Objective liability for nosocomial infection under Law 95/2006 and nullity of appeal for factual quantification arguments

Şedinţa publică din data de 29 mai 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29.07.2021 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Sfântul Ioan cel Nou" Suceava, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale şi de 6.000 RON, cu titlu de daune materiale, pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a decesului soţului său, survenit în urma infectării cu SARS Cov-2, în cursul internării în spitalul pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 2/10.01.2022, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 610 RON, cu titlu de daune materiale, suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale, şi suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, căile de atac fiind respinse ca nefondate prin decizia nr. 202/28.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părţi.

Prin recursul propriu, pârâtul a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în privinţa dispoziţiei de respingere a apelului său, în principal, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, în sensul rejudecării pe fond şi a admiterii căii ordinare de atac pe care a promovat-o.

În motivare, a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv de casare, autorul căii de atac a arătat că, reproducând integral hotărârea primei instanţe, decizia recurată omite motivarea proprie a instanţei de prim control judiciar, nesocotind exigenţele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi vădind lipsa unei cercetări a fondului cauzei, prin neanalizarea apărărilor pe care le-a formulat.

Prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 644 din Legea nr. 95/2006; a învederat că, deşi norma aplicată îi impunea, instanţa de apel nu a indicat obligaţia profesională încălcată de spital pentru atragerea răspunderii acestuia.

A combătut, în continuare, concluzia curţii de apel privind întrunirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale, apreciind că aceasta este fundamentată pe o greşită evaluare a probelor, mai ales pe ignorarea expertizei medico-legale, prin care nu s-a demonstrat că infecţia a fost contactată în spital şi nici legătura de cauzalitate dintre deces şi infectarea cu SARS CoV-2, în sensul că nu s-a exclus posibilitatea ca decesul să fi survenit din cauza celorlalte afecţiuni de care suferea pacientul.

Prin recursul propriu, reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate, admiterea apelului său şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; s-a prevalat, astfel, de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1.385 C. civ. şi că suma de 5.000 euro este insuficientă pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâtului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 01.03.2024, recurentul-pârât a solicitat aplicarea sancţiunii nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin notele de şedinţă depuse la 29.05.2024, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât şi, în subsidiar, respingerea lui ca nefondat.

Examinând prioritar excepţia de procedură a nulităţii recursurilor, potrivit art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat calea de atac pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care se impune reamintit că legala motivare a recursului pe acest temei obligă nu numai la indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau greşit aplicată, dar şi la expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecăţii instanţei de control devolutiv.

În contrast, deşi reclamanta afirmă prin calea de atac că decizia recurată aplică greşit art. 1.385 C. civ., singura susţinere pe care o expune în argumentare se referă la dimensionarea valorii daunelor-interese acordate, aspect care priveşte aprecierea faptelor, corectitudinea evaluării probelor şi cuantificarea prejudiciului, circumstanţe ataşate temeiniciei şi nu legalităţii deciziei recurate.

În aceste condiţii, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, care este aplicabilă nu numai atunci când motivele de recurs sunt inexistente, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care nu constituie o motivare în termeni procedurali, de vreme ce nu sunt expuse şi argumentate critici de nelegalitate.

Prin urmare, aceste susţineri nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinării conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, excepţia nulităţii este fondată şi va fi admisă, iar recursul declarat de recurenta-reclamantă va fi anulat.

Recursul declarat de pârât deduce instanţei de control judiciar încălcarea regulilor privind motivarea hotărârilor judecătoreşti şi a normelor de drept material.

Întrucât criticile formulate - în limitele ce vor fi conturate prin considerentele ce succedă - urmăresc să supună instanţei competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, calea de atac se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu poate fi anulată.

Prin urmare, excepţia nulităţii acestui recurs este nefondată şi va fi respinsă.

În continuare, analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate de pârât şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât reproduce susţinerile din acţiune şi, astfel, omite motivarea proprie a instanţei de control judiciar.

Instanţa supremă subliniază că motivul de nelegalitate invocat are în vedere ipoteza în care o hotărâre judecătorească este nemotivată sau conţine argumente inapte să explice raţionamentul judiciar care a fundamentat adoptarea soluţiei exprimate în dispozitiv, precum şi pe cea în care considerentele relevante, succesiv prezentate, creează confuzie asupra raţionamentului propriu-zis al completului de judecată ori, în integralitate, nu au legătură cu chestiunea litigioasă examinată. În oricare dintre ipoteze, instituind acest motiv de casare, legiuitorul are în vedere o motivare deficitară, care afectează în substanţă însuşi raţionamentul judiciar şi nu lasă să se întrevadă modul în care, în realitate, judecătorul a gândit şi examinat cauza prin raportare la chestiunile de fapt ori la instituţiile de drept incidente în mod specific.

Decizia recurată nu reflectă o situaţie de natura celor ce intră în spectrul ipotezei de casare şi critica este nefondată.

