Constitutional challenge to unreasoned transfer orders: lack of causal link to case resolution

Şedinţa publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 6 martie 2024, sub nr. x/2024, petentul A. a solicitat strămutarea dosarului nr. x/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

În cadrul cererii de strămutare, petentul a solicitat şi sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 143 alin. (2) şi art. 144 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că normele legale criticate pentru neconstituţionalitate încalcă dispoziţiile art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 24 - Dreptul la apărare din Constituţia României, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede dreptul la un proces echitabil.

La termenul de judecată din 9 aprilie 2024, petentul a depus o cerere de îndreptare eroare materială privind dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate o critică, sens în care a arătat că acestea sunt cele prevăzute de art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, instanţa supremă luând act de precizările formulate.

II. Soluţia instanţei. HOTĂRÂREA RECURATĂ.

Prin încheierea şedinţei Camerei de Consiliu din 9 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865.

Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut următoarele motive:

Din analiza dispoziţii legale ale art. 29 alin. (1) şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale a României, cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, este necesară îndeplinirea cumulativă a unor condiţii de admisibilitate: excepţia de neconstituţionalitate să fie ridicată într-un litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj; aceasta să vizeze o lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare; dispoziţia legală care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; prevederile legale care formează obiectul excepţiei să nu fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că este îndeplinită cerinţa referitoare la invocarea excepţiei în faţa unei instanţe judecătoreşti, aceasta fiind formulată în cadrul cererii de strămutare, formând obiectul dosarului nr. x/2024, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

S-a mai reţinut şi că, deşi prevederile criticate pentru neconstituţionalitate au fost abrogate, acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauza a cărei strămutare petentul o solicită, întrucât privesc un litigiu pornit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte a notat şi faptul că, la acest moment, dispoziţiile legale care fac obiectul cererii de sesizare nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, deşi există cauze în care s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia invocată, în ceea ce priveşte legătura dintre excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor pretins nelegale şi soluţionarea cauzei, Înalta Curte amintind că unul dintre elementele care configurează regimul specific al excepţiilor de neconstituţionalitate, condiţionând admisibilitatea acestora, îl presupune ca eventuala declarare a neconstituţionalităţii să producă un efect real asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii.

Potrivit Deciziei nr. 438 din 8 iulie 2014 a Curţii Constituţionale, legătura cu soluţionarea cauzei "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului", de menţionat reţinându-se ca fiind şi cele statuate prin Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014 a instanţei de contencios constituţional, potrivit cărora incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci raportat, în primul rând, la interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii prevederilor pretins nelegale. Astfel, dacă autorul excepţiei nu are un interes real, personal în promovarea acesteia, posibila admitere a excepţiei nu schimbă cu nimic situaţia acestuia.

Totodată, în examinarea pertinenţei sesizării, au fost avute în vedere aspectele particulare ale speţei, şi nu doar simpla tangenţă a normelor legale contestate cu litigiul dedus judecăţii, tocmai pentru ca o eventuală decizie de constatare a neconstituţionalităţii să producă un efect concret asupra cauzei.

În speţă, s-a reţinut că obiectul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale îl reprezintă pretinsa neconstituţionalitate a art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, cu referire la faptul că, "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac.(...)", excepţie invocată în cadrul cererii prin care petentul a solicitat strămutarea dosarului nr. x/2011, aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

În susţinere, petentul a învederat, în esenţă, că nemotivarea încheierii date asupra cererii de strămutare îl privează de posibilitatea de a formula critici împotriva considerentelor avute în vedere de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea acestui incident procedural, motiv pentru care prevederile legale sunt contrare dispoziţiilor art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu prevederile legale pretins neconstituţionale nu îndeplineşte condiţia cerinţei privind legătura acestora cu soluţionarea cererii de strămutare.

Pentru a fi admisibilă o astfel de cerere, cu consecinţa sesizării Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să respecte scopul şi finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Raportat, însă, la obiectul cauzei, în care s-a invocat excepţia în dezbatere, respectiv solicitarea petentului de strămutare a unui dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, la o altă instanţă, Înalta Curte a constatat că declararea ca neconstituţională de către instanţa de contencios constituţional a prevederilor privind nemotivarea hotărârii nu are aptitudinea de a influenţa soluţionarea cererii de strămutare.

Astfel, s-a reţinut, nu se poate identifica eficienţa folosirii mijlocului procedural invocat de petent în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, dat fiind faptul că, în cauză, instanţa este chemată să analizeze şi să se pronunţate asupra motivelor invocate prin cererea de strămutare, prevederile legale pretins neconstituţionale privind motivarea hotărârii judecătoreşti, care reprezintă o etapă ulterioară deliberării şi pronunţării acesteia.

S-a mai reţinut că autorul excepţiei nu justifică astfel un interes real în formularea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât posibila admitere a acesteia nu schimbă cu nimic situaţia juridică a petentului, legătura excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei neputând fi identificată raportat la momentul, ulterior pronunţării, şi, deci, al dezînvestirii instanţei, situaţie în care, în măsura respectării exprese a voinţei legiuitorului, motivarea hotărârii asupra strămutării ar fi fost prezentată.

