat, pentru perioada indicată de reclamantă, nu generează dobânzi, instanţa de apel reţinând greşit incidenţa şi aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 72/2013 şi ale O.G. nr. 13/2011.

A mai susţinut că raportul juridic stabilit între părţi nu este de natură contractuală, ci un raport de drept financiar public. În ciuda faptului că intimata-reclamantă nu a evidenţiat în cerere nici măcar o singură obligaţie contractuală neexecutată, aceasta a invocat aplicabilitatea normelor răspunderii civile contractuale, în temeiul Legii nr. 72/2013.

Recurenta-pârâtă nu a contestat obligaţia sa de a acorda beneficiile recunoscute de Legea nr. 210/2003, ci faptul că nu poate plăti dobânzi la facilităţile acordate, întrucât Autoritatea pentru Reformă Feroviară acţionează ca un intermediar între Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi operatorii de transport feroviar. Facilităţile sunt acordate de la bugetul de stat în limita sumelor alocate cu această destinaţie, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, iar natura juridică a acestor facilităţi este aceea de beneficiu, astfel încât obligaţia de plată devine scadentă la momentul alocării sumelor în bugetul său pentru achitarea facilităţilor de călătorie.

Întrucât în cauză este vorba despre un raport de drept financiar public, supus principiului strictei destinaţii a sumelor bugetare alocate reglementat de art. 14 din Legea nr. 500/2002, cu încadrarea în bugetul aprobat şi având în vedere faptul că sumele de bani provin de la Ministerul Finanţelor Publice, recurenta-pârâtă a apreciat că nu îi este imputabilă întârzierea plăţii sumelor cu această destinaţie.

Totodată, a arătat că obligaţia de acordare a acestor facilităţi a fost preluată de recurenta-pârâtă de la Ministerul Transporturilor potrivit prevederilor O.U.G. nr. 62/2016. Preluarea patrimoniului şi a creditelor bugetare rămase neutilizate, aferente activităţilor preluate de la Ministerul Transporturilor s-a realizat prin protocol de predare-primire. Ministerul Transporturilor nu a predat recurentei credite bugetare care să permită achitarea vreunei sume de natură penalizatoare pentru neexecutarea obligaţiei de plată în termen a facilităţii de călătorie, iar aceste plăţi de penalităţi nu pot fi încadrate în niciun capitol sau subcapitol bugetar.

Nu în ultimul rând, a menţionat că facturile anexate de reclamantă nu au fost înregistrate la Autoritatea pentru Reformă Feroviară, iar în cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă nu a indicat temeiul legal în baza căruia au fost emise, în condiţiile în care metodologia de decontare este prevăzută de lege, iar legea specifică în mod clar că "operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare".

Recurenta-pârâtă a precizat că, prin sentinţa nr. 2788 din data de 21 noiembrie 2022, instanţa de fond în mod corect a respins acest capăt de cerere privind plata dobânzii legale penalizatoare de la 7.06.2022 şi până la data plăţii integrale aferente sumei de 660.938,18 RON, soluţie reţinută şi în opinia separată exprimată în faza de judecare a apelului.

În opinia sa, prevederile art. 1489 alin. (2) din C. civ. trebuie interpretate în coroborare cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, care stabilesc că dobânzile penalizatoare produc la rândul lor dobânzi în cazul existenţei unei convenţii speciale încheiate în acest sens şi numai pentru dobânzile datorate pe cel puţin un an.

A menţionat că nu este incidentă nici situaţia prevăzută de teza finală a art. 1489 alin. (2) din C. civ., respectiv când dobânzile sunt cerute în instanţă de la data cererii de chemare în judecată, întrucât această ipoteză are caracter subsidiar şi se aplică numai în lipsa unei prevederi legale sau contractuale.

Potrivit recurentei-pârâte, din interpretarea dispoziţiilor art. 1489 alin. (2) din C. civ. şi cele ale art. 1 şi art. 8 din O.G. nr. 13/2011 rezultă concluzia că pot fi solicitate în instanţă, în lipsa unui contract sau a unei prevederi legale exprese, doar dobânzile aferente unor dobânzi remuneratorii, deoarece doar pentru acestea legea dispune posibilitatea capitalizării şi producerii de noi dobânzi.

Pe de altă parte, a considerat că prevederile art. 1489 din C. civ. permit aplicarea dobânzii la dobândă doar în situaţia dobânzii ca fruct civil, aspect reţinut şi prin opinia separată exprimată în apel, nu şi în situaţia daunelor interese moratorii care deja sancţionează întârzierea în executarea obligaţiei de plată.

Mai mult, potrivit prevederilor art. 1530 - 1535 din C. civ. privind răspunderea civilă contractuală, la care intimata-reclamantă a făcut referire în cererea de chemare în judecată, dreptul de a solicita daune interese izvorăşte din cauzarea unui prejudiciu. Ori, în speţa dedusă judecăţii, este vorba de acordarea de facilităţi unor persoane care au un statut special, statut recunoscut prin Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate romane.

