Validity of bank guarantee extensions under EU restrictive sanctions on Syria

Şedinţa publică din data de 29 mai 2024

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 05.12.2017, reclamanta S.C. A. S.A. (în continuare, "A.") a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. (în continuare "B."), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate, în principal, începând cu 31.12.2011, iar în subsidiar, începând cu 31.12.2016, încetarea convenţiei de garantare nr. 4SMB/05.02.2009 şi a convenţiei de garantare/contractului de mandat nr. x/29.11.2006 (în continuare, "convenţiile de garantare") încheiate cu pârâta şi a valabilităţii scrisorilor de garanţie nr. SMB 17/2006 şi SMB 3/2009 (în continuare, "scrisorile de garanţie"), emise de pârâtă în baza convenţiilor de garantare, să oblige pârâta la eliberarea depozitelor colaterale constituite în baza convenţiilor de garantare, în valoare de 21.219,46 euro şi de 27.500 euro, şi la restituirea biletelor la ordin - identificate cu seria x, emise de reclamantă în baza convenţiilor de garantare -, să dispună degrevarea de gaj a conturilor curente nr. x şi să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37.448 euro, reprezentând valoarea executării parţiale a scrisorii de garanţie SMB 17/2006, a sumelor de 10.593,96 euro şi 25.585,73 RON, reprezentând comisioane bancare reţinute fără titlu, a dobânzii legale calculate până la data plăţii efective şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 729/15.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii primelor două capete de cerere şi a admis acţiunea; a constatat încetarea convenţiilor de garantare, nulitatea absolută a actelor adiţionale de prelungire a acestora, încetarea valabilităţii scrisorilor de garanţie, a obligat pârâta la ridicarea gajului de pe conturile curente ale reclamantei, la eliberarea depozitelor colaterale în valoare de 21.219,16 euro şi 27.500 euro, la restituirea biletelor la ordin indicate în cerere, la plata către reclamantă a sumelor de 37.448 euro şi 10.593,96 euro, în RON, la cursul Băncii Naţionale a României de la data efectuării plăţii, a dobânzii legale, calculată începând cu 19.01.2012 şi până la plata efectivă, şi a sumei de 49.055,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamantă, iar prin sentinţa civilă nr. 886/01.07.2020, a respins ca tardiv formulată cererea de completare a sentinţei civile nr. 729/15.03.2019.

Împotriva sentinţei civile nr. 729/15.03.2019, B. a declarat apel şi a invocat, cu privire la capetele de cerere privind constatarea încetării valabilităţii scrisorilor de garanţie, necompetenţa instanţelor române şi lipsa calităţii procesuale active; la rândul său, A. a promovat apel împotriva încheierii de îndreptare a hotărârii, dată în 18.12.2019 şi a sentinţei civile nr. 886/01.07.2020.

Prin decizia civilă nr. 1614A/23.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de B. şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision, a sumei reprezentând executarea parţială a scrisorii de garanţie şi plata dobânzii legale aferentă acestor sume; a menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate. Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 43.874,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelurile declarate de A. împotriva încheierii din 18.12.2019 şi a sentinţei civile nr. 886/01.07.2020 au fost respinse ca nefondate, această apelantă fiind obligată la plata sumei de 2.070,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către partea adversă.

Împotriva acestei decizii, ambele părţi au promovat recursuri, care au fost admise prin decizia nr. 1491/15.06.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; decizia atacată a fost casată în parte, fiind menţinută numai soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1905/14.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată; a respins apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 18.12.2019 şi a sentinţei civile nr. 886/01.07.2020, obligând, totodată, această apelantă la plata către partea adversă a sumei de 25.178,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte - cu privire la dispoziţiile de admitere a apelului B. împotriva sentinţei civile nr. 729/15.03.2019, respectiv de respingere a apelurilor proprii, declarate împotriva încheierii din 18.12.2019 şi a sentinţei civile nr. 886/01.07.2020 -, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti şi obligarea B. la plata cheltuielilor de judecată; a precizat că recursul nu vizează soluţiile de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în privinţa cererii de constatare a încetării valabilităţii scrisorilor de garanţie şi nici pe cea a inadmisibilităţii primelor două capete de cerere.

La rândul său, B. a promovat recurs incident împotriva considerentelor aceleiaşi decizii, la 07.04.2023, solicitând casarea ei în parte, în privinţa soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale active în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea încetării scrisorilor de garanţie şi, drept urmare, înlăturarea acestor considerente şi înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanţei de recurs, cu menţinerea soluţiei din dispozitivul hotărârii atacate.

Prin recursul principal, reclamanta a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva celui de-al doilea motiv de casare, această recurentă a criticat statuarea instanţei de apel - contrară, în viziunea sa, art. 27 din Regulamentul (UE) 36/2012 -, potrivit căreia regulamentul interzice doar plata garanţiilor financiare către persoanele sancţionate, dar nu şi prelungirea scrisorilor de garanţie bancară.

Autoarea recursului a afirmat că B. a încălcat sancţiunile internaţionale prevăzute de art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012, întrucât îi era interzis să dea curs solicitărilor de prelungire, respectiv de plată, primite de la entităţi furnizând sprijin financiar regimului sirian - respectiv C., bancă siriană deţinută de stat, şi D., filială a E., o secţiune a Ministerului Petrolului şi Resurselor Minerale din Siria -, entităţi nominalizate în anexa IIa a actului legislativ european, începând cu 27.04.2014, vizate de sancţiunile internaţionale.

