Banking company wins appeal; abusive administrative-fee finding quashed and remanded for fresh consumer-contract review.

Şedinţa publică din data de 29 mai 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă la 01.03.2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Agenţia Suceava, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi să dispună anularea art. 5 teza finală, art. 8 şi art. 9 lit. b) şi c) din contractul de credit nr. x/25.10.2007 şi a art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale; au mai solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare şi diferenţă de dobândă achitată în plus faţă de cea stabilită iniţial, la plata dobânzii legale aferente debitului şi a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea adiţională înregistrată la 21.04.2017, reclamanţii au solicitat instanţei să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1 şi 7 lit. a) din actul adiţional încheiat la 20.09.2010 şi să dispună eliminarea acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 206/20.06.2017, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea modificată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x/25.10.2007, inserate la art. 5 teza finală şi art. 9 lit. b), la art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale şi a clauzelor inserate în actul adiţional din 20.09.2010 la art. 1 şi 7 lit. a) şi a) obligat pârâtele să restituie reclamanţilor sumele plătite cu titlu de dobândă excedentară şi comision de acordare, precum şi la plata dobânzii legale, calculată de la achitarea sumelor şi până la plata efectivă a debitului; a respins celelalte capete de cerere şi a obligat pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, C. S.A. a declarat apel principal, iar A. şi B. au promovat apel incident.

Prin decizia nr. 404/02.11.2017, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile şi a compensat cheltuielile de judecată.

C. S.A. a declarat recurs principal împotriva deciziei instanţei de apel, iar A. şi B. au formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 1935/29.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis atât recursul principal, cât şi recursul incident, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 182/24.07.2020, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis ambele apeluri; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi cererea de restituire a sumelor achitate cu acest titlu, a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare şi a obligat apelanta-pârâtă la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu acest titlu, sume ce se vor actualiza cu dobânda legală de la data plăţii fiecăreia şi până la data achitării efective a debitului. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs principal C. S.A., iar A. şi B. au promovat recurs incident.

Prin decizia nr. 1912/05.10.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul principal, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelului incident declarat de reclamanţii A. şi B.; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi a respins ca nefondat recursul incident declarat de B. şi A. împotriva aceleiaşi decizii.

În ciclul procesual curent, în rejudecare, prin decizia nr. 116/12.05.2023, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul incident formulat de reclamanţii A. şi B., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că, păstrând soluţia de admitere în parte a cererii, a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale vizând comisionul de administrare cuprinsă la art. 9 lit. c) din contractul de credit nr. x/25.10.2007 şi a dispus restituirea sumelor achitate cu acest titlu, la care se adaugă dobânda legală de la achitare şi până la plata efectivă.

C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea ei şi, în consecinţă, respingerea apelului incident declarat de A. şi B. şi obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a susţinut că decizia recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin prima critică, a susţinut încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, afirmând că, fiind îndeplinite cele două condiţii reglementate de aceasta, clauza privind comisionul de administrare - inserată în art. 9 lit. c) din contractul de credit - era exclusă de la evaluarea caracterului abuziv.

Dezvoltând prima condiţie, evocând art. 2 lit. d) din Legea nr. 289/2004 - care defineşte costul total al creditului la consumator ca incluzând "toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda si celelalte cheltuieli" -, a apreciat că în noţiunea de "obiect principal al contractului" se includ şi comisioanele.

Abordând a doua condiţie, a susţinut că, întrucât denumirea comisionului relevă fără echivoc motivaţia perceperii, iar cuantumul lui este exact şi expres determinat, devine incidentă hotărârea pronunţată la 03.10.2019 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, "Curtea de Justiţie") în cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss; a considerat că, în speţă, clauzele vizate permiteau reclamanţilor să evalueze consecinţele economice care decurgeau din ele.

Argumentând aceeaşi condiţie şi invocând în susţinere atât decizia de casare din al doilea ciclu procesual, cât şi practica judiciară, a susţinut că nu este necesară detalierea tuturor serviciilor prestate în schimbul comisionului, atunci când cuantumul şi periodicitatea încasării sunt expres prevăzute, iar denumirea lui relevă motivul perceperii.

Printr-o altă critică, recurenta a afirmat că decizia recurată încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi considerentele Curţii de Justiţie din cauza C-621/17.

