Corporate liability claim over unlawful dismissal remanded after appellate reversal upheld

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16.07.2021, sub nr. x/2021, reclamanta C.N. Poşta Română S.A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor A. şi B., la plata prejudiciului în cuantum de 100.407 RON, actualizat cu dobânda legală, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data acoperirii integrale a acestuia, astfel cum acest prejudiciu a fost constatat de Curtea de Conturi prin decizia nr. 1/05.03.2020 şi de organele interne de control prin Nota de prezentare nr. 101.10/249/01.09.2020, în urma cercetărilor efectuate pentru ducerea la îndeplinire a măsurii nr. II.6 din Decizia Curţii de Conturi nr. 1/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 151 din 25 ianuarie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.N. Poşta Română S.A. în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta C.N. Poşta Română S.A., solicitând anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10.08.2023, sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 1727A din 17 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A., solicitând casarea deciziei civile nr. 1727/A din 17 noiembrie 2023, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecare Curţii de Apel Bucureşti.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a apreciat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 476 din C. proc. civ., în sensul că s-a pronunţat pe un motiv de apel care nu a fost avut în vedere de către apelanta-reclamantă la momentul formulării apelului şi nici nu a făcut obiectul judecăţii instanţei de fond.

În opinia autoarei recursului, faptul că apelanta a menţionat în faţa primei instanţe că "ar fi de o problemă de reprezentare" nu echivalează cu o solicitare clară din partea intimatei-reclamante prin care să învestească tribunalul cu încadrarea corectă a unei excepţii.

Menţionează recurenta-pârâtă că instanţa de apel este limitată la analiza motivelor de apel invocate în cerere şi la respectarea principiului disponibilităţii în funcţie de motivele invocate în faţa instanţei de fond.

Potrivit recurentei-pârâte, o dovadă a faptului că instanţa de apel s-a pronunţat pe de un motiv de apel care nu a făcut obiectul nici a judecăţii în faţa instanţei de fond şi nici a apelului o reprezintă temeiul de drept invocat odată cu "ratificarea", respectiv art. 1311 din C. civ.

Consideră recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a avut în vedere împrejurarea că motivele de invalidare a sentinţei civile depăşesc limitele apelului şi a judecăţii în fond, ba chiar le contrazic, şi se bazează pe înscrisuri rezultate ulterior apelului, realizate pro-causa şi pe temeiuri de drept care nu au fost invocate în faţa instanţei de fond şi nici în cererea de apel.

Circumscris motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat critici privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1311 din C. civ.

Menţionează că instanţa de apel nu a avut în vedere că, potrivit legii, dreptul de a decide şi de a promova acţiunea în răspunderea directorilor revine AGA, chiar dacă persoana prin care se exercită acest drept este societatea.

În opinia sa, Tribunalul Bucureşti a aplicat corect dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 şi a constatat că reclamanta nu poate avea calitate procesuală activă fără a exista o decizie AGA prin care să se decidă asupra promovării prezentei acţiuni în răspunderea directorilor şi fără a i se da mandat directorului general de a exercita acţiunea în faţa instanţelor, în numele AGA.

Raportându-se la specificul dreptului societar, consideră recurenta-pârâtă că decizia AGA de a promova acţiunea în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi ratificată, întrucât pe de o parte, acţiunea civilă nu reprezintă un contract, ci un act procedural care se supune unor reguli stricte iar, pe de altă parte, dreptul de a decide promovarea acţiunii în răspunderea directorilor este un drept intuitu personae, fiind atribuit exclusiv AGA, astfel încât nu poate fi nici mandatat şi nici ratificat ulterior.

Consideră că, potrivit dispoziţiilor art. 1311 din C. civ., condiţia esenţială este ca mandatarului să i se poată mandata, conform legii, dreptul de a încheia un contract.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, recurenta-pârâtă apreciază că invocarea dispoziţiilor art. 1311 din C. civ. nu poate fi considerată ca fiind "doar apărare", dat fiind faptul că acest temei a fost invocat la primul termen de judecată, iar argumentele instanţei faţă de acest temei de drept sunt străine de temeiul de drept invocat în apel.