A arătat că această interpretare este confirmată de B., prin adresa nr. x/10.02.2017.

O altă critică a privit aplicarea în cauză a O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale, autoarea recursului susţinând, în primul rând, că aceasta nu era incidentă, dar şi că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 8 şi 12 din actul normativ.

A indicat că instanţa de prim control judiciar a ignorat art. 3 din O.U.G. nr. 202/2008, care statuează imposibilitatea derogării de la sancţiunile internaţionale impuse prin regulamentele Uniunii Europene, consacrându-le, deci caracterul obligatoriu, care le diferenţiază de sancţiunile cu caracter de recomandare, reglementate de art. 8.

Pe de altă parte, a combătut decizia recurată, afirmând că simpla solicitare adresată A.N.A.F. nu echivalează cu respectarea procedurii de derogare reglementată de art. 8 din O.U.G. nr. 202/2008 şi că avizul de conformitate cu dreptul internaţional din partea Ministerului Afacerilor Externe a fost solicitat doar la 22.05.2017, când instituţia a exclus inechivoc prelungirii scrisorilor de garanţie, prin raportare la art. 27 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 36/2012.

Printr-o critică distinctă, a susţinut că încetarea convenţiilor de garantare se impunea, în orice caz, de la 31.12.2016, când pârâta a refuzat prelungirea scrisorilor de garanţie, conformându-se avizelor A.N.A.F. şi M.A.E.; din această perspectivă, a apreciat că soluţia instanţei de apel este nu doar neîntemeiată, ci şi contradictorie, sens în care s-a prevalat şi de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O critică subsecventă s-a referit la încălcarea şi aplicarea greşită atât a normelor de drept material ce reglementează nulitatea absolută şi efectele ei, cât şi a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care, în contrast cu nulitatea absolută, protejează un interes privat.

Autoarea recursului a susţinut că art. 5 din C. civ. de la 1864 şi art. 11 C. civ. interzic derogarea de la norme de ordine publică care ocrotesc un interes general, în sensul art. 1.250 C. civ., iar cum art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 are această natură, nulitatea actelor adiţionale este atrasă de prevederile art. 1.225 alin. (3) şi (1).236 C. civ.

A susţinut, totodată, că decizia recurată aplică greşit art. 1.352 C. civ., care stabileşte efectul exonerator pe care culpa terţului/victimei îl are asupra răspunderii civile, inaplicabil în cazul nulităţii absolute.

În aceste condiţii, a subliniat că, încălcând prevederile imperative în materia sancţiunilor internaţionale, toate actele adiţionale anuale de prelungire încheiate ulterior intrării în vigoare a Regulamentului (UE) nr. 36/2012 sunt lovite de nulitate absolută, iar ceea ce s-a executat în baza lor este supus repetiţiunii, astfel încât pârâta trebuia obligată la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision şi a celor aferente regresului determinat de executarea parţială a S.G.B. SMB 17/2006.

Printr-o critică distinctă, această recurentă a susţinut că aplicarea fidelă a principiului amintit implică şi examinarea criteriilor de apreciere a vinovăţiei, precum cauzarea prejudiciului de un profesionist în exploatarea întreprinderii, ca şi a regulilor referitoare la culpa comună.

A învederat, astfel, că sancţiunea nulităţii absolute asupra actelor adiţionale nu poate fi înlăturată nici de împrejurarea că A.N.A.F. ar fi semnalat doar în 2017 că prelungirea scrisorilor de garanţie nu se poate realiza - faptă ce nu îndeplineşte condiţiile cazului fortuit, cum impune art. 1.352 C. civ. - şi nici de eventuala sa culpă, determinată de necunoaşterea cadrului legal. Pe de altă parte, şi în ipoteza în care ar fi comună, culpa ar aparţine preponderent intimatei, iar aceasta - profesionist în domeniul bancar - nu poate păstra un câştig obţinut prin propria culpă şi nu poate fi protejată de consecinţele pecuniare ale nulităţii.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nesocotirea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dat fiind că instanţa de apel nu a indicat motivele pentru care i-a atribuit culpa exclusivă, înlăturând-o pe cea a B..

Autoarea căii de atac a învederat că, dacă ar fi fost informată despre interdicţia rezultând din Regulamentul (UE) nr. 36/2012, nu ar fi consimţit la încheierea actelor adiţionale de prelungire şi, totodată, a solicitat să se dea eficienţă comunicărilor scrise prin care banca intimată a asigurat-o că art. 27 din actul european nu împiedica prelungirea scrisorilor de garanţie.

A conchis că eventuala culpă ce i-ar fi atribuită este minoră şi nu poate înlătura nulitatea absolută, cu atât mai mult cu cât s-a opus, fără succes, executării parţiale a scrisorii de garanţie SMB nr. 17/2006, căreia pârâta i-a dat curs.

O altă critică a vizat lipsa considerentelor pentru care instanţa de apel a admis apelul în privinţa dispoziţiei de admitere a capătului de cerere, prin care pârâta a fost obligată la restituirea către reclamantă a sumei de 37.448 euro.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a criticat şi respingerea apelurilor pe care le-a promovat împotriva încheierii din 18.12.2019 şi a sentinţei civile nr. 886/01.07.2020.

