Exclusion of exclusive consumer jurisdiction where individual defendant signed contract as corporate representative

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 aprilie 2023 pe rolul Judecătoriei Piteşti, secţia civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi B., în cadrul procedurii cererilor de valoare redusă, pronunţarea unei hotărâri în urma căreia pârâţii să fie obligaţi la plata sumei de 1086,06 RON, a sumei de 40 Euro, reprezentând daune interese suplimentare minimale, precum şi la plata dobânzii legale din ziua următoare scadenţei.

În motivarea cererii, reclamanta a precizat că între aceasta şi pârâţi s-a încheiat contractul nr. x/14.02.2019 în baza căruia au fost emise facturile fiscale depuse la dosarul cauzei, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă. Mai mult decât atât, conform art. 10 alin. (2) din contract pârâţii sunt răspunzători solidar de îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1026 alin. (1), art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2024, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Judecătoriei Piteşti rămânând în pronunţare asupra acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 268/2024 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Judecătoria Piteşti, secţia civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Judecătoriei Piteşti, invocată de din oficiu, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Judecătoriei Arad.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Piteşti a reţinut că între reclamantă şi pârâţi s-a încheiat contractul de vânzare nr. x/14.02.2019, în art. 10 alin. (2) din contract stipulându-se solidaritatea dintre persoana fizică -administrator şi persoana juridică pentru îndeplinirea obligaţiilor care rezultă din contract. De asemenea, art. 9.6 din contractul de vânzare stabileşte competenţa de soluţionare a diferendelor rezultate din executarea convenţiei în favoarea instanţei competente de la sediul reclamantei (vânzătorului).

Cu toate acestea, instanţa a apreciat că în cadrul acestui contract s-a acţionat din partea reclamantei în calitate de profesionist, în sensul atribuit acestei noţiuni de dispoziţiile art. 2 din Directiva 93/13, ce prevăd că "În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii: […] (c) «vânzător sau furnizor» [a se citi «profesionist»] înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată", iar pârâtul persoană fizică are indubitabil calitatea de consumator.

Prin urmare, în cadrul unui contract precum cel în discuţie în cauză, reclamanta acţionează în calitate de profesionist, existând, în principiu, o inegalitate între furnizor şi pârâtul persoană fizică, din cauza asimetriei informaţiei şi a competenţelor tehnice între aceste părţi. Mai precis, o asemenea persoană juridică dispune de o organizare stabilă şi de competenţe tehnice de care pârâtul persoană fizică nu dispune şi pe care nici nu le poate obţine de la o altă instituţie/persoană juridică.

Conchizând, instanţa a constatat că, în speţă, este incidentă ipoteza unei cereri formulate de un profesionist împotriva unui consumator, situaţie în care se prevede competenţa teritorială exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul consumatorului. Pe cale de consecinţă, devin aplicabile dispoziţiile art. 121 din C. proc. civ. ("Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile").

În acest context, faptul că există doi debitori nu determină aplicarea art. 112 din C. proc. civ. sau a prevederilor art. 9.6 din contract întrucât, pe de o parte, nu există un raport de tipul debitor obligat principal - debitor obligat accesoriu în cadrul contractului de vânzare mai sus indicat, ambii debitori fiind principali, iar, pe de altă parte, art. 9.6 din contract este înlăturat de la aplicare de competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul consumatorului atrasă de dispoziţiile art. 121 din C. proc. civ., competenţă exclusivă ce nu a fost înlăturată conform art. 126 alin. (2) din acelaşi cod prin determinarea competenţei instanţei după naşterea dreptului la despăgubire.

Raportat la dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., la faptul că domiciliul consumatorului - debitor persoană fizică este în judeţul Arad, satul Dorobanţi, comuna Dorobanţi nr. 473 şi, având în vedere H.G. nr. 1217/2023 privind stabilirea localităţilor care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1102 din 7 decembrie 2023, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Judecătoriei Piteşti, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei având ca obiect cerere cu valoare redusă în favoarea Judecătoriei Arad, în raza căreia se află domiciliul pârâtului - persoană fizică.

Prin sentinţa civilă nr. 3463 din 29 februarie 2024, pronunţată de Judecătoria Arad, secţia civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Arad şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti; s-a constatat că există conflict negativ de competenţă între Judecătoria Piteşti şi Judecătoria Arad cu privire la soluţionarea cererii de valoare redusă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi B.; s-a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În argumentarea acestei sentinţe, s-a reţinut că între reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.R.L. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/414.02.2019 având ca obiect vânzarea-cumpărarea de alte produse comercializate de reclamantă.