Raportându-se la dispoziţiile art. 1164 din C. civ., pe care le-a evocat, recurenta-pârâtă a considerat că prevederile art. 1530 - 1535 din C. civ. nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză nici din perspectiva neexecutării obligaţiei.

A mai considerat recurenta-pârâtă că daunele-interese moratorii nu pot fi cumulate cu plata dobânzii legale datorate pentru plata cu întârziere a penalităţilor de întârziere, deoarece au aceeaşi natură juridică şi, în consecinţă, nu este permisă acordarea daunelor interese moratorii la penalităţi.

Având în vedere faptul că suma de 660.938,18 RON solicitată de către intimata-reclamantă prin cererea introductivă reprezintă dobândă legală penalizatoare, precizează că aceasta nu poate să producă la rândul ei dobânzi, deoarece ar fi o dublă plată.

La 21 martie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, considerând că recursul a fost formal motivat prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În motivarea întâmpinării, intimata-reclamantă a susţinut, în esenţă, că în prezenta cauză este vorba despre un raport juridic contractual, neavând relevanţă asupra izvorului obligaţiei de plată faptul că legea stabileşte cui i se acordă o anumită facilitate. A mai menţionat că distincţia dintre noţiunea de subvenţie şi cea de facilitate nu prezintă interes practic, întrucât cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de obligaţia corelativă a recurentei-pârâte de plată a serviciilor de transport prestate pentru beneficiarii acestor facilităţi.

Raportându-se la dispoziţiile art. 3 alin. (1), (2) şi (3) din C. civ., la art. 1 din H.G. nr. 548/1998 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., precum şi la definiţia raportului juridic financiar, intimata-reclamantă a concluzionat, pe de o parte, că raportul juridic care face obiectul prezentului litigiu nu intră în sfera raporturilor juridice financiar publice precum şi, pe de altă parte, că are calitate de profesionist. Sub acest aspect, a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 72/2013 şi cele ale O.G. nr. 13/2011, cererea de plată a dobânzii legale şi a daunelor interese fiind întemeiată atât în drept cât şi în fapt.

La data de 9 aprilie 2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate.

La termenul de judecată din data de 18 iunie 2024, Înalta Curte a respins excepţiei nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Analizând recursul, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susţinut greşita calificare a naturii răspunderii sale ca fiind contractuală, iar nu legală, faptul că legislaţia aplicabilă în materie nu prevede perceperea de dobânzi, precum şi faptul că nu îi poate fi imputată plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată dată fiind lipsa fondurilor necesare alocate cu acest titlu în bugetul său. A mai susţinut recurenta-pârâtă şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor prevăzute de art. 1535 din C. civ., prin raportare la art. 1489 alin. (2) din C. civ. şi la art. 8 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte, din examinarea considerentelor deciziei recurate, observă că instanţa de prim control judiciar a reţinut că dreptul la dobânda legală penalizatoare este recunoscut indiferent de natura obligaţiei (legală sau contractuală) de plată a unei sume de bani, precum şi faptul că în prezenta cauză obligaţia de plată a pârâtei rezultă din lege, şi nu din prevederile contractelor încheiate.

În raport cu această dezlegare a instanţei de apel şi având în vedere dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 33 din C. proc. civ., care prevăd interesul ca o condiţie în promovarea unei acţiunii judiciare ce trebuie menţinut pe întreaga perioadă a procedurii judiciare, Înalta Curte apreciază ca fiind lipsite de interes atât critica recurentei privind greşita calificare a naturii răspunderii sale ca fiind contractuală, iar nu legală, precum şi critica privind neincidenţa în cauză dispoziţiilor Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.

În subsidiar, notează Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, că dreptul la dobânda legală penalizatoare este recunoscut indiferent de izvorul obligaţiei de plată, dat fiind faptul că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 şi cele ale art. 1535 din C. civ. nu disting în acest sens.

Pe de altă parte, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, obiectul litigiului nu constă în obligaţiile principale privind plata preţului serviciilor prestate de intimata-reclamantă beneficiarilor facilităţilor prevăzute de Legea nr. 210/2003, obligaţii a căror decontare a fost, de altfel, recunoscută de recurentă, ci în dobânzi pentru plata cu întârziere a acestor facilităţi.

Temeiul juridic al acestei cereri a fost exprimat în mod clar de către reclamantă ca fiind art. 1535 din C. civ. şi O.G. nr. 13/2011.

Dispoziţiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. reprezintă temeiul legal care recunoaşte dreptul creditorului de a primi daune moratorii de la debitorul unei obligaţii băneşti calculate de la data scadenţei, indiferent dacă debitorul este o instituţie sau o autoritate publică. Astfel, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, angajarea răspunderii sale nu este condiţionată de reglementarea obligaţiei de plată a dobânzii legale în actele normative speciale prin care a fost stabilită obligaţia principală de plată a facilităţilor de călătorie.

Deşi părţile pot conveni asupra cuantumului daunelor-interese moratorii datorate de debitor în cazul neexecutării unei obligaţii băneşti la scadenţă, lipsa unei asemenea clauze în contract nu duce la concluzia că debitorul obligaţiei nu datorează daune-interese moratorii, ci ele sunt datorate în cuantumul prevăzut de lege. Această concluzie reiese şi din interpretarea dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora în cazul în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă.

