Insurance liability for land slides exceeding 72-hour duration limit: restrictive interpretation of exclusion clauses and opposability of force majeure findings in prior proceedings

Şedinţa publică din data de 29 mai 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 14.09.2015, reclamanta S.C. A. Spa S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata despăgubirii de 610.000 euro, în echivalent în RON, în baza poliţelor de asigurare nr. x şi nr. x din 24.04.2014, cu cheltuieli de judecată.

La 25.04.2016, reclamanta a formulat, în temeiul art. 68 C. proc. civ., o cerere de introducere în cauză a C. S.A., arătând că terţul chemat în judecată poate pretinde aceleaşi drepturi; la 13.06.2016, acesta din urmă a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei să îi achite despăgubirile cesionate în favoarea sa conform poliţelor de asigurare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 662/C/22.09.2016, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. SPA S.R.L. ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă şi a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie forţată a C. S.A.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel S.C. A. SPA S.R.L. şi C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 927/AP/23.05.2017, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelurile, a anulat sentinţa atacată şi, rejudecând, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis în principiu cererea de chemare în judecată a terţului intervenient forţat C. S.A. şi a trimis cauza spre soluţionare în fond primei instanţe.

Recursul declarat împotriva acestei decizii civile, de către S.C. B. S.A., a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 3933/03.10.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 356/C/17.06.2021, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis atât acţiunea, cât şi cererea de chemare în judecată a altei persoane; în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantei S.C. A. SPA S.R.L. suma de 177.773,28 euro şi suma de 36.555,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamantei C. S.A. suma de 432.226,72 euro şi suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, S.C. B. S.A. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 555/AP/27.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă. Totodată, apelanta a fost obligată să plătească intimatei S.C. A. SPA S.R.L. suma de 7.973 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

B. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei şi trimiterea dosarului instanţei de apel, în vederea rejudecării căii de atac.

În motivare, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentând motivul de recurs, autoarea căii de atac a susţinut că a fost aplicat greşit art. 1.351 C. civ. şi au fost încălcate prevederile art. 1.270 alin. (1), art. 1.350 alin. (1) şi art. 1.286 alin. (3) C. civ., prin raportare la pct. 1.5.1.8 şi 1.6.2.1 (ii) din condiţiile de asigurare, precum şi cele ale art. 2.203 alin. (1) C. civ.

În primul rând, autoarea recursului s-a referit la aplicarea greşită a cazului de forţă majoră - a art. 1.351 alin. (1)-(2) C. civ. -, arătând că răspunderea sa, ca asigurător, se stabileşte pe baza contractului de asigurare şi a legii, iar nu în temeiul avizelor de forţă majoră emise de C. civ..I.R. sau al hotărârilor pronunţate în litigiile dintre reclamanta S.C. A. SPA S.R.L. şi A.F.I.R.

A subliniat că, potrivit art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007, avizele sunt emise numai în condiţiile în care convenţia părţilor cuprinde o clauză de forţă majoră, care este absentă din contractele de asigurare din cauză.

Mai mult, a afirmat că forţa majoră nu poate fi opusă în raportul juridic de asigurare, a cărui cauză vizează tocmai situaţii excepţionale cauzatoare de prejudicii, calamităţi naturale - alunecări de teren, cutremure sau inundaţii.

A reliefat că hotărârile pronunţate în litigiile dintre reclamantă şi A.F.I.R. privesc un raport contractual distinct, guvernat de O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care nu este aplicabil asigurătorului sau contractului de asigurare.

Prin următoarea critică, recurenta a susţinut că, statuând că alunecarea de teren produsă se încadrează în riscurile asigurate, instanţa de apel i-a extins răspunderea dincolo de limitele contractuale, încălcând astfel forţa obligatorie a contractului; în argumentarea acestei obiecţii, a evocat dispoziţiile art. 1.270 alin. (1) şi (1).350 alin. (1) C. civ. şi clauza 1.5.1.8 din contractul de asigurare.

Opus dezlegării instanţei de control judiciar devolutiv, a evidenţiat că definiţia contractuală a alunecării de teren produce efecte numai dacă este considerat risc asigurat fenomenul natural produs pe o durată de cel mult 72 de ore consecutive, iar subzistenţa alunecării de teren ulterior duratei menţionate în contract nu multiplică numărul de evenimente, ci o exclude din categoria riscurilor asigurate.

O altă critică a fost îndreptată împotriva dezlegării instanţei de apel care a plasat în sarcina asigurătorului obligaţia culegerii de informaţii despre bunurile ce urmează a fi asigurate, în combaterea căreia recurenta a arătat că încalcă atât art. 2.203 şi 2.204 C. civ., cât şi clauza 1.6.2.1. (ii) din contractul de asigurare, potrivit căreia asigurătorul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate sau agravate, direct sau indirect, de sau ca o consecinţă a erorilor sau omisiunilor în proiectare sau execuţie, defectelor sau viciilor ascunse existente la începerea poliţei, de care asiguratul sau reprezentanţii săi au cunoştinţă, indiferent dacă aceste erori sau defecte erau sau nu cunoscute de B..

