Annullment of arbitral award: Limitation of judicial review to legality and exclusion of merits review regarding contract rescission and guarantee execution.

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.R.L., D. S.A. şi Asocierea C. S.R.L. - A. S.A. - B. S.A. - D. S.A., în contradictoriu cu pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., au solicitat:

- să se constate că rezilierea contractului de către pârâtă prin înştiinţarea de reziliere a pârâtei nr. 92/60470 din data de 27 august 2019 este netemeinică şi nelegală şi nu poate produce efecte în temeiul contractului şi al legii aplicabile;

- să se constate că rezilierea contractului de către reclamante prin înştiinţarea de reziliere nr. 4051 din data de 30 august 2019 este legală şi temeinică;

- să se constate că în temeiul înştiinţării de reziliere a reclamantelor nr. 4051 din data de 30 august 2019 a intervenit rezilierea contractului nr. x încheiat între părţi la data de 21 octombrie 2013;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, prin cerere precizatoare, reclamantele au arătat că cererea de arbitrare are ca obiect constatarea nelegalităţii şi netemeiniciei rezilierii de către pârâtă a contractului nr. x încheiat la data de 21 octombrie 2013 pentru lucrările de "Proiectare şi Execuţie Autostrada Lugoj - Deva - lot x km 56+220 - km 77+361 şi constatarea temeiniciei şi legalităţii rezilierii contractului de către reclamante.

La data de 20.01.2020, reclamantele au depus o cerere de modificare/completare a cererii de arbitrare iniţiale, prin care au solicitat suplimentar tribunalului arbitral:

- să constate inexistenţa dreptului pârâtei de a executa garanţii bancare emise de către reclamante în baza contractului, respectiv: garanţia de bună execuţie nr. x din data de 11 noiembrie 2013, aşa cum a fost modificată prin amendamentul nr. 1 din data de 12 decembrie 2013 şi amendamentul nr. 2 din data de 29 decembrie 2016, în valoare de 57.992.779,89 RON; garanţiile nr. x şi nr. G073083/866 din data de 31 august 2018, aşa cum au fost modificate prin amendamentul nr. 1 din data de 27 februarie 2019 şi amendamentul nr. 2 din data de 13 martie 2019, în valoare de 6.300.000 RON; garanţia bancară pentru plata sumelor reţinute nr. GI/59224 din data de 15 aprilie 2016 în valoare de 28.996.389,94 RON;

- să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamante a jumătate din costurile şi cheltuielile suportate de aceasta ca urmare a desfăşurării procedurii CAD aferente Sesizării nr. 8, actualizate cu indicele inflaţiei la data plăţii, estimate a fi în sumă de 44.888 RON (ce nu include TVA);

- să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamante a dobânzii legale aferente sumelor mai sus solicitate, ce va fi calculată de la data la care sumele erau datorate până la data plăţii efective de către pârâtă;

- să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamante a TVA-ului aferent sumelor mai sus solicitate, în măsura în care este aplicabil;

- să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 07.10.2022, reclamantele au depus cerere precizatoare referitoare la dobânda legală, în sensul majorării câtimii pretenţiilor formulate cu titlu de dobândă legală calculată la valoarea prejudiciului suferit în cadrul Disputei 4 la suma de 13.018,44 RON.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat tribunalului arbitral să oblige reclamantele-pârâte la plata următoarelor sume:

- 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalităţi în conformitate cu prevederile Sub-clauzelor 8.6 (Ritmul Evoluţiei Lucrărilor) din contractul de lucrări, factura de penalităţi nr. x (Revendicarea Beneficiarului nr. 1);

- 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalităţi în conformitate cu prevederile Sub-clauzelor 8.6 (Ritmul Evoluţiei Lucrărilor) din contractul de lucrări, factura de penalităţi nr. x (Revendicarea Beneficiarului nr. 2);

- 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalităţi în conformitate cu prevederile Sub-clauzelor 8.6 (Ritmul Evoluţiei Lucrărilor) din contractul de lucrări, factura de penalităţi nr. x (Revendicarea Beneficiarului nr. 3);

- 73.650.830,45 RON fără TVA, reprezentând penalităţi pentru nerespectarea Sub-clauzei 4.23 din condiţiile speciale ale contractului (Revendicarea Beneficiarului nr. 9);

- cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa arbitrală nr. 22 din 28 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor-pârâte de a constata că rezilierea contractului nr. x din data de 21 octombrie 2013 de către pârâta-reclamantă, prin înştiinţarea de reziliere nr. 92/60470 din data de 27 august 2019, este netemeinică şi nelegală şi nu poate produce efecte în temeiul contractului şi al legii aplicabile; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor-pârâte de a se constata că rezilierea contractului nr. x din data de 21 octombrie 2013 de către reclamantele-pârâte, prin înştiinţarea de reziliere nr. 4051 din data de 30 august 2019, este legală şi temeinică; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor-pârâte de a se constata inexistenţa dreptului pârâtei-reclamante de a executa Garanţia de Bună Execuţie nr. x din 11.11.2013 (cu numărul de referinţă iniţial x), aşa cum a fost modificată prin Amendamentul nr. 1 din data de 12 decembrie 2013 şi Amendamentul nr. 2 din data de 29 decembrie 2016, în valoare de 57.992.779,89 RON; a admis cererea reclamantelor-pârâte şi a constatat inexistenţa dreptului pârâtei-reclamante de a executa Garanţia bancară pentru plata sumelor reţinute nr. x din data de 15 aprilie 2016 în valoare de 28.996.389,94 RON; a admis excepţia lipsei de interes invocată de pârâta-reclamantă şi a respins cererea reclamantelor-pârâte de constatare a inexistenţei dreptului pârâtei-reclamante de a executa Garanţiile bancare nr. x şi nr. x din data de 31 august 2018, aşa cum au fost modificate prin Amendamentul nr. 1 din data de 27 februarie 2019 şi Amendamentul nr. 2 din data de 13 martie 2019, în valoare de 6.300.000 RON, ca lipsită de interes; a admis cererea reclamantelor-pârâte şi a obligat pârâta-reclamantă să achite suma de 44.888 RON, reprezentând jumătate din costurile aferente emiterii Deciziei CAD nr. 8 din 19 decembrie 2019; a admis cererea reclamantelor-pârâte şi a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 13.018,44 RON, reprezentând dobânzi legale calculate la valoarea prejudiciului suferit de reclamantele-pârâte în cadrul disputei, de la data emiterii Deciziei CAD nr. 8 din 19 decembrie 2019 până la data ultimului termen de arbitrare, respectiv 20 octombrie 2022, şi ulterior până la data plăţii efective de către pârâta-reclamantă; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata sumei de 8.528,72 RON, reprezentând TVA aferent prejudiciului solicitat de reclamante în cadrul procedurii de emitere a Deciziei CAD nr. 8, calculat prin aplicarea unei cote de TVA de 19% potrivit art. 291 alin. (1) lit.