Făcând referire la circumstanţele care trebuie avute în vedere pentru a aprecia asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale, indicate în paragraful 52 din hotărârea instanţei europene, a apreciat că intimaţii au dispus de toate mijloacele pentru a prevedea şi accepta sau refuza consecinţele economice pe care clauza referitoare la comisionul de administrare urma să le aibă asupra lor. A argumentat că ambii împrumutaţi aveau calitatea de administratori ai unor societăţi, că valoarea împrumutului este semnificativă - de 193.500 euro - şi că au formulat o cerere expresă de reducere a nivelului costurilor împrumutului, materializată prin inserarea art. 21 din contractul de credit. Totodată, a reiterat că art. 9 lit. c) din convenţie prevede expres cuantumul şi periodicitatea costului.

Dintr-o altă perspectivă, autoarea recursului a arătat că posibilitatea perceperii unor comisioane era expres prevăzută de art. 2 lit. d) coroborat cu art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 289/2004, care stabileşte că în costul total al creditului la consumator sunt incluse costurile necesare pentru transferul fondurilor şi costurile de menţinere a unui cont în care se înregistrează plăţile efectuate cu titlu de rambursare a creditului, plata dobânzilor şi a altor costuri.

În continuare, după enumerarea contraprestaţiilor care justifică perceperea comisionului de administrare de către bancă - întreţinerea aplicaţiilor informatice de gestiune a creditului, informările clienţilor cu privire la modificările costurilor creditului atât la iniţiativa băncii, cât şi impuse de legislaţia naţională, închiderea contului de credit şi informarea clientului cu privire la înregistrarea de sume restante -, recurenta a afirmat că aceste servicii au fost prestate, în caz contrar nefiind posibilă determinarea soldului rămas de achitat, în vederea rambursării anticipate a creditului.

A susţinut şi că, din moment ce nicio prevedere legală nu a impus definirea dobânzii în cuprinsul contractelor încheiate de instituţiile de credit, cu atât mai puţin poate fi criticată omisiunea definirii în contract a comisionului de administrare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 21.09.2023, A. şi B. au invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, care a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care recurenta s-a prevalat.

Prin încheierea din 27.03.2024, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, care a fost admis în principiu, dispunându-se citarea părţilor pentru dezbateri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este fundamentat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar prima critică afirmă că decizia recurată încalcă art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauza privind comisionul de administrare - singura asupra căreia subzistă disputa litigioasă - era exclusă de la evaluarea caracterului abuziv, întrucât face parte din obiectul principal al contractului şi este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Analizând primul segment al criticii, Înalta Curte observă, preliminar, că la 25.10.2007, data încheierii contractului de credit nr. x, art. 4 al Legii nr. 193/2000 nu cuprindea această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale negociate, introdusă doar prin Legea nr. 363/2007, intrată în vigoare de la 31.12.2007.

Distinct de acest fine de neprimire a criticii, ea apare deopotrivă nefondată.

Articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stipulează că nu pot fi supuse evaluării caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în măsura în care clauzele sunt exprimate în mod clar şi inteligibil; textul de lege transpune în legislaţia naţională art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie - a se vedea în acest sens punctul 32 din hotărârea din 03.10.2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, EU:C:2019:820 (în continuare, "cauza C-621/17") - noţiunea de obiect al contractului vizează clauzele contractuale care descriu prestaţiile esenţiale ale contractelor încheiate între un profesionist şi un consumator şi care îl caracterizează.

Contrar susţinerilor recurentei, faptul că diferite tipuri de costuri sau un comision sunt cuprinse în costul total al unui credit nu este determinant pentru a se stabili că aceste costuri fac parte din principalele prestaţii ale contractului de credit, după cum s-a reţinut în hotărârea Curţii de Justiţie din 03.09.2020 în cauzele conexate C-84/19, C-222/19 şi C-252/19, EU:C:2020:631, punctul 69.

Prin urmare, comisionul de administrare nu poate fi încadrat între prestaţiile esenţiale ale împrumutatului care caracterizează contractul şi, deci, nu este inclus în obiectul său principal.

Al doilea segment al criticii vizează îndeplinirea condiţiei de transparenţă, însă va fi avut în vedere cu prilejul soluţionării criticii următoare, care susţine că decizia recurată încălcă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Aceasta, întrucât cerinţa analizată are aceeaşi întindere, independent dacă o clauză contractuală intră sau nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (6) din lege, concluzie care se desprinde şi din hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, punctul 36.

Aşadar, următorul set de critici afirmă că instanţa de apel a încălcat art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi considerentele Curţii de Justiţie din hotărârea pronunţată în cauza C-621/17.

Recurenta susţine că a fost greşit evaluată cerinţa privind transparenţa şi s-a conchis eronat că prevederea contractuală în dispută creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Autoarea căii de atac afirmă că stipulaţia contractuală este exprimată în mod clar şi inteligibil - denumirea comisionului relevând fără echivoc motivaţia perceperii lui, iar cuantumul său fiind expres determinat -, astfel încât nu era necesară detalierea serviciilor prestate în schimbul sumei.