Înalta Curte nu poate reţine susţinerea recurentei-pârâte în sensul că raportul juridic stabilit între părţi este un raport de drept financiar public. În aceste sens, se reţine că raportul de drept fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale, iar cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 660.938,18 RON cu titlu de dobândă legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999, precum şi la plata daunelor interese conform art. 1535 din C. civ., de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 660.938,18 RON.

De asemenea, se constată că acest motiv de casare a fost invocat în mod formal, întrucât recurenta nu a argumentat în mod concret critica formulată.

Nu poate reţine Înalta Curte nici susţinerea recurentei-pârâte în sensul că obligaţia principală necontestată nu ar fi generatoare de dobânzi întrucât plata facilităţilor este o cheltuială bugetară pentru care Legea nr. 500/2002 reglementează principiul strictei destinaţii. În primul rând, astfel cum s-a reţinut, raportul juridic dedus judecăţii nu este unul de drept financiar-fiscal, iar normele din Legea nr. 500/2002 invocate de recurenta-pârâtă reglementează procesul bugetar şi fondurile publice, iar nu raporturile dintre persoanele de drept privat şi autorităţile contractante, neputând fi interpretate în sensul că un terţ reclamant nu ar fi îndreptăţit la despăgubiri moratorii în condiţiile art. 1535 din C. civ.

În al doilea rând, faptul că recurenta-pârâta efectuează plăţi în limita alocărilor bugetare nu echivalează cu exonerarea acesteia de la obligaţia de plată la termenul scadent. Din această perspectivă este lipsită de relevanţă conduita Ministerului Transporturilor în sensul alocării sau nealocării sumelor de bani pentru plata datoriilor la scadenţă.

Totodată, răspunderea civilă nu poate fi înlăturată pentru recurenta-pârâtă, chiar dacă argumentează că îndeplinirea obligaţiilor sale s-a făcut conform art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 şi că autorităţile superioare pe aspectele financiare (ordonatorii primari sau secundari) nu au virat la timp sumele respective. O astfel de apărare nu poate afecta drepturile reclamantului creditor de a fi despăgubit pentru prejudiciul ce i s-a creat.

Concluzionând, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs şi în acord cu instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 1535 din C. civ. şi cele ale O.G. nr. 13/2011.

Observă Înalta Curte că nicio dispoziţie legală nu interzice perceperea de dobânzi derivând din executarea cu întârziere a unei obligaţii de plată de către o autoritate a statului, orice altă interpretare fiind contrară prevederilor art. 1535 din C. civ.

Cât priveşte critica recurentei-pârâte în sensul că nu este posibil cumulul dobânzii legale acordate cu titlu de daune-interese moratorii cu alte daune interese de natură compensatorie, deoarece ar fi vorba despre o dublă reparaţie, ceea ce ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, Înalta Curte o găseşte neîntemeiată şi, în consecinţă, o va respinge.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prin excepţie de la principiului înscris în art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 (dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate), aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1535 C. civ. poate avea loc doar în măsura în care aceste prevederi se corelează fie cu dispoziţiile art. 1489 din C. civ., fie cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) sau (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.489 alin. (2) din C. civ., dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că, de principiu, anatocismul este permis, fiind prevăzute trei modalităţi de implementare: pe cale legală, prin clauze contractuale exprese sau printr-o hotărâre judecătorească. Cum dispoziţiile art. 1.489 alin. (2) din C. civ. nu disting între dobânda penalizatoare şi remuneratorie, se desprinde concluzia că în cazul în care nu există reglementare legală ori clauză contractuală, dobânzile pot fi cerute pe cale judecătorească.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a verificat dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera anatocismul. Cum instanţa de prim control judiciar nu a identificat niciuna din primele două modalităţi - sursă ale anatocismului, reglementate de art. 1489 alin. (2) din C. civ. (legea sau contractul în limitele permise de lege) aceasta, în mod just, a apreciat că poate face aplicarea art. 1489 alin. (2) teza ultimă, ce permite ca dobânzile scadente să producă ele însele dobânzi, atunci când sunt cerute în instanţă, dobânzi ce curg de la data cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

Înalta Curte va înlătura şi criticile prin care autoarea căii de atac susţine că este vorba despre o dublă reparaţie.

În acest sens, notează Înalta Curte că suma de 660.938,18 RON, ce face obiectul capătului principal de cerere, a fost acordată cu titlu de dobândă legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor în temeiul Legii nr. 210/2003. Această sumă a fost calculată raportat la cuantumul facturilor emise de reclamantă şi a avut în vedere perioada de timp cuprinsă între data scadenţelor facturilor şi plata efectivă.

Pe de altă parte, suma solicitată prin capătul accesoriu de cerere urmează a se calcula raportat la suma de 660.938,18 RON, obiect al capătului principal de cerere, şi are în vedere perioada de timp ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, neputând fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Reformă Feroviară împotriva deciziei civile nr. 1794 din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1794 din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2024.