b) din Codul fiscal la suma de 44.888 RON; a admis cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante şi a obligat reclamantele-pârâte la plata sumei de 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalităţi pentru neîndeplinirea în termen a indicatorilor aferenţi Punctului de Referinţă nr. 1; a admis cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante şi a obligat reclamantele-pârâte la plata sumei de 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalităţi pentru neîndeplinirea în termen a indicatorilor aferenţi Punctului de Referinţă nr. 2; a admis cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante şi a obligat reclamantele-pârâte la plata sumei de 2.100.000 RON fără TVA, reprezentând penalităţi pentru neîndeplinirea în termen a indicatorilor aferenţi Punctului de Referinţă nr. 3; a admis în parte cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante şi a obligat reclamantele-pârâte la plata sumei de 8.698.916,85 RON fără TVA cu titlu de penalităţi de întârziere aplicate în conformitate cu Sub-clauza 4.23 (Activităţile Antreprenorului pe Şantier) din contractul de lucrări şi anexa la ofertă; a respins cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de arbitrare, urmând ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de arbitrare.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale, dar şi a încheierilor din 05.03.2020, 06.08.2020, 26.11.2020, 10.06.2021, 20.05.2021, 17.06.2021, 18.08.2021, 25.05.2022 şi 01.07.2022, toate pronunţate în dosarul arbitral nr. x/2019, au declarat acţiune în anulare reclamantele, cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 31.03.2023, sub nr. x/2023.

Prin sentinţa civilă nr. 103F din data de 13 octombrie 2023, pronunţată în dosarul x/2023, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 22/28.02.2023, precum şi a încheierilor din 05.03.2020, 06.08.2020, 26.11.2020, 10.06.2021, 20.05.2021, 17.06.2021, 18.08.2021, 25.05.2022 şi 01.07.2022 pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2019, formulată de A. S.A., B. S.A., C. S.R.L., D. S.A. şi Asocierea C. S.R.L. - A. S.A. - B. S.A. - D. S.A. în contradictoriu cu pârâtă Compania Natională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.R.L., D. S.A. şi Asocierea C. S.R.L. - A. S.A. - B. S.A. - D. S.A., solicitând admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârii recurate şi trimiterea acţiunii în anulare spre rejudecare, în raport de incidenţa motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Circumscris motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au invocat lipsa motivării referitoare la caracterul însemnat al încălcărilor care ar justifica rezilierea transmisă de pârâta-reclamantă, respectiv incidenţa motivului de acţiune în anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) din C. proc. civ.. Susţin recurentele-pârâte că prin acţiunea în anulare au criticat faptul că tribunalul arbitral nu a avut un raţionament propriu în analiza existenţei/inexistenţei caracterului însemnat, preluând tale quale concluziile unuia dintre rapoartele de expertiză, fără a examina în mod real acest caracter însemnat şi a lăsat neexaminate o serie de aspecte din care să rezulte care era însemnătatea pretinselor deficienţe, din perspectiva timpului, a costurilor necesare, din perspectiva afectării utilizării autostrăzii şi a probabilităţii ca riscurile şi efectele potenţial negative ale deficienţelor să se realizeze.

Reclamă recurentele-reclamante faptul că nici în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăseşte o analiză a legalităţii hotărârii arbitrale din perspectiva necesităţii examinării de către Tribunalul arbitral a aspectelor învederate anterior. În opinia acestora, procedând în acest mod, instanţa de fond a invalidat unul dintre motivele acţiunii în anulare fără a proceda la un examen al legalităţii hotărârii arbitrale contestate.

Subsumat motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au formulat următoarele critici:

În primul rând, recurentele-reclamante au criticat soluţia Curţii de Apel de respingere a motivului în anulare referitor la inexistenţa dreptului beneficiarului de a executa garanţia de bună execuţie, invocând încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 alin. (3), ale art. 1002 alin. (2) şi (3) şi cele art. 33 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurentele-reclamante au învederat că cererea formulată în faţa tribunalului arbitral avea ca obiect constatarea inexistenţei dreptului intimatei de a executa garanţiile, cerere în raport de care tribunalului arbitral era obligat să analizeze dacă pârâta a demonstrat existenţa unui prejudiciu şi cuantumul acestuia, de natură să justifice executarea şi reţinerea sumelor încasate cu titlu de garanţiei. Consideră că, în mod nelegal, tribunalul arbitral a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, în raport de faptul că dreptul intimatei fusese suspendat pe calea ordonanţei preşedinţiale. Deşi invocată pe calea acţiunii în anulare, hotărârea pronunţată de instanţa de fond nu cuprinde această analiză, reţinându-se că tribunalul arbitral s-a limitat doar la analiza condiţiilor formale. În opinia sa, instanţa de fond nu a răspuns criticilor din acţiunea în anulare şi nu a analizat în mod real critica referitoare la motivarea contradictorie în ceea ce priveşte cele două garanţii.

Printr-o altă critică, recurentele-reclamante au arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor imperative în materia motivării hotărârii arbitrale, că nu cuprinde o soluţie concretă a problemelor esenţiale de drept, ci doar o soluţie teoretică ce este inaplicabilă circumstanţelor factuale ale cauzei, apreciind astfel că hotărârea arbitrală nu răspunde exigenţelor procesuale în materia motivării.