În legătură cu încheierea, autoarea căii de atac a arătat că respingerea apelului său a fost motivată insuficient şi neclar, prin considerentul că eroarea indicată nu este una materială şi "vizibilă", reflectând deopotrivă greşita aplicare a art. 442 C. proc. civ. şi ignorarea cauzei cererii, respectiv omisiunea accidentală a primei instanţe de a consemna în dispozitiv cuantumul comisioanelor în RON.

În privinţa sentinţei civile nr. 886/01.07.2020, recurenta a susţinut că motivele de respingere ca tardivă a cererii de completare a încheierii din 18.12.2019 sunt străine de obiectul apelului; a subliniat că cererea de completare privea încheierea din 18.12.2019 - în care instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii subsidiare de lămurire a dispozitivului sentinţei instanţei de fond - şi a fost formulată cu respectarea termenului de 30 zile de la comunicarea ei.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 10.04.2023, B. a invocat excepţia netimbrării recursului principal; în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.

La 17.05.2023, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

La 07.04.2023, B. a promovat un recurs incident, pe cale l-a îndreptat doar împotriva considerentelor deciziei instanţei de apel, care privesc modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în formularea cererii de constatare a încetării scrisorilor de garanţie, solicitând înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanţei de recurs.

În motivare, recurenta-pârâtă a invocat că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; s-a prevalat, astfel, de cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat dezlegarea prin care curtea de apel a apreciat că reclamanta are legitimare procesuală pentru a cere constatarea încetării valabilităţii scrisorilor de garanţie, apreciind-o contradictorie şi potrivnică regulilor de procedură şi normelor de drept material, cuprinsă în art. 36 C. proc. civ. şi art. 2.321 C. civ.

A arătat că, deşi hotărârea recurată reţine că reclamanta nu este parte în raportul juridic întemeiat pe scrisorile de garanţie şi că ele sunt instrumente autonome, conchide eronat că nu doar băncile implicate pot cere încetarea valabilităţii lor.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în 15.05.2023, A. a solicitat respingerea recursului incident ca inadmisibil în privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi ca nefondat, în rest.

Prin înscrisul înregistrat la dosar la 06.06.2023, recurenta-pârâtă a învederat că şi-a schimbat denumirea în "B. S.A." şi a răspuns la întâmpinarea formulată faţă de recursul incident.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursurilor, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căilor de atac, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 01.11.2023, comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care numai recurenta-reclamantă s-a prevalat.

Prin încheierea din 31.01.2024, excepţia netimbrării recursului principal a fost respinsă, căile de atac au fost admise în principiu şi s-a dispus ca părţile să fie citate pentru dezbateri.

La 25.03.2024, recurenta-reclamantă a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în procedura întrebărilor preliminare, pe care instanţa supremă a respins-o la termenul de astăzi, potrivit considerentelor din practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul de faţă presupune analiza modului în care măsurile restrictive adoptate de Uniunea Europeană în contextul situaţiei din Siria au afectat raporturile juridice dintre ordonatorul şi emitentul unor scrisori de contragaranţie bancară, emise în favoarea unei entităţi devenite ulterior subiect al sancţiunilor.

La 09.05.2011, în temeiul Deciziei 2011/273/PESC, prin care a hotărât impunerea de măsuri restrictive împotriva Siriei şi a persoanelor răspunzătoare de represiunea violentă împotriva populaţiei civile (în continuare, "Decizia 2011/273/PESC"), Consiliul Uniunii Europene a adoptat Regulamentul (UE) nr. 442/2011, privind măsuri restrictive având în vedere situaţia din Siria (în continuare, "Regulamentul 442/2011").

La 01.12.2011, Consiliul a adoptat Decizia 2011/782/PESC privind măsuri restrictive împotriva Siriei şi de abrogare a Deciziei 2011/273/PESC (în continuare, "Decizia 2011/782/PESC", iar împreună "Deciziile PESC").

La 18.01.2012, în temeiul Deciziei 2011/782/PESC, a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 36/2012 privind măsuri restrictive având în vedere situaţia din Siria şi de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 442/2011 (în continuare, "Regulamentul 36/2012").

La momentul adoptării măsurilor restrictive amintite, în temeiul contractului de mandat nr. x SMB/29.11.2006, respectiv al convenţiei de garantare nr. 4 SMB/05.02.2009 (în continuare, "convenţiile de garantare"), erau emise de pârâtă în favoarea D. din Siria, contragarantând astfel pentru C. ("C.", în continuare, "C."), la cererea reclamantei, două scrisori de garanţie bancară pentru bună execuţie, nr. SMB 17/2006 (în continuare, "S.G.B. 17/2006"), cu valabilitate până la 31.03.2009, şi nr. SMB 3/2009 (în continuare, "S.G.B. 3/2009"), cu valabilitate până la 30.09.2010.

Valabilitatea S.G.B. 17/2006 a fost prelungită de la 31.03.2009 până la 31.12.2016 prin actele adiţionale la contractul de mandat nr. x SMB/29.11.2006 nr. 1/31.03.2009, nr. 2/29.10.2010, nr. 3/29.12.2011, nr. 4/30.01.2013, nr. 6/20.12.2013, nr. 7/31.12.2014, nr. 8/22.12.2015, iar cea a S.G.B. 3/2009, potrivit actelor adiţionale la convenţia de garantare nr. 4 SMB/05.02.2009 nr. 1/30.09.2010, nr. 2/29.12.2011, nr. 3/30.01.2013, nr. 5/20.12.2013, nr. 6/31.12.2014 şi nr. 7/22.12.2015.