În raport de aceste considerente, a apreciat recurenta-pârâtă că în speţă este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Totodată, consideră că decizia AGA de a promova acţiunea nu poate fi retroactivă, întrucât nici convocarea, nici cvorumul, nici deliberarea şi nici decizia nu pot fi retroactive, nu pot fi validate retroactiv.

Mai mult, consideră recurenta-pârâtă că demersul reclamantei este în zadar faţă de dispoziţiile art. 1312 din C. civ., pe care le evocă.

Din această perspectivă, consideră că dreptul dobândit este curgerea timpului (pasivitatea apelantei) astfel încât, dacă ar fi existat o Hotărâre AGA prin care să se decidă promovarea acţiunii la data de 23.08.2023 (când se pretinde că s-ar fi dat o astfel de hotărâre), acţiunea formulată în data de 15.07.2021 raportat la o faptă din 2018 ar fi prescrisă în 2023, iar instanţa de apel sau cea de recurs, ar trebui să stabilească în ce măsură s-ar putea realiza o eventuală rejudecare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile C. proc. civ., ale C. civ. şi cele ale Legii nr. 31/1990.

În probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin întâmpinarea depusă în data de 08.04.2024 (data poştei), intimata-reclamantă Compania Naţională Poşta Română a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimata-reclamantă a susţinut, în esenţă, că susţinerile apelantei-pârâte potrivit cărora greşita calificare a lipsei hotărârii AGA nu a constituit motiv de apel sunt lipsite de suport real, întrucât prima critică adusă sentinţei vizează greşita respingere a cererii de chemare în judecată pentru lipsa calităţii procesuale active.

Mai precizează intimata-reclamantă că instanţa de apel a admis apelul nu pentru că a fost depusă hotărârea AGA nr. 23/2023, ci pentru că a considerat că lipsa hotărârii AGA antamează în plan procesual lipsa calităţii procesuale active, sens în care prima instanţă că era obligată să verifice şi să ceară mandatul dat de AGA în promovarea acţiunii, acordând în acest sens un termen scurt.

Totodată, în opinia sa, prin referire la instituţia ratificării, instanţa de apel nu a făcut o motivare străină de natura pricinii, ci şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la un înscris depus în apărare, fără ca soluţia instanţei şi motivarea soluţiei să se raporteze la instituţia ratificării, dat fiind faptul că ratificarea nu făcea obiectul controlului de legalitate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 205 din C. proc. civ.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai din prisma conformităţii sale cu regulile de drept materiale şi/sau procesual.

Observă Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta C.N. Poşta Română a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor A. şi B. plata prejudiciului în cuantum de 100.407 RON, actualizat cu dobânda legală, calculat de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data acoperirii integrale a acestuia, reprezentând prejudiciul produs în patrimoniul societăţii, prin concedierea nelegală a salariatului C..

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, apreciind că nu este justificată formularea unei acţiuni în răspundere în absenţa unui mandat acordat de Adunarea generală în condiţiile arătate de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Instanţa de apel a considerat că în cauză nu este o problemă de calitate procesuală activă, ci de reprezentare, astfel încât, confirmând motivul de apel ce vizează greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Reţine Înalta Curte că recurenta-pârâtă a invocat trei motive de casare, respectiv, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum şi cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă a reclamat faptul că argumentele instanţei de apel întemeiate pe dispoziţiile art. 1311 din C. civ. sunt străine de temeiul de drept invocat în apel.

Se observă că această critică a fost formulată în mod formal, întrucât recurenta-pârâtă nu a argumentat-o, context în care Înalta Curte se află în imposibilitate de a realiza un examen efectiv al criticii formulate, socotind-o, în consecinţă, nefondată.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului consacrat de prevederile art. 476 din C. proc. civ., în sensul că s-a pronunţat pe un real motiv de apel, motiv ce nu a fost avut în vedere de apelanta-reclamantă şi nici nu a făcut obiectul judecăţii instanţei de fond. În concret, reclamă recurenta-pârâtă că printre criticile formulate în cuprinsul cererii de apel, reclamanta nu a invocat nici greşita calificare a excepţiei şi nici instituţia ratificării prevăzute de art. 1311 din C. civ.