Circumscris acestei critici, recurentele-reclamante precizează că hotărârea pronunţată de către judecătorul fondului a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a exigentelor art. 603, art. 593, art. 425 din C. proc. civ. raportat la art. 27 şi art. 46 din Regulile de procedură arbitrală, ca urmare a faptului că disociind în mod nepermis între lipsa motivării şi calitatea motivării, Curtea de Apel Bucureşti a omis să observe că existenta unei motivări, în viziunea jurisprudenţei şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a CEDO, impune o examinare efectivă a cauzei şi nu doar o examinare care, din perspectivă formalistă, să tindă la a justifica îndeplinirea obligaţiei forului jurisdicţional de a motiva deciziile luate.

Susţin recurentele-reclamante că deşi prin motivele în anulare au arătat faptul că tribunalul arbitral a înlăturat de la analiză înştiinţările de remediere nr. 173 din 16.08.2019 şi nr. 177 din 26.08.2019, Curtea de apel a respins argumentaţia recurentelor, reţinând că înlăturarea din cadrul analizei a efectelor celor două înştiinţări este justificată de împrejurarea că tribunalul arbitral a constatat că înştiinţarea de reziliere se bazează pe o serie de alte înştiinţări de remediere.

În continuare, critică recurentele-reclamante şi faptul că nici sentinţa arbitrală şi nici hotărârea recurată nu cuprinde o analiză din care să rezulte caracterul însemnat al încălcărilor care ar justifica rezilierea transmisă de pârâta-reclamantă.

Mai învederează recurentele-reclamante că, deşi problematica principală a dosarului arbitral a constat în a se stabili dacă lucrările erau executate astfel încât să poată fi recepţionate (motivul ce a stat la baza rezilierii de către intimată) în cuprinsul hotărâri arbitrale nu se regăseşte o examinare reală a condiţiilor în care se putea realiza recepţia şi dacă erau sau nu îndeplinite aceste condiţii, fiind relevant, în opinia acestora, şi faptul că imediat rezilierii raporturilor contractuale, intimata a dat în folosinţă autostrada.

Totodată reclamă recurentele-reclamante lipsa motivării cu privire la argumentul referitor la cauza reală a rezilierii contractului de către beneficiar, respectiv refuzul prelungirii perioadei de garanţie pentru o perioadă de 10 ani.

Mai susţin recurentele-reclamante că prin hotărârea recurată a fost încălcat mecanismul de soluţionare a disputelor prevăzut de către H.G. nr. 1405/2010, apreciind că instanţa de fond, în mod nelegal, a stabilit că tribunalul arbitral nu avea nici obligaţia de a revizui deciziile CAD şi nici de a lua în considerare constatările cuprinse în decizie, dând naştere unei situaţii contradictorii în care deciziile CAD continuă să-şi producă efectele deşi sunt contrazise prin sentinţa arbitrală.

Au invocat recurentele-reclamante încălcarea dispoziţiilor art. 254, art. 255, art. 258, art. 13, art. 10 şi art. 20 din C. proc. civ., atât în ceea ce priveşte încheierile de şedinţă din data de 6.08.2020, 26.11.2020, 20.05.2021, 10.06.2021, cât şi în ceea ce priveşte sentinţa arbitrală. Au menţionat recurentele-reclamante că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii în anulare formulate împotriva sentinţei arbitrale a reţinut, cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 593, art. 587, art. 603 raportat la art. 254 din C. proc. civ., că tribunalul arbitral are competenţă exclusivă de a decide asupra utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probatoriului.

În opinia recurentelor-reclamante, în mod greşit a apreciat Curtea de apel şi cu privire la incidenţa motivului de anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 608 lit. g) din C. proc. civ. prin raportare la sentinţa arbitrală şi la încheierile de şedinţă din 10.06.2021, 18.08.2021 şi 1.07.2021, reţinând că din perspectiva motivului invocat nu este permisă analiza calităţii motivării ci doar inexistenţa acestei motivări.

De asemenea, a fost criticată şi încălcarea dispoziţiilor de drept procedural şi material invocate prin acţiunea în anulare cu privire la Ecoductul suplimentar, precum şi lipsa motivelor de înlăturare ale argumentelor referitoare la încălcarea regulamentului de recepţie de către pârâtă.

Subsumat unei alte critici, recurentele-reclamante susţin că în analiza cererii referitoare la rezilierea comunicată de pârâta-reclamantă au fost încălcate dispoziţiilor imperative ale art. 1552 şi art. 1553 din C. civ., ale art. 22 şi cele ale art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurentele-reclamante au arătat că tribunalul arbitral s-a raportat la instituţia juridică a pactului comisoriu fără să fi fost învestită de către părţi în acest sens, fără să fi pus în dezbaterea părţilor această calificare, deşi, astfel cum rezultă din actele procesuale, părţile au insistat şi şi-au limitat apărările raportat la instituţia rezilierii unilaterale, nu la instituţia pactului comisoriu, neincidentă în prezenta cauză.

Raportat la acest aspect, instanţa de fond a reţinut, cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1552 din C. civ., că aceeaşi manifestare de voinţă poate fi de natură să atragă două instituţii juridice care se exclud, respectiv pactul comisoriu şi rezilierea unilaterală.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-reclamante critică şi soluţia de respingere a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) şi h), cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 1522 alin. (4) din C. civ., ale art. 22 şi cele ale art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Raportat acestei critici, recurentele-reclamante învederează că tribunalul arbitral a reţinut că înştiinţarea de reziliere se bazează şi pe alte înştiinţări de remediere, analiza rezilierii raportându-se la respectarea termenelor stabilite prin acele înştiinţări de remediere şi nu prin raportare la termenele de graţie stabilite de înştiinţările de remediere nr. 173 şi nr. 177. Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti în mod greşit a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 1522 alin. (4) C. civ.. Astfel, deşi retine corect că dacă s-ar fi stabilit că IR 173 şi IR 177 stabilesc noi termene de graţie, atunci ar fi fost o problemă de legalitate, aceeaşi instanţă a refuzat să observe că tocmai lipsa motivării cu privire la aceste termene de graţie este situaţia care atrage nelegalitatea hotărârii arbitrale, ce, în mod automat, atrage încălcarea dispoziţiilor art. 1522 alin. (4) din C. civ.