Prin actele adiţionale nr. x/23.12.2016 şi nr. y/23.12.2016, părţile au convenit prelungirea S.G.B. până la 31.12.2017, stipulând, însă, în cuprinsul art. 2, că ele urmau să intre în vigoare numai dacă autorităţile naţionale nu emit un aviz negativ; prin adresa nr. x/19.01.2017, la solicitarea pârâtei, A.N.A.F. a comunicat că valabilitatea scrisorilor de garanţie bancară intră sub incidenţa art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 şi nu poate fi prelungită.

La 18.12.2014, C. a solicitat plata sumei de 37.423 euro aferentă S.G.B. 17/2006, iar la 30.12.2014, pârâta a dispus efectuarea plăţii, comunicând F. creditarea contului îngheţat al C.; ulterior, a recuperat de la reclamantă această sumă, prelevând 9.050,84 euro din depozitul colateral şi acordându-i un credit de 28.372,16 euro, ulterior restituit.

Prin acţiunea introdusă la 05.12.2017, reclamanta a solicitat constatarea încetării convenţiilor de garantare şi a scrisorilor de garanţie bancară începând cu 31.12.2011, iar în subsidiar, începând cu 31.12.2016, şi, în consecinţă, ca pârâta să fie obligată la eliberarea garanţiilor constituite în favoarea sa; totodată, a cerut ca pârâta să fie obligată să îi achite suma de 37.448 euro, reprezentând plată efectuată aferent executării parţiale a S.G.B. nr. SMB 17/2006, a comisioanelor bancare reţinute fără titlu şi a dobânzii legale aferente.

Admiţând acţiunea, tribunalul a reţinut încetarea la 19.01.2012 a convenţiilor de garantare şi a scrisorilor de garanţie, drept consecinţă a nulităţii absolute a actelor adiţionale de prelungire încheiate subsecvent intrării în vigoare a Regulamentului (UE) nr. 36/2012, a constatat, potrivit art. 1.341 C. civ., caracterul de plăţi nedatorate al comisioanelor reţinute de pârâtă în baza actelor nule absolut şi, consecutiv, a dispus eliberarea garanţiilor colaterale constituite de reclamantă în favoarea pârâtei şi a obligat-o pe aceasta din urmă la plata către reclamantă a sumelor de 37.448 euro şi de 10.593,96 euro, plătibile în RON, şi a dobânzii legale, calculată de la 19.01.2012, până la data plăţii efective a debitului principal.

După pronunţarea sentinţei tribunalului, reclamanta a solicitat îndreptarea unei erori materiale şi completarea hotărârii; aceste cereri au fost respinse.

Astfel cum rezultă din sinteza realizată în precedent, într-un prim ciclu procesual, ambele părţi au formulat apel; calea de atac a reclamantei a fost respinsă, iar cea promovată de pârâtă a fost admisă şi sentinţa schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii, fiind respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând comision, a sumei reprezentând executarea parţială a scrisorii de garanţie şi a dobânzii legale.

Această decizie a fost apelată de ambele părţi, recursurile fiind admise de instanţa supremă, iar cauza fiind trimisă instanţei de apel spre o nouă judecată.

În ciclul procesual curent, admiţând apelul pârâtei, curtea de apel a statuat că numai cererile care provin de la guvernul sirian sau de la o entitate care acţionează în beneficiul său intră sub incidenţa interdicţiei prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 36/2012, iar din perspectiva obiectului acestora, a reţinut că restricţiile privesc numai plata, nu şi prelungirea scrisorilor de garanţie. A constatat că pârâta a respectat art. 8 şi art. 12 din O.U.G. nr. 202/2008, solicitând autorităţii competente autorizarea prelungirii valabilităţii scrisorilor de garanţie şi primind, între anii 2012-2017, răspuns favorabil. A notat că reclamanta îşi invocă propria culpă, din moment ce ea a solicitat prelungirea convenţiilor. A conchis că art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 nu a fost încălcat prin prelungirea scrisorilor de contragaranţie emise în favoarea C., iar obiectul şi cauza actelor juridice nu sunt ilicite. Apelul declarat de reclamantă a fost respins.

Recursul principal combate dispoziţia de admitere a apelului pârâtei, precum şi pe cea de respingere a căii de atac promovată de reclamantă în legătură cu soluţia dată cererilor sale incidentale.

Păşind la examinarea acestuia, Înalta Curte va analiza cu prioritate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu admiterea apelului pârâtei. Susţinerile circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi abordate ulterior, întrucât - vizând omisiunea de a analiza anumite argumente - nu au aptitudinea de a conduce la casarea hotărârii şi de a face de prisos cercetarea celor dintâi.

Încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material sunt expuse în trei segmente ale recursului principal; în primul rând, este vizată incorecta aplicare a Regulamentului (UE) nr. 36/2012, în al doilea rând, aplicarea defectuoasă a O.U.G. nr. 202/2008, iar în final, interpretarea eronată a normelor care reglementează nulitatea absolută şi principiul ocrotirii bunei-credinţe.

