Abusiveness of CHF credit clauses under Directive 93/13: exclusion of currency indexation and fixed-rate commissions via national monetary nominalism and supplementary law.

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Focşani la 28 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. prin Sucursala Focşani, solicitând instanţei să constate ca fiind abuzive clauzele din contractul de credit nr. x din 2 august 2007, respectiv art. 9.4 privind rambursarea ratelor direct în moneda creditului (CHF); art. 6.1 privind obligaţia de a plăti dobânda revizuibilă în conformitate cu politica băncii; art. 6.2 privind dreptul băncii de a modifica dobânda în funcţie de evoluţia indicatorilor de referinţă pentru fiecare valută, fără consimţământul împrumutaţilor; art. 6.3 privitor la modalitatea de comunicare a noii valori a ratei dobânzii; art. 8.3 referitor la comisionul de acordare credit de 2% din valoarea acestuia; art. 8.5 referitor la comisionul de rambursare anticipată de 2,5 % din suma rambursată; art. 8.8 privitor la dreptul băncii de a modifica nivelul taxelor şi comisioanelor, fără consimţământul împrumutaţilor şi fără o prealabilă notificare; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3190 din 27 aprilie 2017, Judecătoria Focşani, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 21/2018 din 12 aprilie 2018, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., a constatat ca fiind abuzive clauzele din contractul de credit nr. x/4400/6138 din 2 august 2007, respectiv punctele 6.1, 6.2, în măsura în care majorarea dobânzii se face fără consimţământul reclamanţilor; punctele 6.3, 8.3, 8.4, 8.5 şi 8.8 şi a dispus anularea acestora; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.500 CHF reprezentând comision acordare credit şi suma de 920,23 CHF reprezentând comision rambursare anticipată credit; a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 9.4 din contract, în măsura în care întreg riscul valutar este transferat reclamanţilor şi în consecinţă a stabilizat creditul în RON, la cursul din momentul la care CHF a înregistrat o creştere cu 20% faţă de momentul acordării, respectiv 2 august 2007. A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele rezultate din diferenţa de curs valutar, în moneda CHF, să restituie reclamanţilor suma de 8.994,87 CHF, reprezentând dobândă încasată în plus, din marja LIBOR CHF la 3 luni, să restituie reclamanţilor sumele stabilite la punctele 1-3 de mai sus, în CHF, actualizată cu indicele de inflaţie şi să plătească reclamanţilor şi dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. A obligat pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 4.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe pârâta C. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 206/A din 9 noiembrie 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul pârâtei C. S.A.., a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 21/2018 a Tribunalului Vrancea, în sensul înlăturării următoarelor menţiuni:

"Constată ca fiind abuzivă clauza de la art. 9.4 din contract în măsura în care întreg riscul valutar este transferat reclamanţilor şi în consecinţă, a stabilizat creditul în RON la cursul când CHF a înregistrat o creştere de 20% faţă de momentul acordării, respectiv 2 august 2007, şi a obligat pârâtă să restituie reclamanţilor sumele rezultate din diferenţa de curs valutar în moneda CHF". A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1405 din 9 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că sunt fondate criticile prin care pârâta C. S.A. a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere statuările din Cauza C-621/17 Kiss şi din Cauza C-269/19 Oros atunci când a analizat caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de acordare credit, comisionul de rambursare anticipată şi la mecanismul de stabilire a dobânzii. Înalta Curte a mai reţinut că instanţa de apel urmează a lămuri şi aspectul referitor la existenţa şi efectele actul adiţional nr. x/2010 la contractul de credit, care prevede la art. 3.3 că rata de dobândă este variabilă şi se modifică trimestrial în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă astfel: pentru creditele în CHF dobânda de referinţă este LIBOR CHF la 3 luni.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 229/A din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 21/2018 a Tribunalului Vrancea, pe care a schimbat-o, în parte, şi, în consecinţă, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B., a respins capătul de cerere privind constatarea ca fiind abuzivă a clauzei inserate la art. 8.5 din contractul de credit nr. x/4400/6138 din 2 august 2007 şi restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de rambursare anticipată, a înlăturat, din cuprinsul sentinţei contestate, menţiunile referitoare la obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor, în moneda CHF, suma de 920,23 CHF reprezentând comision rambursare anticipată credit; a respins capătul de cerere privind constatarea ca fiind abuzivă a clauzei inserate la art. 9.4 din contractul de credit, a înlăturat, din cuprinsul sentinţei contestate, următoarele menţiuni: "Constată ca fiind abuzivă clauza de la art. 9.4 din contract în măsura în care întreg riscul valutar este transferat reclamanţilor şi în consecinţă: Stabilizează creditul în RON la cursul când CHF a înregistrat o creştere de 20% faţă de momentul acordării, respectiv 2.08.2007. Obligă pe pârâtă să restituie reclamanţilor sumele rezultate din diferenţa de curs valutar în moneda CHF"; a constatat ca fiind abuzive clauzele inserate în art. 6.1 şi 6.2 din contractul de credit, în forma anterioară modificării convenite prin actul adiţional nr. x din 20 august 2010, în măsura în care majorarea dobânzii se face fără consimţământul reclamanţilor şi a dispus anularea acestora; a respins pretenţiile privind restituirea sumelor încasate ca urmare a aplicării art. 6.1 şi 6.2 din contractul de credit, în forma anterioară modificării convenite prin actul adiţional, în măsura în care clauzele au fost considerate ca fiind abuzive. A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele indicate în hotărâre în CHF, actualizate cu indicele de inflaţie şi să plătească reclamanţilor şi dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. A înlăturat orice dispoziţii contrare. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate.

Prin decizia civilă nr. 37/A din 2 martie 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 229/A din 24 noiembrie 2022.

Împotriva deciziei civile nr. 229/A din 24 noiembrie 2022 şi a deciziei civile nr. 37/A din 2 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, reclamanţii au declarat recurs, solicitând instanţei să admită calea de atac formulată şi să caseze deciziile atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Referitor la decizia civilă nr. 229/A din 24 noiembrie 2022, autorii căii de atac afirmă că în temeiul clauzei 8.5 din contractul de credit, pârâta a încasat de la reclamanţi suma de 920,23 CHF, deşi creditul a fost acordat cu dobândă variabilă, iar instanţa de apel a apreciat că această clauză nu este abuzivă. Susţin că instanţa de fond a încălcat art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi lit. b) din Anexa la această lege, iar curtea de apel nu a observat că prevederile contractului nu au fost negociate, că reclamanţii nu au avut posibilitatea de a înţelege conţinutul clauzelor şi că în contract nu sunt prevăzute serviciile pentru prestarea cărora banca percepe comisionul de rambursare anticipată.

Referitor la clauzele 6.1 şi 6.2 din contract, arată că nu este corectă soluţia de respingere a cererii de restituire a sumelor achitate în plus faţă de dobânda de 5,5% pentru intervalul 2 august 2007 - 20 august 2010 şi că instanţa de apel a aplicat greşit statuările din Cauza C-269/19 Şerban a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Autorii căii de atac susţin că prin cererea de chemare în judecată s-au referit şi la clauzele contractuale astfel cum au fost modificate prin actul adiţional, iar curtea de apel nu analizat aceste susţineri pe motiv că nu ar fi fost învestită cu o asemenea solicitare.

Recurenţii critică şi aplicarea de către instanţa de prim control judiciar a principiului nominalismului în ceea ce priveşte transferul riscului valutar către consumatori prin clauza 9.4 din contract, arătând că decizia este nemotivată sub acest aspect. Afirmă că nu au fost avute în vedere apărările prin care s-a invocat impreviziunea, că respectiva clauză nu a fost negociată şi că nu au fost informaţi despre evoluţia monedei CHF. Susţin că nu au fost respectate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 7 alin. (1) lit. c) teza a II-a din O.G. nr. 21/1992.