Printr-o altă critică, recurentele-reclamante au învederat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 587 raportat la art. 254 din C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a stabilit în mod eronat caracterul supletiv al reglementării termenelor procedurale aplicabile în materia probatoriului.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că stabilirea caracterului supletiv se datorează faptului că dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 5 din C. proc. civ. permit încuviinţarea unui probatoriu suplimentar peste termenele procedurale în măsura existenţei acordului expres al ambelor părţi, fără însă a observa că, prin textul de lege indicat nu li se permite părţilor să deroge de la conduita necesară în materia probatoriului ci, dimpotrivă, prin acest pct. 5 se creează o situaţie de excepţie, în lumina principiului disponibilităţii, ca părţile să poată agrea asupra administrării unei probe considerate de acestea necesare, chiar şi peste termenul procedural în care o astfel de probă trebuia solicitată.

În opinia recurentelor-reclamante, instituirea unei astfel de excepţii nu poate transforma norma de drept dintr-o dispoziţie imperativă într-o dispoziţie supletivă, întrucât stabilirea caracterului imperativ al normei, în lipsa acordului părţilor, deci în lipsa cazului de excepţie, trebuie raportată la drepturile şi obligaţiile procesuale ale ambelor părţi, dar şi la prerogativele instanţei de judecată/tribunatului arbitral, care, privite împreună, constituie dreptul la un proces echitabil şi la un tribunal imparţial, principii cărora se supune şi principiul egalităţii armelor.

O altă critică circumscrisă de recurentele-reclamante motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 608 lit. h) din C. proc. civ. în ceea ce priveşte dispoziţiile imperative ale Regulamentului de Recepţie.

Contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti, recurentele-reclamante consideră că în analiza motivului de anulare reglementat de art. 608 lit. h) era necesar a se stabili dacă dispoziţia pretins încălcată era sau nu imperativă, urmată de stabilirea conduitei pe care dispoziţia respectivă o impunea, pentru ca, în final, să se analizeze dacă această conduită a fost încălcată prin soluţia pronunţată.

În opinia recurentelor-reclamante, ceea ce nu a observat Curtea de Apel Bucureşti este faptul că recurentele, prin motivul de anulare redat în Secţiunea 4 a acţiunii introductive a urmărit o astfel de analiză, arătând în finalul argumentelor că, deşi era obligatorie emiterea unui proces-verbal prin care să se dispună una dintre cele trei măsuri privitoare la recepţie, nu există un astfel de proces-verbal, iar Tribunalul arbitral, în loc să sancţioneze o astfel de conduită, a dat o calificare inexactă şi greşită unor circumstanţe factuale, stabilind incidenţa suspendării procesului de recepţie, fără însă să existe un proces-verbal care să ateste o astfel de decizie din partea comisiei de recepţie.

Ultima critică adusă sentinţei de fond, se referă la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. raportat la încălcarea dispoziţiilor imperative/de ordine publică referitoare la litispendenţă.

În motivarea acestei critici, arată recurentele-reclamante că au fost aduse la cunoştinţa Tribunalului Arbitral toate elementele necesare pentru a decide asupra excepţiei litispendenţei, chiar dacă solicitarea propriu-zisă a fost una de disjungere. Disjungerea s-a solicitat pentru raţionamentul reglementat de art. 138 din C. proc. civ., astfel încât, indiferent de denumirea dată de către parte vehiculului procedural utilizat, se consideră că instanţa era obligată, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., să dea calificarea corectă cererii formulate în faţa sa şi să o soluţioneze în consecinţă.

Prin urmare, consideră că respingerea cererii de disjungere, astfel cum a fost motivată de reclamante, a fost de natură că conducă la o încălcare a prevederilor art. 138 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului şi a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimata-pârâtă a reluat apărările formulate în cadrul întâmpinării depuse cu ocazia judecării în fond a acţiunii în anulare şi a arătat, în esenţă, că în susţinerea motivelor de anulare recurentele-reclamante au formulat critici ce vizează temeinicia sentinţei arbitrale, iar nu nelegalitatea acesteia, solicitând efectuarea unei noi judecăţi pe fondul cererii. În opinia intimatei-pârâte, temeinicia raţionamentului în baza căruia tribunalul arbitral a ajuns la soluţia pronunţată nu poate forma obiectul cererii în anulare, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

La termenul de judecată din data de 18 iunie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă-reclamantă prin întâmpinare.

Analizând actele dosarului şi sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reţine Înalta Curte că, prin acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă, reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.R.L., prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., D. S.A. şi Asocierea C. S.R.L. - A. S.A. - B. S.A. - D. S.A. au solicitat anularea sentinţei arbitrale nr. 22 din 28 februarie 2023, pronunţată de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ a României, în dosarul nr. x/2019.

În raport de acest aspect, Înalta Curte reţine că acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale este o cale de atac specială ce permite realizarea unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale din perspectiva motivelor prevăzute de art. 608 lit. a)-i) din C. proc. civ.. Întrucât motivele care pot întemeia o acţiune în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute şi privesc legalitatea hotărârii arbitrale în raport cu convenţia arbitrală şi cu cadrul socio-juridic în care aceasta urmează să îşi producă efectele, prin acţiunea în anulare nu pot fi valorificate motive referitoare la situaţia de fapt, la probele administrate şi la modalitatea de valorificare a acestora.

Prin urmare, recursul formulat împotriva unei sentinţe pronunţate în baza art. 613 din C. proc. civ. este supus unei duble limitări, recurentul fiind obligat să prezinte critici concrete subsumate cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. privind modalitatea în care instanţa de fond a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare.