Critica este fondată.

Înalta Curte reţine că, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie în cauza C-621/17, instanţa de apel era chemată să verifice, în condiţiile art. 479 şi art. 501 C. proc. civ., dacă prevederea contestată releva cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, şi în ce măsură consumatorii au avut posibilitatea să înţeleagă sau să deducă natura serviciilor furnizate efectiv şi să identifice o eventuală suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Contrar obligaţiilor ce îi reveneau, instanţa de apel s-a limitat la a enumera criteriile expuse în hotărârea din cauza C-621/17 şi a statua că ele nu sunt îndeplinite în convenţia părţilor, fără a proceda la o judecată proprie a căii de atac.

Se impune reamintit că, prin hotărârea din cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a statuat că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE (…) trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, (…), care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum şi că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală (…) referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Înalta Curte reţine că, deşi valoarea comisionului de administrare este clar determinată prin art. 9 lit. c) din contractul părţilor - fiind de 96,75 euro, reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat -, iar el este plătibil lunar, aceste circumstanţe nu sunt valorificate, în sensul punctelor 37-39 din hotărârea Curţii de Justiţie din cauza C-621/17, pentru a conchide că împrumutaţii erau în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice ce decurg din perceperea comisionului în ceea ce îi priveşte.

În privinţa motivelor impunerii comisionului de administrare, distinct de împrejurarea că ele rezultă din însăşi denumirea sa, instanţa de prim control judiciar neglijează să dea eficienţă împrejurării stipulării lui separat de obligaţia de plată a dobânzii, tocmai în considerarea faptului că nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Tot astfel, analiza curţii de apel nu urmează nici considerentele de la punctele 43 şi 44 din cauza C-621/17 şi nu răspunde apărărilor pârâtei, care a evocat îndeplinirea condiţiei de transparenţă, atât prin prisma negocierilor precontractuale - arătând că art. 21 din contractul de credit a fost introdus ca urmare a negocierii dintre părţi a costurilor contractuale -, cât şi raportându-se la contract în ansamblu, sens în care a indicat că scopul perceperii comisionului este reflectat de denumirea lui şi reprezintă singurul cost achitat de consumator cu această finalitate; totodată, a detaliat şi serviciile pentru care este perceput comisionul.

Nu numai susţinerile evocate au fost ignorate, dar analiza instanţei de rejudecare a neglijat şi cadrul procesual constituit de reclamanţi prin cererea introductivă, care nu permite concluzia că împrumutaţii nu au avut reprezentarea activităţilor care motivează perceperea comisionului.

Or, elementele sintetizate anterior erau relevante pentru analiza motivelor invocate prin apelul incident şi întâmpinare, în scopul verificării stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii de prima instanţă, în limitele stabilite prin rejudecare.

Decizia recurată reflectă o greşită aplicare a legii şi în privinţa condiţiei dezechilibrului semnificativ, curtea de apel analizând eronat caracterul abuziv al clauzei ce instituie plata unui comision de administrare din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi şi nu al evaluării echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile lor.

Astfel, se impune reamintit că împrumutatul nu se poate prevala de caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă; este relevantă, din perspectiva menţionată, hotărârea Curţii de Justiţie din 26.02.2015, în cauza Matei C-143/13, ECLI:EU:C:2015:127, punctul 55.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor-consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui comision de administrare sau care să impună băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Mai departe, nici concluzia curţii de apel potrivit căreia comisionul de administrare ar reprezenta o dobândă mascată nu urmează logic din singura premisă - eronată - expusă în decizia recurată, afirmaţia că serviciile justificate prin comision nu sunt enumerate în contract.

Comisionul de administrare este separat atât contractual, cât şi funcţional de dobândă, acoperind, spre deosebire de aceasta din urmă, nu utilizarea capitalului împrumutat, ci costurile administrative legate de gestionarea creditului pe întreaga durată contractuală.

În raport cu cele arătate anterior, reţinând că instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei fără a avea în vedere elementele concrete ale cauzei, care, de altfel, conduc spre o concluzie de legalitate şi conformitate a clauzelor privind comisionul de administrare, Înalta Curte constată că vătămarea produsă recurentei nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

De aceea, pentru considerentele prezentate, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va fi admis recursul, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă instanţei de apel pentru o nouă judecată a apelului incident, în conformitate cu considerentele prezentei decizii.

Totodată, în rejudecare, vor fi avute în vedere şi cererile accesorii ale părţilor, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 116/12.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel spre o nouă judecată a apelului incident declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2024.