Altfel spus, dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate nu sunt aplicabile la momentul judecării cererii de strămutare, ci vizează etapa redactării încheierii, neavând astfel nicio înrâurire în soluţionarea incidentului procedural.

Înalta Curte a reţinut şi că susţinerile petentului, prin care face trimitere la considerentele Deciziei nr. 233 din 7 aprilie 2021 a Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile în cauza pendinte, întrucât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate dezlegate prin această hotărâre a instanţei de contencios constituţional vizează hotărâri pronunţate în materie penală, în litigii susceptibile de soluţionare pe fond. Or, pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei.

Prin urmare, în considerarea argumentelor arătate, în temeiul prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi constatând că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate este invocată nu au legătură cu soluţionarea cererii de strămutare, acestea privind un moment ulterior pronunţării Înaltei Curţi asupra incidentului procedural, Înalta Curte a respins cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865.

III. CALEA DE ATAC EXERCTATĂ.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen, petentul A., la 10 aprilie 2024, motivele de recurs fiind depuse de asemenea, în termen, la data de 24 mai 2024 şi întemeiate pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, invocată.

În preambulul recursului, recurentul a prezentat chestiuni prealabile ale cauzei şi a formulat cerere de sesizare a instanţei supreme cu dezlegarea unei probleme de drept, iar în susţinere, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

În ceea ce priveşte motivul de recurs al art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a solicitat a se observa că excepţiile invocate nu au fost comunicate părţilor din dosar, Astfel, nu s-a dat părtilor posibilitatea de a formula un punct de vedere. Având în vedere că partea B. susţine în totalitate la momentul de faţă punctele sale de vedere, recurentul consideră că necomunicarea excepţiilor invocate către acesta şi lipsa unei apărări/punct de vedere al excepţiei invocate, vatămă drepturile recurentului, precizând, totodată, că această comunicare trebuia să aibă loc conform prevederilor Regulamentului 1784/2020.

Arată recurentul că, în cauză, comunicarea şi apărările părtilor din dosar lipsesc cu desăvârşire, iar în cazul intimatului B., acesta are aceleaşi puncte de vedere ca şi recurentul şi ar fi susţinut punctul său de vedere, necomunicarea către acesta încălcând drepturile lor la apărare.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că fondul cererii de strămutare este chiar cererea de strămutare, iar aspectele reţinute de instanţă nu garantează faptul că instanţa analizează într-un fel sau altul motivele invocate de petent în solicitarea strămutării cauzei, din moment ce soluţia dată în cauză nu este motivată.

Având în vedere că avocaţii părţii adverse au fost inculpaţi pentru acte de influenţă la instanţele de judecată, în special la I.C.C.J., recurentul susţine că nemotivarea soluţiei creează suspiciuni rezonabile că a fost luată o decizie arbitrară în legătura cu traficul de influenţă al acestei grupări, arătând, în continuare şi ceea ce stabileşte CCR în Decizia nr. 233 din aprilie 2021.

În opinia recurentului, decizia trebuie să fie bazată pe motivele care conduc la luarea deciziei; mai întâi instanţa trebuie să ştie de ce soluţionează cauza într-un anumit mod şi, chiar dacă nu o motivează în scris, instanţa trebuie să aibă mai întâi motivele în baza cărora a luat decizia în cauză, şi nu invers.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că prin hotărârea recurată, instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii sesizării, motivând că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Recurentul solicită a se observa că I.C.C.J. a statuat că, în privinţa excepţiei de neconstitutionalitate, este atributul CCR să decidă asupra excepţiei, evocând, în aceste sens, încheierea nr. 385/15.06.2022 pronunţată de I.C.C.J. în dosarul nr. x/2022, prin care admite recursul său împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivat de faptul că:

"Instanţa de recurs consideră că nu poate fi respins recursul petentului în sensul menţinerii soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, aşa cum a dispus judecătorul fondului, constatând că excepţia nu are legătură cu soluţionarea cauzei pe fond, întrucât, în această situaţie, competenţa de a respinge excepţia (eventual, ca inadmisibilă) revine instanţei de contencios constituţional."

Astfel, arată recurentul că acest principiu a fost încălcat de către instanţa de fond, cât timp soluţionarea cererii de strămutare trebuie să se bazeze pe anumite argumente, pe care trebuie să le cunoască şi petentul, altfel acesta ar putea formula, într-un anumit dosar, multiple cereri de strămutare, neştiind pe ce motive i-au fost respinse cererile anterioare.

Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 10 aprilie 2024, sub nr. x/2024/a2*.

Apărarea în cauză

Intimaţii nu au formulat întâmpinare la recurs.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin prima critică formulată, subsumată motivului prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, recurentul a reproşat primei instanţe că nu a comunicat celorlalte părţi din proces excepţiile invocate, afectând, astfel, atât dreptul lor la apărare, cât şi drepturile procesuale ale autorului căii de atac.

Înalta Curte găseşte critica nefondată şi o va înlătura.