Prin acţiunea în anulare formulată, reclamantele au contestat hotărârea arbitrală din perspectiva incidenţei motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 608 lit. f), g) şi h), iar prin cererea de recurs au invocat nelegalitatea hotărârii de fond din perspectiva motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.. În concret, recurentele-reclamante critică nemotivarea hotărârii instanţei de fond cu privire la o serie de motive a acţiunii în anulare, aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 430 alin. (3), art. 1002 alin. (2) şi (3) şi art. 33 alin. C. proc. civ., aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) şi a) dispoziţiilor art. 603, art. 593, raportat la art. 425 C. proc. civ. şi la art. 46 şi art. 27 din Regulile de procedură arbitrală privitor la greşita interpretare şi aplicare de către judecătorul fondului a exigenţelor în materia motivării hotărârilor arbitrale, aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale în materia probatoriului, încălcarea dispoziţiilor de drept procedural şi material cu privire la Ecoductul suplimentar, a dispoziţiilor legale în materia recepţiei lucrărilor, a dispoziţiilor imperative privind litispendenţa.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, se constată că, în speţă, au fost formulate critici care aduc în discuţie chestiuni vizând probele administrate, maniera de apreciere a acestora precum şi situaţia de fapt, aspecte ce nu pot fi analizate nici pe calea acţiunii în anulare, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, şi cu atât mai puţin în etapa procesuală a recursului.

În concret, Înalta Curte nu va analiza criticile privind caracterul însemnat al încălcărilor care ar justifica rezilierea transmisă de pârâta-reclamantă, privind argumentaţia reclamantelor că recepţia la terminarea lucrărilor putea fi realizată, cele privind cauza reală a rezilierii contractului. În acest sens, reţine Înalta Curte că prin criticile ce privesc interpretarea contractului şi conduita părţilor sunt vizate motive de fapt şi de drept ce susţin soluţia tribunalului arbitral şi nu pot fi reevaluate nici în acţiunea în anulare, nici în recurs, fiind critici de netemeinicie.

Consideră Înalta Curte că prin criticile referitoare la încălcarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale în administrarea probatoriului, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 254, art. 255, art. 258, art. 13, art. 10 şi art. 20 din C. proc. civ., atât în ceea ce priveşte încheierile de şedinţă din data de 6.08.2020, 26.11.2020, 20.05.2021, 10.06.2021, cât şi în ceea ce priveşte sentinţa arbitrală, recurentele-reclamante urmăresc în realitate ca instanţa supremă să cenzureze aprecierea probatoriului şi stabilirea de către tribunalul arbitral a situaţiei de fapt, aspect care ţine de temeinicia hotărârii şi care nu cade sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa competentă stabileşte conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 587 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că tribunalul arbitral este suveran în aprecierea utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor, inclusiv cu privire la administrarea unor probe din oficiu. Cu alte cuvinte, capacitatea unei probe de a contribui la soluţionarea fondului cauzei intră în competenţa exclusivă de analiză a tribunalului arbitral.

Se apreciază că motivarea asupra probelor încuviinţate de către tribunalul arbitral trebuie efectuată într-o manieră care să prevină antepronunţarea, sens în care se consideră că şi o motivare lapidară este conformă dispoziţiilor art. 255 din C. proc. civ.

Consecutiv, în acord cu instanţa de fond, se reţine că examinarea în concret a tuturor probelor are loc în momentul expunerii raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În mod corect a observat instanţa de fond că tribunalul arbitral a analizat întreg ansamblul probator, argumentând soluţia de însuşire, respectiv de înlăturare a probelor şi făcând trimitere la concluziile raportului de expertiză cu privire la chestiunile ce au o componentă tehnică pronunţată.

Reţinând că recurentele-pârâte au circumscris motivelor de casare critici eterogene, Înalta Curte apreciază că, prioritar examinării, este necesară încadrarea lor în ipotezele de recurs pertinente.

Astfel, sub aspectul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmează a fi analizate criticile privind nemotivarea sentinţei recurate, prezentate disparat în tot cuprinsul cererii de recurs.

Sub aspectul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vor fi analizate criticile privind încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 430 alin. (3), art. 1002 alin. (2) şi (3) şi art. 33 din C. proc. civ., cele privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1552 şi art. 1553 din C. civ., cele privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1522 din C. civ., cele privind încălcarea mecanismului de soluţionare a disputelor, disciplina în construcţie, cele privind stabilirea caracterului supletiv al termenelor procedurale stabilite de dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 5 din C. proc. civ. şi criticile privind încălcarea dispoziţiilor referitoare la litispendenţă.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au criticat lipsa motivării referitoare la caracterul însemnat al încălcărilor care ar justifica rezilierea transmisă de pârâta-reclamantă, lipsa motivării cu privire la efectele termenului de graţie acordat prin înştiinţările de remediere nr. 173/15.08.2019 şi 177/26.08.2019, lipsa motivării în legătură cu argumentaţia reclamantelor că recepţia lucrărilor putea fi realizată, lipsa motivării cu privire la argumentul referitor la cauza reală a rezilierii contractului de către beneficiar, respectiv refuzul prelungirii perioadei de garanţie pentru o perioadă de 10 ani şi lipsa motivelor de înlăturare a argumentelor referitoare la încălcarea de către pârâtă a regulamentului de recepţie.

Critica este nefondată.

Cu acest prilej, Înalta Curte reaminteşte că, pentru a atrage casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea hotărârii trebuie să lipsească, să fie contradictorie sau să fie în totalitate străină de natura cauzei.

Or, sentinţa recurată denotă respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinerile recurentei fiind examinate în mod real de către instanţa sesizată, iar silogismul care reflectă motivarea hotărârii este unul transparent, valid şi care răspunde criticilor fundamentale expuse de autoarea acţiunii în anulare.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanţa a dat un răspuns exhaustiv fiecărui motiv de anulare şi argument invocat, explicitând detaliat motivele pentru care a considerat că tribunalul arbitral a pronunţat o soluţie în acord cu dispoziţiile legale incidente.