Autoarea căii de atac a solicitat, subsecvent casării deciziei recurate, în temeiul art. 723 şi 724 C. proc. civ., restituirea despăgubirilor pe care le-a achitat, ulterior soluţionării apelului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 20.11.2023, C. S.A. a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, excepţia nulităţii căii de atac şi, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate.

Această intimată a afirmat că interesul recurentei în promovarea căii de atac nu mai subzistă, întrucât, ulterior pronunţării deciziei instanţei de apel, ea şi-a manifestat intenţia de a executa voluntar hotărârea primei instanţe.

Prin întâmpinarea proprie, depusă la dosar la 24.11.2023, S.C. A. SPA S.R.L. a solicitat respingerea recursului.

La 04.12.2023 şi 18.12.2023, recurenta a răspuns la întâmpinări.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, care a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părţile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 27.03.2024, au fost respinse excepţiile lipsei de interes şi nulităţii recursului, care a fost admis în principiu, dispunându-se citarea părţilor pentru dezbateri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin intermediul primului set de critici, circumscris unicului motiv de nelegalitate invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, recurenta susţine că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a art. 1.351 alin. (1)-(2) C. civ., acordându-se greşit prevalenţă cazului de forţă majoră în defavoarea clauzelor contractului de asigurare.

Autoarea căii de atac argumentează că instanţa de apel i-a atras răspunderea în baza avizelor de forţă majoră emise de C. civ..I.R. şi a hotărârilor pronunţate în litigiile dintre S.C. A. SPA S.R.L., S.C. A. S.R.L. şi A.F.I.R., despre care afirmă că sunt lipsite de relevanţă în litigiul de faţă.

Instanţa supremă notează, în primul rând, că, admiţând acţiunea, tribunalul a dat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat deciziei nr. 5079/25.10.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că evenimentul din care derivă disputa litigioasă este unul de forţă majoră, prilej cu care a statuat şi asupra validităţii avizului emis în acest sens de C. civ..I.R.

Totodată, observă că reclamanta nu a combătut prin apelul declarat în prezenta cauză, în condiţiile de procedibilitate impuse, sub sancţiunea decăderii, de art. 468 şi 470 C. proc. civ., nici reţinerea autorităţii de lucru judecat şi nici desemnarea alunecării de teren ca fiind un caz de forţă majoră, arătând numai că această calificare produce efecte exclusiv în litigiul administrativ.

În consecinţă, susţinerile inserate în setul de critici evocat încalcă principiul non omisso medio, iar analizei lor se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Distinct de acest fine de neprimire, aserţiunile nu erau susceptibile să atragă casarea deciziei recurate.

Astfel, deşi nu produceau efectul obligatoriu prevăzut de art. 435 alin. (1) raportat la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. - concluzia, în sens contrar, a curţii de apel fiind eronată -, ca terţ, hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016 îi erau opozabile recurentei, astfel cum rezultă din art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

În această calitate, autoarea căii de atac era abilitată să facă dovada contrară statuărilor din procesul anterior, însă analiza probatoriului de instanţa de apel - care nu poate fi reexaminată în recurs - relevă că o astfel de probă nu a fost făcută.

Se impune, totodată, notat că instanţa de prim control judiciar nu a dat celor două avize de existenţă a cazului de forţă majoră un efect direct în privinţa răspunderii contractuale a recurentei, ci le-a evocat pentru a plasa în timp momentul producerii, a clarifica durata evenimentului asigurat şi a evidenţia lipsa temeiurilor care ar contura cunoaşterea de intimata-reclamantă a probabilităţii producerii fenomenului natural survenit.

În consecinţă, primul set de critici este înlăturat.

Prin a doua critică, se afirmă că decizia recurată încalcă art. 1.270 alin. (1), coroborat cu art. 1.350 alin. (1) şi art. 1.268 alin. (3) C. civ., prin raportare la pct. 1.5.1.8 din condiţiile de asigurare, care, în capitolul riscuri acoperite, prevede în legătură cu "alunecare[a] de teren, prăbuşire[a] de teren" că "Intervalul maxim în care se poate produce unul şi acelaşi eveniment asigurat este de 72 de ore consecutive pentru alunecare sau prăbuşire de teren".

Curtea de apel a interpretat clauzele 1.5.1 şi 1.5.1.8 şi a conchis că, în ipoteza depăşirii duratei de 72 de ore, alunecarea de teren reprezintă mai multe evenimente şi nu unul unic; totodată, a observat că în contractul de asigurare nu se precizează excluderea din asigurare a alunecărilor de teren ce subzistă pentru o perioadă mai lungă.