Prin prima critică, recurenta-reclamantă contestă statuarea instanţei de apel şi afirmă că se plasează în sfera interdicţiei reglementate de art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 atât cererile de prelungire a S.G.B., plata comisioanelor bancare, cât şi plata parţială făcută de pârâtă în temeiul primei scrisori, de vreme ce contrapărţile siriene erau desemnate în anexa IIa a regulamentului, C. din 13.10.2011, iar beneficiarul garanţiilor, D. din 27.04.2014. În apărare, recurenta-pârâtă susţine că actele adiţionale de prelungire a valabilităţii convenţiilor de garantare au fost încheiate cu respectarea limitărilor impuse de Regulamentul (UE) nr. 36/2012 şi cu obţinerea avizului autorităţii competente.

Înalta Curte notează că reclamanta contestă validitatea prelungirii, începând cu 29.12.2011, a convenţiilor de garantare şi a scrisorilor de garanţie, ceea ce denotă că instanţele erau chemate să verifice, din perspectiva Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi a art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, validitatea şi efectele actelor adiţionale încheiate de părţi între 29.12.2011-23.12.2016.

Concret, acest demers presupunea aplicarea art. 10a din Regulamentul (UE) nr. 442/2011 - în vigoare de la 09.05.2011 până la 18.01.2012 - şi a art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012, începând cu 19.01.2012, care cuprind măsura restrictivă care a generat disputa.

Prin art. 10a al Regulamentului (UE) nr. 442/2011 - astfel cum a fost modificat începând cu 24.09.2011 prin Regulamentul (UE) nr. 950/2011 - s-a prevăzut că "Nu se va da curs niciunei cereri, inclusiv cererilor de indemnizare sau de despăgubire sau oricărei alte cereri de aceeaşi natură, cum ar fi cererile de compensare, sancţiunile financiare sau cererile de chemare în garanţie, cererile de prelungire sau de plată a unei obligaţiuni, garanţii financiare, inclusiv cereri care rezultă din acreditive şi instrumente similare în legătură cu orice contract sau tranzacţie a cărei desfăşurare a fost afectată, în mod direct sau indirect, integral sau parţial, de măsurile impuse de prezentul regulament, formulate de Guvernul Siriei sau de organismele, corporaţiile şi agenţiile publice ale acestuia, sau de oricare persoană sau entitate care prezintă o cerere prin intermediul sau în beneficiul acestuia".

Ulterior, art. 27 în forma iniţială a Regulamentului (UE) nr. 36/2012 dispune că "Nicio pretenţie, inclusiv de indemnizare sau de despăgubire sau orice altă pretenţie de aceeaşi natură, cum ar fi pretenţii în compensare, sancţiuni financiare sau pretenţii de chemare în garanţie, cereri de prelungire sau de plată a unei obligaţiuni, garanţii financiare, inclusiv pretenţii care rezultă din acreditive şi instrumente similare în legătură cu orice contract sau tranzacţie a cărei desfăşurare a fost afectată, în mod direct sau indirect, integral sau parţial, de măsurile impuse de prezentul regulament, nu ar trebui să fie admisă în favoarea guvernului Siriei sau a organismelor, societăţilor şi agenţiilor publice ale acestuia, sau a oricărei persoane sau entităţi care emite o pretenţie prin intermediul sau în beneficiul acestuia".

Prevederea a fost modificată începând cu 14.12.2014, prin Regulamentul (UE) nr. 1323/2014, care dispune că "Nu se dă curs niciunei cereri în legătură cu niciun contract sau nicio tranzacţie a cărei executare a fost afectată, direct sau indirect, în totalitate sau parţial, de măsurile impuse în temeiul prezentului regulament, inclusiv cererilor de despăgubire sau oricăror alte cereri de acest tip, cum ar fi cererea de compensare sau cererea în temeiul unei garanţii, în special unei cereri de prelungire sau de plată a unei obligaţiuni, a unei garanţii sau a unei contragaranţii, în special a unei garanţii financiare sau a unei contragaranţii financiare, indiferent de forma acesteia, prezentate de: (a) persoanele, entităţile sau organismele desemnate, enumerate în anexa II sau în anexa IIa; (b) orice altă persoană, entitate sau organism sirian, inclusiv guvernul sirian; (c) orice persoană, entitate sau organism care acţionează prin intermediul sau în numele uneia din persoanele, entităţile sau organismele menţionate la litera (a) sau la litera (b)".

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, "Curtea de Justiţie") reflectă că interdicţiile de natura celor în discuţie sunt declanşate de întrunirea cumulativă a trei condiţii: prima impune ca executarea contractului sau tranzacţiei să fi fost afectată, direct sau indirect, în tot sau în parte, de măsurile restrictive, a doua se referă la obiectul cererii, iar cea din urmă la titularul solicitării; în acest sens, hotărârea Curţii din 17.01.2019, pronunţată în cauza C-168/17, EU:C:2019:36, punctele 72-75.

Recurenta-reclamantă contestă aprecierea instanţei de apel în legătură cu neîndeplinirea ultimelor două condiţii; curtea a reţinut că interdicţia s-ar fi aplicat doar în cazul unei cereri formulate de guvernul sirian sau de o entitate care acţionează în beneficiul acestuia şi că aceasta ar fi vizat exclusiv cererile de plată, şi nu pe cele de prelungire a instrumentelor de garanţie.