În concret, răspunzând motivelor de anulare expuse, curtea de apel, făcând trimitere la considerente reţinute în sentinţa arbitrală, respectiv filele x, a concluzionat că sunt nefondate susţinerile potrivit cărora tribunalul arbitral nu ar fi motivat îndeplinirea condiţiei caracterului însemnat al executării sau că lipseşte raţionamentul propriu al arbitrului.

Susţinerile recurentei vizând aptitudinea înştiinţărilor de remediere nr. 173/16.08.2019 şi nr. 177/26.08.2019 de a acorda reclamantelor un nou termen de executare faţă de termenele stabilite prin înştiinţările de remediere anterioare au fost calificate în mod corect de către instanţa de fond ca fiind de temeinicie, motiv pentru care au fost înlăturate, fără a fi analizate.

Cu privire la critica privind lipsa motivării în legătură cu argumentaţia reclamantelor că recepţia lucrărilor putea fi realizată, Înalta Curte observă că instanţa de fond a reţinut considerentele din hotărârea arbitrală prin care s-a răspuns acestei solicitări, respectiv cele de la filele x - 133, şi a respins alegaţiile reclamantelor în sensul că tribunalul arbitral trebuia să aibă în vedere cele patru înştiinţări de remediere nerezolvate, dat fiind faptul că reprezintă chestiuni de temeinicie.

În ceea ce priveşte critica privind lipsa motivării cu privire la argumentul referitor la cauza reală a rezilierii contractului de către beneficiar, respectiv refuzul prelungirii perioadei de garanţie pentru o perioadă de 10 ani, Înalta Curte observă că instanţa de fond a motivat soluţia, reţinând că din moment ce rezilierea declarată de pârâtă a fost considerată legală şi temeinică, pentru motivele pe larg arătate de tribunalul arbitral, iar rezilierea declarată de reclamante nu, de asemenea pentru motive pe larg arătate, nu s-ar putea reţine, din punct de vedere logic, în acelaşi timp şi un abuz din partea pârâtei, iar faptul că reprezentanţii acesteia ori ai statului român ar fi avut şi alte idei devine irelevant, din moment ce s-a constatat că oricum existau temeiuri pentru reziliere.

Cu referire la critica privind lipsa motivelor de înlăturare a argumentelor referitoare la încălcarea de către pârâtă a regulamentului de recepţie, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, constatând că în cuprinsul sentinţei recurate instanţa de fond a motivat soluţia de respingere a acestui motiv de anulare. În concret, instanţa de fond a reţinut considerentele hotărârii arbitrale de la filele x şi a apreciat, prin raportare la dispoziţiile art. 603 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. şi art. 46 alin. (1) lit. e) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, că afirmaţiile referitoare la lipsa motivării tribunalului arbitral cu privire la această chestiune sunt nefondate.

Existenţa acestor considerente dovedeşte, în mod vădit, netemeinicia motivului de recurs invocat.

Pe de altă parte, reţine Înalta Curte că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, întrucât tind la înlocuirea motivării.

În continuare, procedând la analiza criticii circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizând încălcarea, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 430 alin. (3), art. 1002 alin. (2) şi (3) şi art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte o găseşte nefondată.

Analizând critica recurentelor-reclamante prin raportare la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută prin sentinţa arbitrală, notează Înalta Curte că în cauză nu este vorba despre încălcarea unei pretinse autorităţi de lucru judecat, reglementată de dispoziţiile art. 430 şi art. 1002 din C. proc. civ., ci despre îndeplinirea condiţiei existenţei interesului actual cu privire la solicitarea reclamantelor de a se constata inexistenţa dreptului intimatei de a executa garanţiile nr. x şi nr. G073083/866171.

Cu privire la acest aspect, reţine Înalta Curte că interesul părţilor de a promova o acţiune, respectiv folosul practic pe care părţile îl urmăresc prin punerea în mişcare a procedurii judiciare este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi trebuie să subziste pe tot parcursul procesului.

Din situaţia de fapt reţinută de tribunalul arbitral şi necontestată de părţi rezultă că executarea garanţiilor nr. x şi nr. G073083/866171 a fost suspendată până la soluţionarea dosarului arbitral nr. x/2018.

În acest context, reţine Înalta Curte, în acord cu prima instanţă şi contrar alegaţiilor recurentelor-reclamante, că atât timp cât executarea garanţiilor a fost suspendată, recurentele-reclamante nu justifică un interes actual, astfel cum dispun dispoziţiile art. 33 teza întâi din C. proc. civ.

Analizând critica privind incidenţa motivului de anulare prevăzută de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) raportat la sentinţa arbitrală şi la încheierile de şedinţă din data de 10.06.2021, 18.08.2021 şi din data de 01.07.2022, observă Înalta Curte că acest temei de drept permite anularea hotărârii arbitrale în lipsa motivelor.

Altfel spus, în ceea ce priveşte procedura arbitrală, reglementările C. proc. civ. vizează desfiinţarea hotărârii arbitrale în situaţia în care lipsesc motivele.

Astfel, examinând sentinţa şi încheierile de şedinţă din perspectiva normei legale invocate, în mod corect a reţinut Curtea de apel că acestea sunt motivate, nemulţumirile recurentelor-reclamante privind, pe de o parte, calitatea motivării şi, pe de altă parte, calificarea dată în concret susţinerilor formulate cu privire la expertiza administrată în cauză. Înalta Curte nu poate reţine argumentele recurentelor-reclamante privind modul de interpretare şi de apreciere a concluziilor expertizei, astfel cum au fost evaluate de instanţa arbitrală, întrucât privesc chestiuni de temeinicie.

Prin critica privind încălcarea dispoziţiilor de drept procedural şi material cu privire la Ecoductul suplimentar, recurentele-reclamante au susţinut că sentinţa arbitrală cuprinde o analiză superficială în legătură cu inexistenţa unui act adiţional şi au reclamat refuzul tribunalului arbitral de a analiza actele premergătoare momentului la care trebuia să se încheie actul adiţional, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 425 din C. proc. civ., art. 1 (6) din Legea nr. 554/2006 şi art. 58 şi 72 din Directiva 2014/24.