În primul rând, va reţine lipsa de obiect a criticilor care susţin necomunicarea actelor de procedură către intimaţi şi, subsecvent, speculează asupra poziţiei procesuale pe care intimatul B. ar fi adoptat-o; în cadrul dosarului în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate (dosarul nr. x/2024), toate actele de procedură şi de comunicare a acestora au fost legal îndeplinite către toate părţile din proces, conform dovezilor existente la dosarul de strămutare.

De altfel, critica recurentului apare ca fiind lipsită de interes, de vreme ce o eventuală încălcare a normelor de procedură în faţa instanţei de fond poate fi valorificată, prin intermediul cazului de casare analizat, numai de partea prejudiciată şi nu de un terţ, în considerarea dispoziţiilor cerute de C. proc. civ.

În ce priveşte motivul de recurs subsumat pct. 7 al art. 304 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, se constată că recurentul critică prin intermediul acestuia o pretinsă nemotivare a instanţei asupra cererii de strămutare, critică care nu poate face obiectul analizei de faţă, de vreme ce recursul pendinte este declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, invocată de petent, iar nu împotriva încheierii prin care a fost soluţionată cererea de strămutare.

De altfel, examinarea proprie a încheierii recurate permite Înaltei Curţi să constate că aceasta respectă exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte va înlătura şi motivul de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că acesta a fost invocat formal, lipsind critici concrete privind denaturarea actului juridic dedus judecăţii.

Criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vor fi analizate prin prisma naturii specifice a căii de atac promovate, al cărei obiect este verificarea aprecierii instanţei cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, astfel cum s-a reţinut constant şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, de exemplu, în deciziile nr. 321/09.05.2017 şi nr. 586/2019, publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580/20.07.2017, respectiv nr. 145/24.02.2020.

Potrivit art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din acelaşi articol dispune că instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3).

Ca atare, instanţa de judecată este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluţionarea cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

Critica recurentului vizează, în esenţă, soluţia legislativă privind nemotivarea încheierii pronunţate asupra cererii de strămutare şi priveşte, deci, respingerea cererii formulate de petent în legătură cu neconstituţionalitatea art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, din două perspective, pe de o parte, a practicii instanţei supreme în alte cereri formulate de recurent, iar, pe de altă parte, a aprecierii asupra unui eventual efect util pe care o decizie de admitere de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate ar produce-o în cauză.

Critica nu este fondată şi va fi înlăturată, fiind legală aprecierea din încheierea recurată în sensul că dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate nu sunt aplicabile la momentul judecării cererii de strămutare, ci vizează etapa redactării încheierii, neavând, astfel, nicio înrâurire în soluţionarea cererii de strămutare şi, deci, că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării.

În primul rând, chiar dacă au existat cauze în care instanţa supremă a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 40 alin. (4) din Codul de procedură de la 1865, în care se solicitase strămutarea unor dosare tot ale Curţii de Apel Constanţa, aceste soluţii nu pot fi obligatorii şi în cauza de faţă.

În al doilea rând, o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865 nu ar fi avut nicio înrâurire în soluţionarea cererii de strămutare, deoarece, aşa cum a reţinut şi instanţa, prevederile respective nu sunt aplicabile la momentul judecării cererii, ci reglementează o etapă subsecventă, a redactării încheierii judecătoreşti.

O altă critică formulată de recurent s-a referit la respingerea cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate prin încălcarea de către instanţa de fond a unui principiu reţinut de I.C.C.J. în încheierea nr. 385/15.06.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, prin care s-a statuat că, "în această situaţie, competenţa de a respinge excepţia (eventual ca inadmisibilă) revine instanţei de contencios constituţional).

Critica nu este întemeiată şi urmează a fi înlăturată.

Prin încheierea recurată s-a statuat în sensul lipsei legăturii dintre dispoziţiile evocate şi soluţionarea cauzei, în primul rând, în considerarea obiectului şi naturii cererii de strămutare şi motivat de faptul că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată privesc un moment ulterior pronunţării Înaltei Curţi asupra incidentului procedural.

Recurentul nu prezintă argumente de natură să invalideze statuările primei instanţe.

Examinând încheierea recurată, Înalta Curte constată că în mod just a fost respinsă cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, câtă vreme argumentele aduse în concret de autorul ei vizau un motiv care fundamenta o cerere de strămutare în temeiul C. proc. civ. de la 1865 şi faptul că încheierea astfel pronunţată se dă fără motivare.

Distinct de acest fapt, o soluţie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu putea avea efect în cauza de faţă, întrucât, contrar susţinerilor recurentului şi astfel cum s-a arătat în mod judicios în încheierea recurată, pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, ci doar motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 40 C. proc. civ. de la 1865.

În concluzie, Înalta Curte constată că analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, realizată prin încheierea recurată, este legală, iar cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional a fost, în mod just, respinsă.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, reţinând că examinarea criticilor nu a relevat incidenţa motivelor de casare invocate, Înalta Curte, stauând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, în conformitate cu art. 316 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 9 aprilie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2024.