Prima condiţie, conform căreia executarea contractului sau a tranzacţiei trebuie să fi fost afectată, direct sau indirect, în tot sau în parte, de măsurile impuse de Regulamentele (UE) nr. 442/2011 sau nr. 36/2012 nu este disputată prin recurs; ea este neîndoielnic îndeplinită, câtă vreme, conform convenţiilor de garantare, B. s-a obligat să emită scrisori de garanţie bancară în favoarea beneficiarului D. - menţionată începând cu 23.07.2014 în anexa II a Regulamentului (UE) nr. 36/2012 -, contragarantând astfel pentru C., nominalizată începând cu 13.10.2011 în anexa IIa a Regulamentului (UE) nr. 442/2011 şi apoi în anexa IIa a formei iniţiale a Regulamentului (UE) nr. 36/2012.

În privinţa celei de-a doua condiţii, însă, curtea de apel a reţinut că este interzisă numai plata, iar nu şi prelungirea scrisorilor de garanţie, concluzie pe care, în mod fondat, autoarea căii de atac o contestă.

Astfel cum s-a arătat în precedent, în forma iniţială cuprinsă în Regulamentul (UE) nr. 442/2011, interdicţia era formulată în sensul că "nu se va da curs niciunei cereri, inclusiv cererilor de indemnizare sau de despăgubire sau oricărei alte cereri de aceeaşi natură, cum ar fi (...) cererile de prelungire sau de plată a unei obligaţiuni, garanţii financiare, inclusiv cereri care rezultă din acreditive şi instrumente similare în legătură cu orice contract sau tranzacţie a cărei desfăşurare a fost afectată (...)".

Regulamentul (UE) nr. 36/2012 statuează că nu ar trebui admisă "nicio pretenţie, inclusiv de indemnizare sau de despăgubire sau orice altă pretenţie de aceeaşi natură, cum ar fi (...) cereri de prelungire sau de plată a unei obligaţiuni, garanţii financiare, inclusiv pretenţii care rezultă din acreditive şi instrumente similare".

În opoziţie cu decizia recurată, interpretarea literală a textelor regulamentelor reflectă inechivoc că şi condiţia analizată este îndeplinită.

Actele în litigiu - cereri de prelungire a S.G.B. şi plata parţială făcută de pârâtă în temeiul primei scrisori de garanţie bancară -, se circumscriu noţiunii de cereri de indemnizare sau de despăgubire, respectiv de cereri de prelungire sau de plată a unei obligaţiuni; inclusiv actele adiţionale la convenţiile de garantare şi plata comisioanelor aferente au avut drept efect prelungirea scrisorilor de garanţie bancară, creând astfel condiţiile pentru executarea lor.

Cu referire la cea de-a treia condiţie, instanţa de apel a statuat că cererile în litigiu au fost formulate de reclamantă şi nu de guvernul sirian sau de entităţi care acţionau în beneficiul acestuia; prin urmare, a apreciat că ele nu erau interzise.

În critica sa, autoarea recursului principal susţine că cererile emise de ambele entităţi siriene erau obiect al interdicţiei reglementate de art. 27 din regulament, câtă vreme au figurat în anexele Regulamentului (UE) nr. 36/2012.

Şi această obiecţie este fondată.

În intervalul cuprins între 09.05.2011 şi 12.12.2014, potrivit Regulamentului (UE) nr. 442/2011 şi a formei iniţiale a Regulamentului (UE) nr. 36/2012, era interzisă primirea unei cereri "formulate de Guvernul Siriei sau de organismele, corporaţiile şi agenţiile publice ale acestuia, sau de oricare persoană sau entitate care prezintă o cerere prin intermediul sau în beneficiul acestuia".

Într-o manieră diferită, art. 4a al Deciziei 2011/273/PESC - în forma în vigoare începând cu 13.10.2011, în aplicarea căreia a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 442/2011 - prevedea că "Nu se admite nicio pretenţie (…) emise de persoanele sau entităţile desemnate în anexele I şi II, sau de oricare altă persoană sau entitate din Siria, inclusiv de Guvernului Siriei, de organisme publice, corporaţii sau agenţii siriene, sau de oricare persoană sau entitate care emite o pretenţie prin intermediul sau în beneficiul unor astfel de persoane sau entităţi".

Formularea a fost preluată într-o exprimare echivalentă de art. 20 al Deciziei 2011/782/PESC - în vigoare din 01.12.2011 -, în aplicarea căruia a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 36/2012.

Cum cele două regulamente au ca obiectiv, în conformitate cu art. 215 T.F.U.E., adoptarea măsurilor necesare pentru punerea în aplicare a Deciziilor PESC, termenii lor trebuie interpretaţi în lumina dispoziţiilor deciziilor, pentru a asigura o interpretare uniformă; în acest sens este jurisprudenţa Curţii de Justiţie, hotărârea din 28.03.2017, pronunţată în cauza C-72/15, EU:C:2017:236 pct. 141 şi hotărârea din 11.10.2007, pronunţată în cauza C-117/06, EU:C:2007:596, pct. 54.

Analiza comparativă a reglementării din Deciziile PESC şi regulamente indică o relaţie de complementaritate între ele, fără ca cele din urmă să reflecte intenţia legiuitorului de a reglementa limitativ categoria de titulari ai cererilor interzise.