Din verificarea sentinţei recurate, se observă că instanţa învestită cu acţiunea în anulare a luat în examinare argumentele invocate, dându-le efecte şi răspunzând sintetic. Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, în mod judicios a stabilit Curtea de apel că nematerializarea unui pretins acord într-un act adiţional nu poate crea drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor, cu atât mai mult cu cât obligativitatea încheierii actelor adiţionale pentru lucrări suplimentare reieşea atât din cuprinsul contractului (clauza 13.3), cât şi din dispoziţiile legale în materia achiziţiilor publice, iar, potrivit clauzei 14.6, inginerul nu putea, în lipsa documentelor justificative în formă finală, să certifice plata unei sume solicitate.

În acest context, apare irelevantă analizarea actelor premergătoare, respectiv a instrucţiunii inginerului cu privire la realizarea Ecoductului suplimentar de la km 57 + 70, ce nu era prevăzută în proiectul iniţial.

Mai constată Înalta Curte că raţionamentul expus de judecătorul fondului în analiza argumentelor formulate de recurentele-reclamante, prin care au susţinut că modurile de soluţionare ale inginerilor sunt acte administrative delegate ce nu mai pot fi revocate după ce au intrat în circuitul civil, este unul valid. Astfel, în cadrul acţiunii în anulare, cale extraordinară de atac, nu pot fi invocate argumente noi, Curtea de apel fiind obligată să se rezume la verificarea desfăşurării procedurii arbitrale prin prisma motivelor limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 608 din C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2006, reţinând, în acord cu prima instanţă, că prezentul litigiu are la bază acte juridice cu un regim special, reglementate în conformitate cu Condiţiile aprobate prin H.G. nr. 1405/2010 şi care nu fac trimitere la dispoziţiile Legii nr. 554/2006.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au criticat recurentele-reclamante şi soluţia pronunţată de prima instanţa cu privire la faptul că sentinţa arbitrală nu cuprinde motivele de înlăturare a argumentelor referitoare la încălcarea de către pârâtă a Regulamentul de recepţie.

Această critică a fost subsumată motivului în anulare prevăzut de art. 608 lit. g) din C. proc. civ., potrivit căruia sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată dacă nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri.

Din analiza sentinţei recurate, observă Înalta Curte că prima instanţă a răspuns criticii formulate prin raportare la norma de drept invocată şi nu raportat la fondul litigiului, făcând o corectă aplicare a normei legale indicate.

Faptul că recurentele-reclamante nu sunt de acord cu considerentele primei instanţe nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1552 şi a art. 1553 din C. civ., Înalta Curte găseşte necesar a se reaminti că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Examinând din această perspectivă sentinţa recurată, Înalta Curte observă că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale indicate.

În acest sens, notează Înalta Curte că, în baza principiului libertăţii de voinţă, părţile, prin acordul lor de voinţă, pot insera în contract anumite clauze referitoare la desfiinţarea contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de către oricare dintre ele, ce poartă denumirea de pacte comisorii. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1552 şi art. 1553 din C. civ., rezultă că atât rezoluţiunea dispusă de instanţă, cât şi pactul comisoriu reprezintă moduri de operare a rezoluţiunii ce nu se exclud reciproc.

Prin urmare, în mod judicios a reţinut prima instanţa că observaţia tribunalului arbitral privind stabilirea prin contract a unui caz de reziliere unilaterală, dublată de un pact comisoriu, nu reprezintă motive străine de natura pricinii, iar calificarea concretă a prevederilor contractuale reprezintă o chestiune de temeinicie, asupra căreia instanţa arbitrală are apreciere suverană.

Contrar alegaţiilor recurentelor-reclamante, Înalta Curte reţine că modul de operare în concret a rezoluţiunii contractului este un drept lăsat la dispoziţia creditorului şi implică o manifestare de voinţă din partea acestuia. Prin urmare, în mod judicios, prima instanţă, analizând remediul indicat de către creditoare, a reţinut că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală. Pe de altă parte, consideraţiile de ordin teoretic prezentate nu semnifică o încălcare a dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., ci vin să întărească soluţia pronunţată.

Reaminteşte Înalta Curte că instanţele sesizate cu soluţionarea unei acţiuni în anulare formulate împotriva unei sentinţe arbitrale nu pot cerceta temeinicia soluţiei, nu pot analiza condiţia însemnătăţii unei pretinsei încălcări contractuale şi nici nu pot interpreta clauzele contractele, cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond.

Pentru aceleaşi considerente, se impune a fi înlăturate şi alegaţiile recurentelor-reclamante cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 1872 din C. civ., normă care face trimitere la contract.

Examinând critica formulată de recurentele-reclamante cu privire la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1522 alin. (4) din C. civ., Înalta Curte o găseşte, de asemenea, neîntemeiată şi o va respinge.

În acest sens, observă Înalta Curte că disputa nu a purtat asupra existenţei regulii reglementate de dispoziţiile art. 1522 alin. (4) din C. civ., ci asupra aptitudinii înştiinţărilor de remediere nr. 173/16.08.2019 şi 177/26.08.2019 de a acorda un nou termen de graţie, iar criticile formulate prin acţiunea în anulare reprezintă, în realitate, un pretext pentru a repune în discuţie judecata în fond printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.

Întrucât controlul efectuat de instanţa sesizată cu acţiunea în anulare asupra hotărârii arbitrale este unul de legalitate, în mod judicios s-a apreciat că motivul invocat este de temeinicie, respectiv de determinare a efectelor unor manifestări de voinţă concrete.

Cu referire la critica privind încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 587 şi art. 254 din C. proc. civ., respectiv stabilirea caracterului supletiv al reglementării termenelor procedurale aplicabile în materia probatoriului, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată şi o va respinge.