Înalta Curte găseşte acest motiv de recurs neîntemeiat şi, în consecinţă, îl va respinge.

În acest sens, notează Înalta Curte că, potrivit dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept; în cazul în care apelul nu se motivează sau motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

Subliniază instanţa supremă şi că efectul devolutiv al apelului nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate în mod expres sau implicit de către apelant. Însă, în stabilirea întinderii devoluţiunii, trebuie să se aibă în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea intimatului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Reiese, aşadar, că şi în cazul apelului funcţionează principiul disponibilităţii, art. 477 din C. proc. civ. statuând în sensul că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. De asemenea, devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâta A. şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin apelul declarat, reclamanta a susţinut că prima instanţa, în mod greşit, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia, invocată de intimata-pârâta A. şi a soluţionat cauza fără dezlegarea fondului, respingând acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În acest sens, a arătat că instanţa fondului a făcut o gravă confuzie între lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului acţiunii, prin lipsa depunerii mandatului ad litem în promovarea acţiunii pendinte şi lipsa calităţii procesuale active, două excepţii distincte.

Observă Înalta Curte că excepţia lipsei calităţii de reprezentant nu reprezintă o cerere nouă formulată în apel, ci o apărare faţă de excepţia ridicată de pârâta A.. Art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a coroborat cererea de chemare în judecată cu întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă şi cu notele scrise depuse de ambele părţi la data de 10 ianuarie 2023 şi a apreciat că apelanta-reclamanta nu a formulat o pretenţie nouă în sensul art. 478 din C. proc. civ.

Mai mult decât atât, curtea de apel a avut în vedere chiar distincţia expusă de prima instanţă în legătură cu excepţia lipsei procesuale active şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

Nici alegaţiile autoarei căii de atac potrivit cărora instanţa de apel s-a pronunţat pe un real motiv de apel în momentul când a făcut trimitere la posibilitatea ratificării cererii de chemare în judecată prin depunerea Hotărârii nr. 23/23.08.2023 emisă de Adunarea Generală Ordinară a acţionarilor societăţii apelante nu pot fi reţinute, întrucât examinarea înscrisurilor din dosar relevă că argumentele invocate au vizat obligaţia instanţei de a acorda un termen în condiţiile art. 82 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când se pune în discuţie lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Prin urmare, observă Înalta Curte că în apel a avut loc o nouă judecată, instanţa analizând, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., tot ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, fără a schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi fără a primi pretenţii noi.

Ca atare, în raport de prevederile procedurale arătate mai sus, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a soluţionat pricina cu respectarea limitelor devoluţiunii şi a art. 476-478 C. proc. civ., neexistând nicio încălcare a normelor de procedură, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. să nu poată fi reţinut.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reclamat faptul că instanţa de apel făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1311 din C. civ.

Circumstanţiind critica, a menţionat că instanţa de apel a confundat dreptul de a decide formularea prezentei acţiunii dat de lege în competenţa exclusivă a AGA, prevăzut de art. 155 alin. (1), cu dreptul AGA de a numi mandatarul care va exercita acţiunea în justiţie, prevăzut de alin. (2) al aceluiaşi articol.

În opinia recurentei-pârâte, prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 stabilesc că titularul dreptului de a promova acţiunea este Adunarea Generală, chiar dacă se va face în numele societăţii.

De asemenea, a susţinut că, potrivit specificului dreptului societar, decizia AGA de a promova acţiunea în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi ratificată, întrucât, pe de o parte, în cauză nu se poate vorbi despre încheierea unui contract, iar, pe de altă parte, dreptul de a promova acţiunea nu poate fi mandatat. Mai mult, a susţinut recurenta-pârâtă că decizia AGA de a promova acţiunea nu poate fi retroactivă.

În fine, evidenţiază recurenta-pârâtă că, în eventualitatea reţinerii dispoziţiilor art. 1311 din C. civ., ar deveni incident art. 1312 din C. civ.

Contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că adunarea generală reprezintă organul de deliberare şi decizie al unei societăţii comerciale, fiind formată din totalitatea acţionarilor societăţii şi concentrând voinţa socială. Potrivit legii, adunarea generală decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii, fiind organul de conducere al societăţii. Această prerogativă nu se juxtapune atributului exclusiv aparţinând persoanei juridice de a sta în justiţie în nume propriu, fie în calitate de reclamant, fie în calitate de pârât sau o altă calitate procesuală prevăzută de C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 209 din C. civ. (1) persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor; (2) au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.

Concluzia care rezultă din interpretarea logică şi gramaticală a textului este aceea că titular al capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, subiect distinct de drept, iar punerea în valoare a acestei capacităţi se realizează prin organele sale de conducere. Acest atribut este recunoscut doar în puterea şi la dispoziţia persoanei juridice în considerarea atributelor inexorabile aparţinând personalităţii juridice atribuite societăţii.

În opina instanţei supreme, adunarea generală nu subzistă ca subiect distinct de persoana juridică însăşi, dreptul conferit în mod expres de art. 155 alin. (1) din Legea societăţilor fiind acela de a hotărî asupra angajării răspunderii patrimoniale şi neavând semnificaţia atribuirii adunării generale de competenţe pe plan procesual civil.

Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte observă că argumentele reţinute de instanţa de apel vizează calificarea lipsei hotărârii adunării generale a acţionarilor, în sensul formulării acţiunii în răspundere împotriva foştilor directori, nu ca o cerinţă de admisibilitate a acţiunii, ci ca o problemă de reprezentare, situaţie faţă de care a apreciat că se impune analizarea cu prioritate a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului acţiunii.

Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere contra administratorilor, directorilor, membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere din cadrul societăţilor pe acţiuni, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale. Conform dispoziţiilor art. 155 alin. (2) din aceeaşi lege, adunarea generală desemnează, totodată, persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.

Înalta Curte relevă că art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990 conţine reglementarea unor condiţii în care acţiunea în răspundere poate fi demarată, în sensul că atribuie dreptul de acţionare a administratorului, directorului, membrului comitetului director sau consiliului de supraveghere în competenţa adunării generale a acţionarilor. Acest drept include prerogativa de decizie a introducerii acţiunii în justiţie, având unicul obiect de angajare a răspunderii patrimoniale a persoanei mai sus arătate.

Înalta Curte apreciază că adoptarea de către AGA a unei hotărâri în vederea autorizării iniţierii demersului judiciar, prealabil introducerii acţiunii, reprezintă o condiţie de introducere a acţiunii în atragerea răspunderii, şi vizează, în plan procesual, capacitatea procesuală de exerciţiu, astfel cum este reglementată de art. 57 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, se apreciază că în mod greşit instanţa de apel a considerat că lipsa hotărârii adunării generale a acţionarilor determină o lipsă de a dovezii calităţii de reprezentant, textul art. 155 din Legea nr. 31/1990 neputând fi interpretat în sensul unui mandat special în raport de obiectul concret al cererii de chemare în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din C. proc. civ. cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel, iar potrivit alin. (2) partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.

Ca atare, capacitatea procesuală de exerciţiu este acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept, de a valorifica acest drept în justiţie. Cu alte cuvinte, capacitatea de exerciţiu nu este una din condiţiile pentru a fi parte în proces, ci doar o condiţie pentru a exercita acţiunea civilă.

În speţă, dispoziţiile art. 57 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretate din perspectiva dispoziţiilor art. 209 din C. civ., astfel încât persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile în plan procesual în scopul valorificării în justiţie a dreptului sau interesului în legătură cu care s-a născut litigiul, voinţa juridică exprimându-se prin organele de administrare.

În litigiile având ca obiect antrenarea răspunderii directorilor întemeiată pe prevederile art. 155 din Legea nr. 31/1990, capacitatea de exerciţiu este condiţionată de hotărârea adunării generale de autorizare a acţiunii, persoanele juridice neputând exercita drepturi care excedează scopului edictat de norma legală indicată.

Prin urmare, lipsa hotărârii adunării generale în vederea introducerii acţiunii în atragerea răspunderii administratorului (directorului general) pune în imposibilitate instanţa de judecată de a verifica condiţiile de exercitare a drepturilor procesuale.

