State housing agency liability for turnkey delivery failure upheld; compensation for loss of use affirmed on appeal.

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov prin preşedintele consiliului judeţean, Oraşul Voluntari prin primar, Municipiul Bucureşti prin primar general, a solicitat instanţei să dispună obligarea în solidar a entităţilor să plătească reclamantului despăgubiri rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei din cartierul Henri Coandă începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie şi până la predare, respectiv cu toate utilităţile funcţionale, prejudiciu pe care îl evaluează la suma de 500 EUR lunar (adică 52.000 EUR până în aprilie 2019, echivalentul în RON la cursul valutar stabilit de BNR la data plăţii efective, i.e. suma de 247.041,6 RON la cursul BNR din 5 aprilie 2019 de 1 EUR = 4,7508 RON) şi în continuare până la predarea la cheie a locuinţei către reclamant; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, printre altele, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, constatând ca fiind prescrise toate pretenţiile solicitate înainte de 9 aprilie 2016, în continuare urmând a fi avute în vedere doar pretenţiile începând cu 9 aprilie 2016, reprezentând contravaloare drept de folosinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1715 din 1 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca nefondată, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Municipiul Bucureşti, UAT Sector 1 Bucureşti, Oraşul Voluntari şi Judeţ Ilfov.

Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, care a fost obligată să plătească reclamantului suma de 122.995 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 9 aprilie 2016 - 6 februarie 2020. De asemenea, a fost admisă în parte cererea reclamantului şi a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească reclamantului suma de 10.064,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost admisă cererea pârâtului Oraş Voluntari şi, în consecinţă, a fost obligat reclamantul la plata către acest pârât a sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Judeţul Ilfov în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene.

Reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1715 din 1 octombrie 2020 şi a încheierii din 14 noiembrie 2019.

De asemenea, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat apel împotriva aceleiaşi hotărâri, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 14 noiembrie 2019, solicitând modificarea încheierii şi sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca prescrisă integral, în principal, şi ca neîntemeiată, în subsidiar.

Prin încheierea din 20 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus scoaterea din cauză a intimaţilor-pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, UAT Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, Judeţul Ilfov şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, având în vedere şi poziţia părţilor, precum şi soluţia pronunţată de instanţa de fond în ceea ce priveşte pe toţi aceşti pârâţi, respectiv de respingere a cererii în contradictoriu cu aceştia, soluţie ce nu a fost criticată de nici unul dintre apelanţi. S-a procedat la refacerea cadrului procesual, reţinând în calitate de apelant-reclamant pe A., apelantă- pârâtă pe Agentia Naţională pentru Locuinţe şi în calitate de intimat-pârât pe Oraşul Voluntari prin Primar.

Prin decizia civilă nr. 1115A din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Agentia Nationala pentru Locuinţe şi a obligat reclamantul A. să plătească pârâtului Oraş Voluntari suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe au declarat recurs.

Prin decizia nr. 970 din 4 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1115A din 24 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o, în parte, şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelurilor. A menţinut şi celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Pentru a decide astfel, referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă, a reţinut, în esenţă, că reclamantul a formulat o acţiune în răspundere contractuală împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care a solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei asumate prin contractul de mandat nr. x din 20 februarie 2008, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a imobilului din cartierul Henri Coandă începând cu data prevăzută pentru predarea la cheie împreună cu toate utilităţile, 29 august 2010, şi până la momentul efectiv al predării locuinţei la cheie, prejudiciu evaluat estimativ la 500 EUR lunar. A mai reţinut că instanţa de apel nu a răspuns apărărilor apelantei Agenţia Naţională pentru Locuinţe din perspectiva criticii prin care aceasta a susţinut greşita calificare a naturii obligaţiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul, a omisiunii de a indica obligaţiile pe care nu le-a îndeplinit pârâta, precum şi a calificării naturii obligaţiei ca fiind de diligenţă, şi nu de rezultat, şi astfel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. A reţinut şi că se impune analizarea, în rejudecare, a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, urmând a se lămuri voinţa părţilor şi obligaţiile ce le reveneau acestora, natura obligaţiilor, acţiunile ori inacţiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual. A considerat că nu se mai impun a fi analizate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul-reclamant şi a reţinut, în esenţă, că este corectă concluzia curţii de apel privind caracterul nefondat al criticilor apelantului referitoare la omisiunea instanţei de a valorifica efectul întreruptiv de prescripţie ce rezultă din recunoaşterea obligaţiei asumate prin faptele şi actele încheiate de pârâtă. A mai reţinut că este neîntemeiată şi critica privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte perioada menţionată, fără reţinerea jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi a considerat că este legală dispoziţia adoptată în apel, în sensul confirmării soluţiei tribunalului referitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 29 august 2010 - 8 aprilie 2016. Înalta Curte a constatat ca fiind fondate criticile reclamantului, subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la nesocotirea principiului disponibilităţii, însă, doar din perspectiva solicitării reclamantului de stabilire a obligaţiei de plată a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe în moneda EURO, în echivalentul său de la data plăţii efective. A apreciat că este de prisos a analiza criticile de nelegalitate referitoare la interpretarea eronată a regulamentului valutar, formulate prin raportare la dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme a fost găsită întemeiată critica subsumată motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al aceluiaşi articol. Referitor la interpretarea eronată a normelor de drept material privitoare la răspunderea delictuală în cazul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în raport cu pârâtul Oraşul Voluntari, instanţa supremă a reţinut că au fost corect aplicate dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019*.