Conform art. 9.6 din contractul de vânzare-cumpărare anterior menţionat, părţile au stabilit că "litigiile care s-ar putea ivi în legătură cu prezentul contract vor fi soluţionate pe cale amiabilă, iar dacă acest lucru nu este posibil, vor fi deferite spre soluţionare instanţei competente de la sediul vânzătorului".

Potrivit art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă. Această dispoziţie reprezintă o formă de prorogare convenţională a competenţei şi intervine în temeiul unei înţelegeri a părţilor, cum este şi cazul de faţă, doar în cazul competenţei teritoriale reglementată de norme de ordine privată şi doar în procese privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună.

În cauză, competenţa teritorială este de ordine privată, în lipsa unei clauze atributive de competenţă reclamanta având alegerea să opteze între instanţa de la sediul pârâtei sau la una din cele prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 3 sau de art. 113 alin. (2) din C. proc. civ.

Cum însă, părţile au stabilit prin contract clauza atributivă de competenţă în favoarea instanţei competente (material şi teritorial) din municipiul Piteşti, unde se află sediul vânzătoarei A. S.R.L., reclamanta nu mai are această opţiune, fiind obligată să respecte clauza contractuală, nefiind incidente prevederile art. 126 alin. (2) din C. proc. civ.

Judecătoria Piteşti a invocat în susţinerea necompetenţei teritoriale prevederile art. 121 din C. proc. civ. conform cărora "cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului (...)", reţinând calitatea de consumator a pârâtului B.. Instanţa a apreciat că pârâtul B. nu are calitatea de consumator, în raport cu definiţia dată de art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a faptului că răspunderea acestuia este atrasă urmare a exercitării atribuţiilor în calitatea sa de administrator al societăţii pârâte, astfel cum rezultă din art. 10.2 din contractul părţilor.

S-a reţinut, totodată, că potrivit art. 129 din C. proc. civ., doar dispoziţiile referitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, precum şi cele referitoare la competenţa materială şi cea teritorială exclusivă au caracter imperativ, fiind reglementate prin norme de ordine publică.

Or, în raport de dispoziţiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Doar pârâţii (nu şi instanţa, întrucât competenţa teritorială alternativă este reglementată prin norme dispozitive) ar fi putut invoca, prin întâmpinare excepţia de necompetenţă teritorială, având în vedere dispoziţiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., precum şi statuarea constantă în acest sens a doctrinei şi practicii judiciare.

Cum în speţă pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Piteşti, aceasta a devenit competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată.

Dacă pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (3) noul C. proc. civ., instanţa trebuie să constate că este competentă, neputând-o invoca din oficiu, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepţia necompetenţei teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu şi la aprecierea instanţei.

În concluzie, reţinând că pârâtul B. a acţionat în cadrul activităţii sale de exploatare a unei întreprinderi, fiind astfel considerat profesionist conform art. 3 alin. (2) din C. civ., iar necompetenţa teritorială a instanţei este de ordine privată, judecătoria Piteşti a devenit competentă să soluţioneze cauza.

Întrucât sediul social al vânzătoarei reclamante este situat în judeţul Argeş, care se află în circumscripţia judecătoriei Piteşti, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Arad şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Piteşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 24 aprilie 2024.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, Înalta Curte constată că ambele instanţe - Judecătoria Piteşti şi Judecătoria Arad - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre ele este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul litigiului îl reprezintă cererea cu valoare redusă întemeiată pe dispoziţiile art. 1026 alin. (1) şi art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ., prin care societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi B., în cadrul procedurii cererilor de valoare redusă, pronunţarea unei hotărâri în urma căreia pârâţii să fie obligaţi la plata sumei de 1086,06 RON (ce reprezintă diferenţa contravalorii mărfii ridicate şi neachitate), a sumei de 40 Euro, reprezentând daune interese suplimentare minimale, precum şi la plata dobânzii legale din ziua următoare scadenţei.

Raportat la prevederile art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa competentă să soluţioneze cererea este judecătoria, competenţa teritorială stabilindu-se potrivit dreptului comun, conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege.

În cauză, prima instanţă de conflict a reţinut incidenţa normei de competenţă exclusivă prevăzută la art. 121 din C. proc. civ., conform căreia cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.

Însă, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 121 din C. proc. civ., deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu este introdusă împotriva unui consumator, ci este specifică unui litigiu între profesionişti, fiind o acţiune personală, întemeiată pe dispoziţiile privitoare la cererile cu valoare redusă, guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenţei teritoriale.