Dimpotrivă, acestea extind interdicţiile aplicabile nu doar asupra Guvernului Siriei, ci şi asupra "organismelor, corporaţiilor şi agenţiilor publice ale acestuia, precum şi asupra oricărei persoane sau entităţi care prezintă o cerere prin intermediul sau în beneficiul acestuia".

Prin urmare, Înalta Curte conchide că o cerere formulată de o entitate indicată în anexele I şi II ale Deciziilor PESC se circumscrie domeniului de aplicare al interdicţiei din care derivă disputa şi, în consecinţă, începând cu data de 13.10.2011, când C. a fost desemnată, cererile formulate de aceasta sau în numele ei intră sub incidenţa art. 10a din Regulamentul (UE) nr. 442/2011, precum şi a art. 27 al Regulamentului (UE) nr. 36/2012, în forma sa iniţială.

Începând cu 13.12.2014 interpretarea este simplificată de împrejurarea că, prin modificarea introdusă prin Regulamentul (UE) nr. 1323/2014, art. 27 din Regulamentul (UE) nr. 36/2012 a extins cadrul subiectiv, astfel că include expres "persoanele, entităţile sau organismele desemnate, enumerate în anexa II sau în anexa IIa" "orice persoană, entitate sau organism care acţionează prin inter mediul sau în numele uneia din persoanele, entităţile sau organismele menţionate la litera (a) sau la litera (b)".

Sensul regulamentului a devenit clar, fără a necesita recurgerea la interpretarea corelată cu Deciziile PESC şi, astfel, începând cu acest moment sunt supuse interdicţiei nu doar cererile formulate de C., ci şi de D. sau de orice altă persoană în numele lor.

Aşa fiind, critica analizată este fondată, decizia recurată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a art. 10a din Regulamentul (UE) nr. 442/2011 şi a art. 27 al Regulamentului (UE) nr. 36/2012, dispoziţii de drept material care interziceau pârâtei ca, începând cu data desemnării lor, să dea curs cererilor formulate de C. sau de D., independent dacă proveneau direct de la ele sau le profitau indirect, fiind emise, în numele lor, de orice persoană, deci inclusiv de reclamantă.

Este necesară, aşadar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel pentru ca aceasta să soluţioneze apelul pârâtei şi, prin prisma considerentelor precedente, să verifice concluzia primei instanţe în privinţa datei încetării convenţiilor de garantare şi a scrisorilor de garanţie bancară.

În acest scop, se va stabili complet starea de fapt, conturându-se modul în care raportul juridic dintre banca pârâtă şi C. s-a grefat pe cel dintre ordonator şi garant, iar validitatea actelor juridice încheiate în temeiul cererilor transmise de reclamantă în perioada 29.12.2011-23.12.2016 va fi cercetată prin prisma actelor legislative europene care reglementează măsurile restrictive în legătură cu situaţia din Siria, aplicabile ratione temporis.

Demersul se impune a fi urmat şi în privinţa cererii de executare parţială a scrisorii de garanţie, formulată de C. la 18.12.2014, iar în raport cu concluziile trase se va statua asupra motivelor de apel vizând restul dispoziţiilor primei instanţe.

În continuare, va fi analizată cea de-a doua critică, prin care recurenta-reclamantă combate aplicarea O.U.G. nr. 202/2008 de către curtea de apel, care a reţinut că autoritatea competentă a aprobat prelungirea valabilităţii scrisorilor de garanţie între 2012-2017, în aplicarea art. 8 şi a art. 12 din actul normativ.

Dacă autoarea căii de atac afirmă că dispoziţiile nu sunt incidente în cauză, faţă de natura sancţiunilor impuse prin cele două regulamente, în apărare, recurenta-pârâtă susţine că prelungirea scrisorilor de garanţie s-a făcut cu respectarea Regulamentului (UE) nr. 36/2012 şi a O.U.G. nr. 202/2008 şi inventariază corespondenţa derulată cu Ministerul Afacerilor Externe şi cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Înalta Curte notează, în primul rând, că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât reţine, pe de o parte, că cererile în litigiu nu erau interzise de Regulamentul (UE) nr. 36/2012, dar afirmă simultan că pârâta s-a prevalat de prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 202/2008, deşi premisa dispoziţiilor este însăşi incidenţa unei sancţiuni internaţionale.

Distinct de acest viciu, constată că Regulamentul (UE) nr. 36/2012 nu abilitează autorităţile naţionale să acorde derogări de la interdicţiile reglementate de art. 27.

Nici corelarea dispoziţiilor art. 27 cu cele ale capitolului V din regulament, "Îngheţarea Fondurilor şi a Resurselor Economice" nu conduce la o concluzia contrară, întrucât, deşi în temeiul art. 16 din regulament, prin derogare de la art. 14, autorităţile competente din statele membre pot autoriza deblocarea sau punerea la dispoziţie a anumitor fonduri sau resurse economice îngheţate, excepţia este condiţionată de întrunirea circumstanţelor evocate la lit. a)-c) ale articolului, absente în cauza de faţă.