Prin decizia nr. 655A din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Locuinţe şi a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1715 din 1 octombrie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe. A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 50.062,66 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada 9 aprilie 2016-31 decembrie 2022. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei. A obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamant a sumei de 17.122,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (fond şi căi de atac).

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, respectiv în ceea ce priveşte apelul său cu privire la perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2022 şi obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata sumei de 695,85 EUR, începând cu 1 ianuarie 2023 şi până la finalizarea locuinţei la cheie cu toate utilităţile funcţionale, invocând, în esenţă, următoarele:

Autorul căii de atac arată că este lipsit de folosinţa locuinţei pe care a contractat-o în cartierul Henri Coandă şi care ar fi trebuit predată la 29 august 2010 şi că nici la data formulării recursului, imobilul nu este finalizat şi cartierul nu dispune de utilităţi

Recurentul invocă nerespectarea prevederilor art. 1085 C. civ. din 1864 şi ale H.G. nr. 343/2017 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora în sensul că, deşi curtea de apel a reţinut că există şi un prejudiciu viitor, care continuă să se producă până la predarea locuinţei, acesta nu este cuantificabil şi nu poate fi acordat. Astfel, susţine aceeaşi parte, a fost încălcat principiul reparării integrale, consacrat de textul de lege indicat mai sus.

Recurentul-reclamant a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac invocă pentru prima oară în recurs excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în privinţa obligării la contravaloarea lipsei de folsosinţă, cu motivarea că obligaţia de predare a imobilului îi revenea antreprenorului generale Instalaţii S.A. Arată că din contractul de mandat şi din contractul de cooperare nu rezultă că intimata-pârâtă ar fi avut obligaţia finalizării utilităţilor şi predării imobilului.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit curtea de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, stabilind că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale şi contractuale asumate. Arată că obiectul dosarului nr. x/2011 a fost analiza refuzului pârâtei de a face anumite demersuri, şi nu stabilirea conduitei sale. Consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze argumentele invocate de părţi şi nu să aibă în vedere considerentele altor decizii.

Aceeaşi parte consideră că hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul că pe o parte curtea de apel a reţinut că Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi-a îndeplinit obligaţiile de a încheia convenţii cu proiectantul şi antreprenorul, iar pe de altă parte, a reţinut că nu şi-a respectat obligaţiile, imobilul nefiind finalizat în termenul stabilit. Arată că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază întrucât au fost preluate considerentele deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 şi deoarece nu sunt indicate obligaţiile pe care pârâta nu le-ar fi executat. Apreciază că instanţa de apel ar fi trebuit să verifice obiectul şi întinderea mandatului acordat Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi temeinicia pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a statuat instanţa supremă prin decizia de casare. Consideră că din actele dosarului rezultă că obligaţia de diligenţă a fost respectată.

Se mai arată că instanţa de apel a intrepretat şi aplicat eronat dispoziţiile legale privind contractul de mandat, precum şi pe cele privind interpretarea convenţiile din C. civ. din 1864 (de ex. art. 983) în sensul că a calificat obligaţiile mandatarei ca fiind de rezultat, şi nu de diligenţă.

Recurenta-pârâtă menţionează că mandatul a fost acordat pentru urmărirea lucrărilor, iar contractul de construire a fost încheiat între constructor şi mandant. Arată că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale prin raportare la conţinutul contractului de mandat şi că în mod greşit a reţinut aceasta că fapta ilicită constă în nefinalizarea construcţiei în termenul agreat şi în nerealizarea reţelei de utilităţi. În opinia sa, prin convenţia MM nr. 1909/2004, părţile au agreat să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, iar recurenta-pârâtă nu a săvârşit nicio faptă ilicită, ca urmare nu poate fi obligată la plata vreunui prejudiciu şi nici nu se poate reţine o culpă în sarcina sa.

Autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, adăugând în contractul de mandat şi alte obligaţii care nu erau prevăzute, cum ar fi finanţarea şi executarea lucrărilor de utilităţi sau pe cele care decurg din calitatea de dezvoltator imobiliar. Precizează că realizarea utilităţilor este în sarcina Municipiului Bucureşti, iar construcţia imobilului revine constructorului, curtea de apel a depăşind limitele învestirii atunci când a extins cadrul procesual la analiza unor texte de lege care nu fuseseră în discuţie.

Se mai susţine că instanţa de apel a intrepretat şi aplicat în mod eronat prevederile contractului de mandat în raport cu celelalte obligaţii prevăzute în alte raporturi juridice în sensul că a confundat realizarea reţelei de utilităţi cu asigurarea infrastructurii şi utilităţilor şi a ignorat faptul că serviciile de utilităţi publice sunt în responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice. Arată că nu s-a ţinut cont de faptul că Municipiul Bucureşti şi-a asumat această obligaţie prin contractul de cooperare şi de cele stabilite prin sentinţa civilă nr. 620 din 27 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, prin care autorităţile locale au fost obligate la realizarea utilităţilor din cartierul Henri Coandă. Consideră că este eronată şi statuarea curţii de apel privind completarea contractului de mandat cu cel de antrepriză şi că astfel sunt contrazise prevederile art. 973 C. civ. din 1864.

Recurenta-pârâtă a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Referitor la susţinerile recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe legate de calitatea sa procesuală pasivă, Înalta Curte constată că temeiul acţiunii îl reprezintă contractul de mandat în care recurenta-pârâtă este parte, aceasta fiind prezentă în cauză pe tot parcursul procesului, astfel că instanţa de recurs nu poate redefini cadrul procesual. Astfel, prin încheierea din 14 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unora dintre pârâţi, iar prin încheierea din 20 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti a dispus scoaterea din cauză a intimaţilor-pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, UAT Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, Judeţul Ilfov şi Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a procedat la refacerea cadrului procesual, reţinând în calitate de apelant-reclamant pe A., în calitate de apelantă- pârâtă pe Agentia Naţională pentru Locuinţe şi în calitate de intimat-pârât pe Oraşul Voluntari prin Primar. Faţă de faptul că recurenta-pârâtă nu a formulat recurs şi împotriva încheierii din 20 mai 2021, instanţa supremă constată că poziţiile procesuale ale părţilor, respectiv calitatea lor, au fost stabilite în mod definitiv.

Referitor la excepţia nulităţii recursurilor, invocată prin întâmpinări, Înalta Curte o va respinge întrucât prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte va înlătura criticile prin care autorul căii de atac susţine că a fost încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului deoarece în mod corect curtea de apel a reţinut că prejudiciul viitor nu este cert şi, deci, nu poate fi reparat.

Instanţa supremă notează că pentru a se putea solicita angajarea răspunderii contractuale pentru repararea unui prejudiciu viitor este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii contractuale, în special caracterul cert al acestuia. Constatarea certitudinii unui prejudiciu viitor presupune siguranţa că acesta se va produce şi determinarea întinderii sale în urma unei evaluări obiective.

Stabilirea cuantumului prejudiciului prin raportare la valoarea chiriei medii lunare pe piaţa imobiliară, pentru perioada 9 aprilie 2016 - 6 februarie 2020, respectiv 7 februarie 2020 - 31 decembrie 2022, menţionate în rapoartele de expertiză, nu susţine caracterul cert al prejudiciului viitor deoarece cifrele respective se referă la o perioadă de timp anterioară intervalului pentru care reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor pentru acest capăt de cerere.

Mai mult, nici caracterul de certitudine vizând îndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii contractuale pentru viitor nu poate fi reţinut deoarece nu se poate prezuma că nepredarea imobilului va avea drept cauză neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi că va fi făcută cu vinovăţie, ori că nu vor fi incidente cauze de înlăturare a caracterului ilicit sau a vinovăţiei.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, Înalta Curte nu va reţine susţinerile părţii referitoare la depăşirea limitelor învestirii deoarece prevederile Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe au fost indicate în cererea de chemare în judecată şi au fost menţionate în considerentele instanţelor devolutive, în ciclul procesual anterior. Curtea de apel nu a analizat o solicitare a reclamantului pe care acesta să o fi formulat direct în apel, după rejudecare, iar analiza normelor materiale pe care s-a întemeiat acţiunea nu echivalează cu încălcarea unor reguli de procedură sancţionate cu nulitatea.

Vor fi înlăturate criticile subsumate de autoarea căii de atac dispoziţilor pct. 5 şi 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 şi la o presupusă lipsă de motivare, deoarece hotărârea instanţei de apel nu este fundamentată pe valorificarea soluţiei pronunţate de instanţa supremă în alte cauze; doar ca argument subsidiar, a fost menţionată decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ce cuprinde anumite dezlegări referitoare la conduita recurentei Agenţia Naţională pentru Locuinţe privind obligaţiile asumate în scopul finalizării programului guvernamental Cartierul de locuinţe Henri Coandă. Menţionarea acestei decizii în motivarea instanţei este relevantă pentru analiza îndeplinirii obligaţiilor contractuale de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe în timp, întrucât, de la momentul pronunţării acelei soluţii într-un litigiu în care recurenta a fost parte, până la soluţionarea litigiului de faţă, s-a constatat o conduită constant deficitară a acesteia.