Potrivit recurentelor-reclamante, Curtea de apel a stabilit caracterul supletiv al termenelor prin raportare la dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 5 din C. proc. civ. ce permit încuviinţarea unui probatoriu suplimentar peste termenele procedurale în măsura existenţei acordului expres al ambelor părţi, iar instituirea excepţiei de la pct. 5 nu transformă norma de drept dintr-o dispoziţie imperativă într-o dispoziţie supletivă.

Înalta Curte apreciază că textul de lege evocat nu are natura unei norme imperative din perspectiva dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., ci reglementează un principiu referitor la exigenţele temporale privitoare la propunerea probelor. Pe de altă parte, în condiţiile în care de la acest principiu există excepţii, nu poate fi vorba despre încălcarea unei norme imperative, pentru că însăşi noţiunea de excepţie contrazice ideea de "imperativ".

În considerarea celor reţinute, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate au fost analizate în mod riguros de către Curtea de apel, care a pronunţat o soluţie legală.

Examinând critica recurentelor-reclamate privind aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 608 lit. h) din C. proc. civ. în ceea ce priveşte dispoziţiile imperative privind disciplina în construcţie cuprinse în Regulamentul de Recepţie, Înalta Curte o găseşte neîntemeiată şi, în consecinţă, o va respinge.

În esenţă, recurentele-reclamante susţin că în analiza motivului de anulare reglementat de art. 608 lit. h) era necesar a se stabili de către Curtea de Apel Bucureşti dacă dispoziţia pretins încălcată era sau nu imperativă, urmată de stabilirea conduitei pe care dispoziţia respectivă o impunea, pentru ca, în final, să se analizeze dacă această conduită a fost încălcată prin soluţia pronunţată, or, Curtea de Apel Bucureşti nu a observat faptul că, prin motivul de anulare redat în Secţiunea 4 a acţiunii introductive, s-a urmărit o astfel de analiză.

Observă Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, că prin criticile invocate se pune în discuţie, sub o pretinsă încălcare a dispoziţiilor imperative privind disciplina în construcţie aprobat prin H.G. nr. 845/2018, necesitatea reaprecierii circumstanţelor factuale şi a probatoriului, împrejurare de natură să vizeze temeinicia sentinţei atacate.

Analizând din această perspectivă sentinţa recurată, se constată că prima instanţă a realizat o verificare atentă a argumentelor invocate din prisma dispoziţiilor art. 608 lit. h) din C. proc. civ., înlăturându-le ca excedând sferei acţiunii în anulare, procedură specială de desfiinţare a hotărârii arbitrale.

Înalta Curte nu poate reţine argumentele recurentelor-reclamante privind greşita calificare a unor circumstanţe factuale de către Tribunalul arbitral, întrucât privesc chestiuni de temeinicie.

În acest context, reiterează Înalta Curte că ipoteza reglementată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, iar acţiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanţele judecătoreşti fiind unul strict, limitat, de legalitate pentru ipotezele anume stabilite.

În ceea ce priveşte critica recurentelor-reclamante privind încălcarea dispoziţiilor imperative/de ordine publică referitoare la litispendenţă, Înalta Curte observă că recurentele-reclamante reclamă că prima instanţă a evitat să se pronunţe asupra litispendenţei, cu toate că în faţa tribunalului arbitral s-a formulat o solicitare de disjungere. Deşi recurentele-reclamante atestă împrejurarea că în faţa tribunalului arbitral nu a fost invocată excepţia litispendenţei, susţin că au fost aduse la cunoştinţa arbitrului toate elementele necesare pentru a decide asupra excepţiei litispendenţei, chiar dacă solicitarea propriu-zisă a fost de disjungere.

În raport de aceste coordonate şi având în vedere că în cadrul acţiunii în anulare, cale extraordinară de atac, nu pot fi invocate argumente noi, curtea de apel fiind obligată să se rezume la verificarea desfăşurării procedurii arbitrale din prisma motivelor limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 608 din C. proc. civ., în mod corect a observat prima instanţă că în faţa tribunalului arbitral nu a fost invocată excepţia litispendenţei, precum şi faptul că o asemenea excepţie nu putea fi invocată pentru prima dată în cadrul acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale.

În acest context, soluţia primei instanţei de a considera neavenite criticile potrivit cărora instanţa arbitrală ar fi încălcat dispoziţiile imperative/de ordine publică referitoare la litispendenţă, nu semnifică o încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar conform art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Această regulă este dezvoltată şi prin dispoziţiile art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Ca atare, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor.

Examinând sentinţa recurată, constată Înalta Curte că prima instanţă, în limitele impuse de principiul disponibilităţii şi cu respectarea rolului activ al judecătorului, a procedat la verificarea condiţiilor prevăzute de art. 138 din C. proc. civ., în limitele trasate de către recurente prin cererea de arbitrare.

Pe de altă parte, analizarea condiţiilor prevăzute art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nu poate conduce la concluzia încălcării prevederilor art. 138 din C. proc. civ.. Observă Înalta Curte că această analiză era necesară prin raportare la argumentul formulat chiar de către recurentele-reclamante prin acţiunea în anulare, în sensul posibilităţii invocării unei pretinse autorităţi de lucru judecat în ipoteza soluţionării unuia dintre litigiile invocate. În concret, dat fiind faptul că analiza unei pretinse autorităţi de lucru judecat nu poate fi efectuată în raport de un litigiu nesoluţionat, în mod judicios s-a statuat că prin soluţionarea unor capete de cerere înainte de soluţionarea celor în oglindă, obiect al dosarului arbitral nr. x/2018 şi care se afla în cursul procedurii arbitrale, nu este vorba despre încălcarea unei norme imperative.

Concluzionând, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, că prima instanţa a făcut un judicios examen de legalitate din perspectiva criticilor ce vizau ipotezele de anulare reglementate de art. 608 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanţa de fond dând în mod corect eficienţă normelor de drept procedural şi material incidente cauzei.

Pentru aceste motive, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante-pârâte A. S.A., B. S.A., C. S.R.L. prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., D. S.A. şi Asocierea C. S.R.L. - A. S.A. - B. S.A. - D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 103/F din 13 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2024.