Cum abilitarea autorităţilor naţionale de a acorda derogări depinde de recunoaşterea ei în actul legislativ care instituie măsurile restrictive, iar Regulamentul (UE) nr. 36/2012 nu prevedea o atare excepţie, Înalta Curte constată fondată critica recurentei-reclamante şi stabileşte că, în condiţiile în care art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008 nu era operant, răspunsurile primite de pârâtă din partea autorităţilor naţionale nu autorizau derogarea de la interdicţiile reglementate de art. 27 din regulament.

A treia critică vizează sancţiunea civilă rezultată din încălcarea sancţiunilor internaţionale, iar recurenta-reclamantă combate tranşarea de curtea de apel a concursului dintre nulitatea absolută şi principiul nemo auditur propriam turpitudinm allegans.

Preliminar, observând că aplicarea principiului este amintită doar incidental şi neargumentat în decizia recurată, Înalta Curte nu împărtăşeşte convingerea autoarei recursului că instanţa de apel neagă că sancţiunea incidentă pentru nesocotirea, la încheierea actului juridic, a unor sancţiuni internaţionale este nulitatea absolută.

În acord cu art. 1.247 C. civ. şi cu importanţa, în arhitectura normativă a Uniunii, a măsurilor restrictive impuse în temeiul art. 215 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (în continuare, "T.F.U.E.") - a căror încălcare constituie un domeniu al criminalităţii, în sensul articolului 83 alin. (1) din T.F.U.E., astfel cum rezultă din Decizia (UE) 2022/2332 - este neîndoielnic că ele ocrotesc un interes general, în sensul art. 1.250 C. civ., iar încălcarea lor atrage nulitatea absolută.

Considerentul excedentar criticat nu statuează că turpitudinea reclamantului poate paraliza acţiunea în nulitate absolută - ceea ar contraveni fără îndoială caracterului de ordine publică al sancţiunii -, ci mai degrabă subliniază că are aptitudinea de a limita solicitarea de restituire a prestaţiilor. Şi din această perspectivă, raţionamentul curţii de apel este greşit, întrucât nu constituie o excepţie de la principiul restitutio in integrum regula conform căreia unei persoane îi este interzis ca, prevalându-se de propria turpitudine, să obţină protecţie judiciară pentru obţinerea sau conservarea unor avantaje astfel obţinute.

Concordant şi cu dezlegările sale anterioare, Înalta Curte reţine că revine instanţei de rejudecare, consecutiv şi dependent de tranşarea chestiunii încetării actelor juridice dintre părţile litigante, să individualizeze prestaţiile subsumate obligaţiei de restituire şi să se pronunţe asupra ei, reţinând dispoziţiile art. 1.638 şi art. 1.645 C. civ.

În raport cu statuările precedente, critica circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu va mai fi analizată, câtă vreme casarea va fi totală, urmând ca instanţa de apel să se pronunţe asupra apelului pârâtei - şi, astfel cum se va arăta în continuare, şi al reclamantei -, prilej cu care vor fi avute în vedere atât motivele de apel, cât şi apărările formulate prin întâmpinări.

Examinând recursul reclamantei, Înalta Curte va reţine că acesta este îndreptat împotriva dispoziţiei de respingere a apelului său împotriva încheierii din 18.12.2019 prin care s-a soluţionat cererea prin care, la 09.09.2019, solicitase îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei civile nr. 729/15.03.2019 - în sensul să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 37.448 euro şi de 10.593,96 euro şi a sumei de 25.585,73 RON - şi cererea de completare a sentinţei civile nr. 886/01.07.2020 cu dispoziţia dată cererii privind lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 729/15.03.2019, în sensul indicării obligaţiei de restituire a comisioanelor bancare.

Constatând că dispoziţiile privind restituirea comisioanelor bancare, la care se referă cele două cereri, urmează a fi reanalizate cu prilejul noii judecăţi a apelului pârâtei, Înalta Curte va dispune, pentru o soluţionare unitară a cauzei, şi rejudecarea căii de atac promovate de reclamantă.

Păşind la soluţionarea recursului incident, instanţa supremă reţine că pârâta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în formularea cererii de constatare a încetării scrisorilor de garanţie, înlăturarea acestor considerente şi înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanţei de recurs, menţinând soluţia din dispozitivul hotărârii atacate.

Solicitarea autoarei căii de atac, de casare a hotărârii recurate, contravine însă scopului recursului incident, reglementat de prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. ca fiind acela de a înlătura considerentele criticate prin aceasta şi de a le înlocui cu considerentele proprii ale instanţei de control, fără ca soluţia cuprinsă în dispozitiv să fie modificată.

Distinct de aceasta, calea de atac exercitată în temeiul dispoziţiei amintite, exclusiv împotriva considerentelor care susţin respingerea excepţia lipsei calităţii procesuale active a devenit lipsită de obiect şi va fi respinsă ca atare, urmare a casării, în totalitate, a deciziei civile nr. 1905/14.12.2022 a Curţii de Apel Bucureşti.

Faţă de ansamblul considerentelor ce precedă, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., să admită recursul principal, să caseze decizia atacată şi să trimită cauza instanţei de apel, spre o nouă judecată a apelurilor, prilej cu care vor fi avute în vedere şi cererile accesorii ale părţilor, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs. Ca o consecinţă a casării în tot a deciziei atacate, va respinge ca rămas fără obiect recursul incident promovat împotriva considerentelor ei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1905/14.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel spre o nouă judecată a apelurilor.

Respinge ca rămas fără obiect recursul incident promovat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2024.