Cu alte cuvinte, adoptarea hotărârii adunării generale în vederea introducerii acţiunii în atragerea răspunderii directorului reprezintă autorizarea organului decizional, respectiv adunarea generală a acţionarilor, în vederea iniţierii demersului judiciar, privit ca un act de dispoziţie. Astfel, lipsa hotărârii adunării generale echivalează cu lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a persoanei juridice, devenind aplicabile dispoziţiile art. 57 alin. (4) din C. proc. civ.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu se confundă cu calitatea procesuală activă, care, potrivit dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii şi presupune titlul în virtutea căruia o persoană exercită acţiunea în justiţie, puterea de a acţiona în justiţie, justificată printr-un interes personal şi direct.

Capacitatea de exerciţiu nu se confundă nici cu reprezentarea persoanei juridice, deşi aceasta se manifestă prin intermediul reprezentanţilor săi legali; astfel, începutul capacităţii de exerciţiu este situat în timp la momentul înfiinţării persoanei juridice - odată cu dobândirea capacităţii de folosinţă, şi doar realizarea ei efectivă este condiţionată, în practică, de desemnarea persoanelor învestite cu atribuţii de conducere.

Din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond rezultă că acţiunea a fost demarată de directorul general al societăţii, în baza calităţii acestuia de reprezentant, în absenţa unei hotărâri generale de aprobare, abia în etapa apelului fiind depusă Hotărârea nr. 23/23.08.2023 emisă de Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor societăţii apelante, prin care s-a aprobat ratificarea tuturor acţiunilor promovate de către societate în vederea recuperării prejudiciilor constatate prin Decizia nr. 1/05.03.2020, Decizia nr. III/2022 şi prin Dispoziţia obligatorie nr. 230724/03.04.2015.

Prin raportare la dispoziţiile art. 57 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea însă confirma toate sau numai o parte din aceste acte, instanţa supremă reţine că sancţiunea lipsei capacităţii de exerciţiu este nulitatea relativă a actelor de procedură îndeplinite.

În aceste condiţii, notează Înalta Curte că lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu se invocă în cursul procesului civil pe cale de excepţie.

Anularea din această materie suportă însă o limitare temporală, instanţa fiind obligată să dea termen de judecată în interiorul căruia reprezentantul va putea ratifica ori nu actele făcute cu nesocotirea condiţiei capacităţii de exerciţiu.

Ca atare, deşi instanţa supremă consideră a fi eronate considerentele pe care instanţa de apel şi-a fundamentat decizia recurată, aceasta va fi însă menţinută pentru argumentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Neregularitatea relevată cu privire la decizia din apel nu determină nelegalitatea acesteia din perspectiva aplicării normelor de drept prevăzute de art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., urmând a fi înlocuite acele considerente care sunt aparent contradictorii cu cele din prezenta decizie.

Notează instanţa supremă că neregularitatea deciziei recurate nu poate conduce la anularea acesteia întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Conform art. 57 alin. (4) din C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să acorde un nou termen de judecată în vederea confirmării totale sau parţiale a actului respectiv.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel, atunci când a admis apelul formulat şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, a avut în vedere dispoziţiile art. 82 alin. (1) din C. proc. civ., ce reglementează o situaţie similară dispoziţiilor art. 57 alin. (4) din C. proc. civ., având aceleaşi consecinţe juridice, respectiv amânarea judecăţii şi acordarea unui termen de judecată, pentru a da posibilitatea părţii să facă dovada, astfel că este înlăturată orice vătămare produsă de raţionamentul care a fundamentat soluţia instanţei de apel.

Reţinând argumentele expuse pe larg în cadrul analizei recursului declarat de către recurenta-pârâta A., Înalta Curte apreciază soluţia de admitere a apelului formulat apelanta Compania Naţională Poşta Româna şi trimiterea cauzei pentru judecare aceleiaşi instanţe ca fiind legală, însă pentru considerentele expuse pe larg de instanţa de recurs, fără a îmbrăţişa argumentaţia instanţei de apel.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte reţine că referirile recurentei-pârâte cu privire la instituţia ratificării prevăzută de art. 1311 din C. civ. nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât dispoziţiile indicate sunt aplicabile în materia reprezentării şi nu privesc excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu.

Ţinând seama de toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1727A din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1727A din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2024.