Autoarea căii de atac susţine că prevederea contractuală trebuie interpretată în sensul că risc asigurat prin contractul de asigurare este numai alunecarea de teren care se produce într-un interval de cel mult 72 de ore consecutive.

Instanţa supremă constată că, deşi motivul de nelegalitate de care se prevalează recurenta nu exclude de plano ca o interpretare eronată a unui contract să releve o încălcare a legii şi, astfel, să poată constitui cauză a recursului, argumentele dezvoltate în secţiunea 2 a memoriul de promovare a căii de atac nu evidenţiază nicio critică care să surprindă, concret, modalitatea prin care curtea de apel ar fi încălcat prevederile art. 1.268 alin. (3) şi art. 1.270 alin. (1) C. civ.

Dimpotrivă, atât raţionamentul judiciar, cât şi critica ce îl combate relevă că pct. 1.5.1.8 din contractul părţilor are un înţeles clar şi, cu toate că acesta o nemulţumeşte pe recurentă, nu este, în sine, rezultatul încălcării ori aplicării greşite a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că esenţa considerentului contestat este că, în lipsa unei excluderi exprese, pct. 1.5.1.8 din contractul părţilor nu poate primi semnificaţia atribuită de recurentă şi, din această perspectivă, reflectă o aplicare judicioasă a legii, cu atât mai mult cu cât clauzele de excludere dintr-un contract de asigurare se interpretează restrictiv, iar în cazul unor ambiguităţi, împotriva celui care a propus clauza, cum rezultă din prevederile art. 1.269 alin. (2) C. civ.

În consecinţă, înlătură motivul analizat, constatând că statuarea instanţei de apel reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1.270 alin. (1) şi art. 1.268 alin. (3), în raport cu pct. 1.5.1.8 din condiţiile specifice de asigurare.

A treia critică afirmă încălcarea prevederilor art. 1.270 alin. (1), coroborat cu art. 1.350 alin. (1) C. civ., prin raportare la pct. 1.6.2.1 (ii) din condiţiile de asigurare şi ale art. 2.203 alin. (1) C. civ.

Autoarea căii de atac susţine - opus statuării instanţei de control judiciar devolutiv - că nici legea şi nici contractul de asigurare nu prevăd obligaţia sa de a face verificări legate de bunurile asigurate, sens în care citează şi prevederile art. 2.204 C. civ.

Instanţa supremă observă, în primul rând, că aserţiunea contestată a curţii de apel sprijină înlăturarea motivului de apel prin care apelanta-pârâtă a cerut activarea art. 2.203 alin. (1) şi art. 2.204 alin. (1) C. civ. în legătură cu pretinsa reticenţă a asiguratului de a-i aduce la cunoştinţă potenţialul de alunecare de teren al zonei unde era edificat imobilul asigurat.

Susţinerea recurentei priveşte, aşadar, un considerent supraabundent, care - deşi are rolul de a evidenţia, în mod judicios, că managementul activităţii societăţilor de asigurare presupune colectarea informaţiilor esenţiale privind riscul, înainte de etapa contractare-ofertare - nu reprezintă cauza pentru care nu s-a primit motivul de apel.

Dimpotrivă, caracter esenţial în acest sens a avut incompatibilitatea constatată între susţinerile apelantei-pârâte şi probatoriul administrat, mai ales faţă de reţinerea, prin decizia nr. 5079/25.10.2019 a instanţei supreme, a împrejurării că fenomenul natural produs a reprezentat un caz de forţă majoră.

Considerentul contestat nu exhibă nici aplicarea greşită a art. 2.203 şi art. 2.204 C. civ., care instituie un regim de protecţie a consimţământului asigurătorului şi configurează specific dolul prin reticenţă în contractul de asigurare, stabilind efectele produse de declaraţia eronată sau reticenţa asiguratului în privinţa circumstanţelor apte să determine asigurătorul să nu contracteze.

Astfel, deşi nu poate fi contestat, astfel cum arată şi recurenta, că, independent de îndatorirea de administrare corespunzătoare a riscului, circumscrisă normelor de prudenţă financiară, art. 2.204 C. civ. determină nulitatea asigurării sau redimensionarea indemnizaţiei de asigurare, starea de fapt definitiv fixată de instanţele devolutive relevă nedovedirea declaraţiei inexacte sau a reticenţei privind riscul săvârşite de autoarea demersului judiciar şi, cu atât mai puţin, a relei credinţe a acesteia.

Prin urmare, şi această critică, fiind nefondată, va fi înlăturată.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că motivul de nelegalitate invocat nu atrage casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul - soluţie care înglobează şi pe cea de respingere a cererii de întoarcere a executării sentinţei tribunalului, formulată în temeiul art. 723-724 C. proc. civ. - şi, în baza art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimata-reclamantă S.C. A. SPA S.R.L. a sumei de 10.710 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 555/AP/27.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata către intimata-reclamantă S.C. A. SPA S.R.L. a sumei de 10.710 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2024.