Această hotărâre cuprinde statuări cu caracter de generalitate, aplicabile întregului context contractual, întrucât instanţa supremă de contencios administrativ a reţinut pasivitatea Agenţia Naţională pentru Locuinţe, deşi atât dispoziţiile legale, cât şi convenţia încheiată între toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909/2004), i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuinţe.

Potrivit art. 431 C. proc. civ., lucrul judecat într-un alt litigiu poate fi opus de oricare dintre părţi, dacă are legătură cu soluţionarea respectivei cauze, iar statuările din decizia mai sus menţionată sunt opozabile recurentei, având în vedere calitatea procesuală a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în ambele dosare.

Curtea de apel a construit o motivare suficientă ca urmare a analizei contractului de mandat, în contextul tuturor celorlalte convenţii încheiate cu părţile implicate în construirea cartierului rezidenţial şi cu stabilirea obligaţiilor legale şi contractuale care îi reveneau recurentei.

De asemenea, vor fi înlăturate criticile referitoare la motivarea contradictorie în sensul că deşi curtea de apel reţine că recurenta-pârâtă a încheiat contractul de proiectare şi pe cel de antrepriză, totuşi concluzia a fost că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile şi că trebuie atrasă răspunderea sa civilă contractuală.

Din lecturarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a constatat că, potrivit contractului de mandat, recurenta-pârâtă avea obligaţia de a încheia contractul de construire cu antreprenorul general şi actele juridice necesare construirii locuinţei şi obligaţia de a urmări finalizarea lucrărilor până la predarea imobilului. Curtea de apel reţine, într-adevăr, că o parte din aceste obligaţii au fost executate, dar după analiza contextului contractual şi legal, coroborat cu situaţia de fapt, stabileşte că obligaţia de finalizare a imobilului nu a fost îndeplinită.

Astfel, nu se poate reţine că motivarea ar fi contradictorie întrucât considerentele deciziei atacate relevă un raţionament corect şi logic şi care justifică soluţia din dispozitiv. Curtea de apel a respectat exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar faptul că a ajuns la o concluzie diferită de cea dorită de parte nu constituie o încălcare a dispoziţiilor legale privind motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la natura obligaţiei recurentei-pârâte şi la nerespectarea prevederilor C. civ. din 1864 privind contractul de mandat deoarece este corectă statuarea curţii de apel în sensul că este vorba despre o obligaţie de rezultat, şi nu despre o obligaţie de diligenţă.

Conform constatărilor instanţei devolutive, din conţinutul convenţiei nr. 1909/2004 şi a contractului de mandat nr. x din 20 februarie 2008 reiese că părţile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispoziţiile C. civ. din 1864, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 152/1998, lege specială prin care a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu scopul dezvoltării construcţiei de locuinţe la nivel naţional, de a îmbina mecanisme financiare şi a atrage şi administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispoziţiilor legale menţionate, Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, iar art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

În mod corect a stabilit curtea de apel că recurenta-pârâtă s-a obligat să asigure finalizarea imobilului cu destinaţie de locuinţă, predarea la cheie însemnând atât realizarea lucrărilor de construire a apartamentului, cât şi realizarea reţelei de utilităţi, în termenul stabilit şi că rolul său nu este acela al unui simplu mandatar, ci acela de a efectua demersuri în vederea obţinerii unui rezultat concret.

Criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor privind răspunderea civilă contractuală vor fi înlăturate întrucât instanţa de prim control judiciar, urmare a analizării şi constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile, în mod corect a stabilit că nefinalizarea de către recurenta-pârâtă la termenul scadent a construcţiei "la cheie", prin nerealizarea reţelei de utilităţi reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială. Aşa fiind, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu se poate prevala de faptul că nu răspunde pentru neexecutarea lucrărilor de construire şi că pentru aceasta trebuie atrasă răspunderea antreprenorului general.

Instanţa supremă nu va analiza susţinerile autoarei căii de atac prin care aceasta aduce în discuţie conţinutul obligaţiilor sale şi solicită reinterpretarea clauzelor incluse în contractul de mandat şi nici pe cele referitoare la diligenţele pe care aceasta le-ar fi depus în scopul realizării reţelei de utilităţi întrucât acestea sunt aspecte de fapt pe care instanţa de recurs nu le poate examina.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională Pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 655A din 26 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor, invocată prin întâmpinări.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei nr. 655A din 26 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2024.