Recurenţii-reclamanţi au indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la decizia civilă nr. 37/A din 2 martie 2023, se arată că instanţa de apel a refuzat să soluţioneze cererea privind impreviziunea formulată de reclamanţi prin răspunsul la întâmpinare depus la fond şi astfel nu a respectat decizia de casare prin care dosarul a fost trimis spre o nouă judecată. Se invocă Deciziile nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 ale Curţii Constituţionale.

Recurenţii-reclamanţi au indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

Pe baza cererilor de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 20 martie 2024 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 229/A din 24 noiembrie 2022 şi împotriva deciziei civile nr. 37/A din 2 martie 2023 şi s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 12 iunie 2024. Acest termen a fost preschimbat prin rezoluţia instanţei la 22 mai 2024.

Examinând deciziile atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 229/A din 24 noiembrie 2022, se reţine că motivele invocate de recurenţi relative la învestirea instanţei cu analiza caracterului abuziv al clauzelor modificate prin actul adiţional şi la o presupusă lipsă de examinare a acestei solicitări pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Conform acestor texte de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Înalta Curte va înlătura criticile privind învestirea instanţei cu analiza caracterului abuziv al clauzelor modificate prin actul adiţional întrucât din cererea de chemare în judecată nu rezultă că reclamanţii au solicitat, în mod expres, anularea clauzelor cuprinse în actul adiţional la contractul de credit. Se constată că reclamanţii nu au formulat nici o cerere ulterioară de modificare sau precizare a acţiunii iniţiale, asfel că, în mod corect, curtea de apel, cu ocazia noii judecăţi, s-a raportat la forma clauzelor anterioară modificării lor.

Vor fi înlăturate şi criticile privind lipsa motivării deoarece atât timp cât instanţa nu a fost legal învestită cu analiza unui capăt de cerere, nu exista obligaţia sa de a examina respectiva solicitare.

Instanţa supremă nu va reţine nici criticile prin care recurenţii invocă lipsa motivării ca urmare a neanalizării de către curtea de apel a apărărilor reclamanţilor formulare prin răspunsul la întâmpinare referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii ca temei al echilibrării obligaţiilor întrucât se constată că reclamanţii nu au formulat un capăt de cerere distinct prin care să solicite adaptarea contractului în temeiul teoriei impreviziunii. Se mai constată că în primul ciclu procesual, reclamanţii nu au formulat întâmpinare nici în stadiul apelului, şi nici în cel al recursului, iar curtea de apel, în soluţionarea apelului declarat de pârâtă, a reţinut că stabilizarea cursului valutar reprezintă o modificare esenţială a contractului, ce nu este acceptată în jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. De altfel, reclamanţii nu au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018, prin care a fost soluţionat apelul în primul ciclu procesual.

Reluând analiza motivelor de apel prin care pârâta a invocat lipsa caracterului abuziv al art. 9.4, Curtea de Apel Galaţi a statuat că sentinţa de fond este greşită şi că se impune menţinerea respectivei prevederi contractuale, în temeiul principiului nominalismului şi a statuărilor din Cauza C-81/19 Şerban, cu menţiunea că instanţa nu poate interveni în arhitectura contractului. Faţă de această concluzie, nu se mai impunea ca instanţa de apel să analizeze dacă ar fi fost sau nu posibilă echilibrarea efectelor convenţiei în temeiul teoriei impreviziunii.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi a limitelor de casare impuse de instanţa de recurs în primul ciclu procesual şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece curtea de apel a constatat în mod corect că denumirea comisionului prevăzut de art. 8.5 din contractul de credit, respectiv comision de rambursare anticipată, este suficientă prin ea însăşi pentru determinarea contraprestaţiei băncii, iar contravaloarea comisionului poate fi determinată pe baza clauzei din contract. Astfel, recurenţii au putut aprecia impactul economic al perceperii acestui comision, data exigibilităţii sale fiind legată de momentul rambursării anticipate.

Instanţa supremă notează că în apel au fost corect aplicate statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-621/17 Kiss, în sensul că simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul unui comision de acordare sau de administrare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Faţă de respingerea motivului de apel referitor la constatarea caracterului abuziv al art. 8.5 din contractul de credit, este logică şi corectă soluţia curţii de apel de respingere a apelului relativ la capătul de cerere privind restituirea sumei reprezentând comision de rambursare anticipată.