În acest sens, se cuvine menţionat că pârâtul B. nu este parte în contractul de vânzare nr. x/14.02.2019, ci acesta are calitatea de reprezentant legal al pârâtei B. S.R.L. De asemenea, conform clauzei inserate la art. 10.2 din contract, acesta s-a angajat să răspundă în solidar cu societatea, ca fidejusor, în considerarea calităţii sale de reprezentant legal al societăţii.

Pentru a stabili dacă pârâtul persoană fizică are sau nu calitatea de consumator trebuie avute în vedere prevederile art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, conform cărora consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Astfel, pentru aprecierea calităţii de consumator, este relevant criteriul scopului pentru care a fost încheiat contractul respectiv, iar nu situaţia subiectivă a persoanei respective, aspect subliniat şi de jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest sens, este relevantă cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L., unde Curtea de Justiţie a Uniunii Europene defineşte criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea calităţii de consumator (considerentele 15-18). Astfel, pentru determinarea unei competenţe exclusive, noţiunea de consumator trebuie interpretată în mod restrictiv, prin referire la poziţia persoanei respective într-un anumit contract, în raport cu natura şi finalitatea acestuia, iar nu cu situaţia subiectivă a persoanei menţionate, una şi aceeaşi persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni. Aşadar, numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, se pretează aplicării dispoziţiilor excepţionale reglementate în favoarea consumatorului.

De asemenea, Curtea subliniază faptul că protecţia acordată consumatorilor nu se justifică în cazul unei activităţi profesionale, fie ea şi una viitoare, având în vedere că natura profesională a activităţii nu este înlăturată de caracterul viitor al acesteia.

O altă cauză a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevantă pentru determinarea calităţii de consumator este C-110/14 Horaţiu Ovidiu Costea împotriva Volksbank România S.A. În această cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să interpreteze noţiunea de consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În sensul acestei directive, consumator înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale. În această cauză, Curtea subliniază că este vorba despre o noţiune obiectivă şi funcţională, a cărei manifestare depinde de un singur criteriu: încadrarea actului juridic specific în domeniul activităţilor aflate în afara activităţii profesionale (considerentul 28). Cu alte cuvinte, ceea ce interesează din perspectiva consumatorului, este scopul contractului încheiat, iar nu calitatea personală a părţii.

Astfel, atât la nivelul reglementărilor naţionale, cât şi al celor unionale, esenţial pentru aprecierea calităţii de consumator este scopul contractului încheiat de către acesta, verificare ce trebuie realizată in concreto cu privire la contractul asupra căruia poartă litigiul, fiind lipsită de relevanţă situaţia personală, una şi aceeaşi persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni.

Aplicând criteriile mai sus analizate la cauza dedusă judecăţii, instanţa constată că pârâtul B. a semnat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.2019 în calitate de administrator al pârâtei B. S.R.L., prin care societatea s-a obligat să cumpere produse distribuite de către vânzător, iar în această calitate şi-a asumat obligaţia de a răspunde ca fidejusor, în solidar cu societatea. Aşadar, contractul încheiat are în vedere prestarea unei activităţi profesionale, iar pârâtul persoană fizică a participat la încheierea acestui act juridic acţionând ca un profesionist, în scopul derulării activităţii economice de către societatea al cărei reprezentant legal este.

Este lipsit de relevanţă faptul că pârâtul este persoană fizică, atât timp cât, la încheierea contractului dedus judecăţii, scopul acestuia privea, în mod direct, o activitate profesională, chiar şi viitoare, aspect evidenţiat şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L.

Prin urmare, pârâtul persoană fizică nu are calitatea de consumator.

Or, în materia competenţei teritoriale, regula generală de drept comun este instituită de art. 107 din C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

În altă ordine de idei, în conformitate cu prevederile art. 130 din C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv în cazul în care sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat, precum şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Aşadar, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, de la care părţile pot deroga.

Totodată, potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".

Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile prevăzute de art. 130 din C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

Astfel, instanţa sesizată rămâne competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă, excepţie pe care, potrivit textului de lege anterior redat, instanţa nu are dreptul să o invoce din oficiu.

În speţă, aşa cum reiese din actele dosarului, pârâţii nu au invocat excepţia relativă de necompetenţă teritorială, context în care, faţă de prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., nici Judecătoria Piteşti nu o putea invoca.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti, secţia civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2024.