Astfel, prin apelul propriu, pârâtul a invocat nemotivarea sentinţei tribunalului şi, totodată, a combătut statuările primei instanţe asupra condiţiilor angajării răspunderii civile; a afirmat că nu s-a făcut dovada culpei sale în decesul pacientului, că prejudiciul nu a fost în mod corespunzător evaluat şi a solicitat administrarea probei cu expertiză medico-legală.

Instanţa de apel a încuviinţat administrarea acestei probe, iar prin decizia recurată, analizând în mod detaliat probatoriul, a conchis că acesta dovedeşte că soţul reclamantei a suferit o infecţie nosocomială, circumstanţă în care operează prezumţia de culpă instituită prin art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, care putea fi răsturnată doar prin dovedirea de către pârât a unei cauze străine a infecţiei - probă ce nu a fost făcută -; totodată, a observat că expertiza a exclus posibilitatea autoinfectării sau a unei cauze externe.

Relevând că răspunderea reglementată de art. 655 din Legea nr. 95/2006 este una obiectivă, a înlăturat susţinerile pârâtului referitoare la stabilirea corectă a diagnosticului, la acordarea tratamentului de angajaţii săi şi la nedovedirea de către reclamantă a culpei acestora în producerea prejudiciului.

Astfel sintetizat, raţionamentul instanţei de apel respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme răspunde motivelor de apel expuse de pârât, valorificând şi probele nou administrate în calea de atac.

În consecinţă, Înalta Curte înlătură acest motivul de recurs.

Acest recurent a invocat şi motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar una dintre critici impută instanţei de apel greşita evaluare a probelor, în principal, a expertizei medico-legale, care nu dovedeşte că infecţia a survenit în spital şi nu exclude posibilitatea ca decesul să fie cauzat de o comorbiditate a pacientului.

Aceste critici vor fi înlăturate fără a fi analizate pe fond, instanţa supremă reamintind că, raportat la natura nedevolutivă a recursului, controlul judiciar pe care el îl declanşează exclude deopotrivă cenzurarea situaţiei de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi reevaluarea, în acest scop, a probelor, permiţând doar verificarea legalităţii hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost deja conturată. Aşadar, modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza lor, starea de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Celorlalte argumente expuse în recurs, prin care se susţine că nu există o faptă ilicită - întrucât art. 644 din Legea nr. 95/2006 impune, drept condiţie pentru angajarea răspunderii medicului sau a unităţii medicale, identificarea obligaţiei profesionale încălcate de aceştia -, dar şi că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre decesul pacientului şi tratamentul acordat de personalul recurentului li se va răspunde prin considerente comune.

Preliminar, se impune notat că autorul recursului face trimitere la forma Legii nr. 95/2006 anterioară republicării sale în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 652/28.08.2015, deşi aceasta din urmă este aplicabilă, în raport cu 05.02.2021, data decesului soţului reclamantei, B.; după republicare, însă, art. 644 a devenit art. 655 şi prevede, prin alin. (1) lit. a) că "Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie".

Curtea de apel a reţinut că aceste dispoziţii sunt incidente şi că angajarea răspunderii obiective a pârâtului este justificată de faptul că decesul soţului reclamantei a survenit ca urmare a infectării cu virusul SARS CoV-2 în cursul internării în unitatea medicală şi aceasta nu a dovedit o cauză externă ce nu a putut fi controlată.

Opus susţinerii autorului căii de atac şi convergent cu decizia recurată, Înalta Curte reţine că existenţa faptei ilicite a fost în mod judicios reţinută, răspunderea unităţii medicale potrivit Legii nr. 95/2006 fiind una obiectivă, întemeiată pe obligaţia de securitate reglementată de art. 166 alin. (2) din lege care, statuând că "Spitalul răspunde, în condiţiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor no[s]ocomiale, precum şi pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor", reglementează o obligaţie de rezultat.

În aceste condiţii, deşi prin recursul pârâtului se afirmă contrariul, sarcina probei este răsturnată, iar angajarea răspunderii unităţii sanitare prin decizia recurată reflectă insuccesul procesual al acestuia de a dovedi existenţa unei cauze străine a infecţiei nosocomiale suferite de soţul reclamantei.

De asemenea, cum răspunderea unităţii medicale este una obiectivă şi nu subiectivă, sunt irelevante susţinerile din cuprinsul recursului pârâtului referitoare la tratamentul acordat de angajaţii spitalului, la nedovedirea modului de infectare cu SARS CoV-2 sau la împrejurarea că reclamanta nu ar fi demonstrat că prejudiciul invocat s-a produs prin acţiunea angajaţilor spitalului.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantă şi, reţinând că motivele de nelegalitate invocate de pârât nu atrag casarea hotărârii, va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Ioan cel Nou" Suceava.

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. şi, în consecinţă:

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 202/28.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Ioan cel Nou" Suceava împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2024.