Înalta Curte nu va analiza susţinerile privind nerespectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. c) teza a II-a din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor întrucât acestea sunt invocate omisso medio, fără să fi fost examinate în stadiile procesuale anterioare.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se arată că este greşită soluţia curţii de apel de constatare a lipsei caracterului abuziv al art. 9.4 din contractul de credit, constatând că au fost respectate dispoziţiile art. 1578 C. civ.. Potrivit dreptului Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva Smart Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19 Şerban, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel că în contractul de credit se prevede obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF). Această clauză reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor de vreme ce recurenţii-reclamanţi s-au obligat prin contractul de credit să restituie împrumutul în aceeaşi valută.

Astfel, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractuale în discuţie nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractului de credit în sensul stabilizării cursului de schimb RON-CHF la cursul de la data semnării contractului întrucât această solicitare a recurenţilor tinde la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Faţă de respingerea motivului de apel referitor la constatarea caracterului abuziv al art. 9.4 din contractul de credit, este logică şi corectă soluţia curţii de apel de respingere a apelului relativ la capătul de cerere privind restituirea sumelor reprezentând diferenţe de curs valutar.

Vor fi înlăturate şi criticile referitoare la soluţia de respingere a capătului de cerere privind restituirea sumelor încasate ca urmare a aplicării art. 6.1 şi art. 6.2, în forma anterioară modificării prin actul adiţional nr. x întrucât instanţa de apel a aplicat în mod corect statuările din Cauza C-269/19 Şerban.

Conform interpretării date de Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene în considerentele hotărârii pronunţate în Cauza-269/19 Şerban, prin constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol. Or, soluţia curţii de apel este în acord cu aceste statuări cu atât mai mult cu cât nu s-a reţinut imposibilitatea de continuare a contractului, iar instanţa de apel a ţinut cont de voinţa părţilor, care au dorit să încheie un contract de credit cu dobândă revizuibilă, şi nu cu dobândă fixă de 5,5%/an, cum încearcă să argumenteze reclamanţii.

Cu ocazia stabilirii situaţiei de fapt pe baza raportului de expertiză, instanţa de prim control judiciar a constatat că suma la a cărei restituire a fost obligată pârâta prin sentinţă, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor 6.1 şi 6.2 din contractul de credit, este aferentă perioadei ulterioare încheierii actului adiţional (20 august 2010). Or, reclamanţii nu au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor modificare astfel încât este corectă soluţia curţii de apel de respingere a cererii de restituire.

Instanţa supremă nu va analiza susţinerile referitoare la negocierea clauzelor contractuale şi la neîndeplinirea obligaţiei de informare de către pârâtă deoarece acestea nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate care să poată fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât autorii căii de atac contestă modul în care curtea de apel a apreciat asupra situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 37/A din 2 martie 2023, instanţa supremă reţine că motivele invocate pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs şi că recurenţii nu au formulat critici care să poată fi subsumate dispoziţiilor pct. 6 şi 8 ale aceluiaşi text de lege.

Astfel, conform art. 444 C. proc. civ., hotărârea poate fi completată dacă instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, această procedură urmărind respectarea principiului disponibilităţii în procesul civil în sensul soluţionării tuturor capetelor de cerere. În mod corect, curtea de apel a reţinut că instanţa s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor cu care a fost legal învestită, în limitele art. 478 din acelaşi cod şi ţinând cont de limitele de casare trasate de Înalta Curte.

Recurenţii-reclamanţi reiau argumentele din calea extraordinară de atac declarată împotriva deciziei prin care a fost soluţionat apelul, argumente care au fost deja analizate mai sus şi pe care Înalta Curte le-a înlăturat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 229/A din 24 noiembrie 2022 şi împotriva deciziei civile nr. 37/A din 2 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 229/A din 24 noiembrie 2022 şi împotriva deciziei civile nr. 37/A din 2 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2024.