Swiss Franc loan contract: partial cassation for procedural violation in impreviziune plea, remanded to reassess currency risk clauses

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 14 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului prevăzut în art. 2 pct. 2.3 din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 (condiţii speciale) şi în art. III pct. 7 din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008, să se dispună restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de acordare şi costurile aferente, actualizate cu dobânda legală de la data reţinerii comisionului şi până la data recuperării efective a acestuia; să se constate caracterul abuziv al clauzei privind modificarea unilaterală a marjei băncii şi să se dispună restituirea sumelor achitate cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind suportarea în mod unilateral a riscului devalorizării monedei CHF cuprinse în contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 (condiţii generale) la art. II pct. 4 şi 5, art. IV pct. 1 şi 2, art. VI pct. 1.3.2 (4) lit. (i) (ii), precum şi graficele de rambursare şi să se dispună îngheţarea cursului CHF la data acordării creditului, să fie obligată pârâta la restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre suma datorată prin îngheţarea cursului CHF la data acordării creditului şi suma achitată efectiv de reclamanţi, actualizată cu dobânda legală până la data recuperării efective; cu cheltuieli de judecată.

La termenul de la 8 noiembrie 2018, D. a depus cerere de intervenţie principală, arătând faptul că la 16 martie 2018 a intervenit contractul de cesiune dintre C. S.A., în calitate de cedent, şi D., în calitate de cesionar, prin care creanţele rezultând din contractul de credit încheiat cu reclamanţii au fost cesionate către D.

La 9 ianuarie 2019, E. S.A. a depus cerere prin care a arătat că a preluat calitatea procesuală a C. S.A. ca urmare a fuziunii prin absorţie.

La termenul de la 17 ianuarie 2019, D. a formulat precizare a cererii de intervenţie în sensul că înţelege să intervină în cauză în contradictoriu cu reclamanţii în temeiul dispoziţiilor art. 39 C. proc. civ.

La termenul de judecată de la 11 februarie 2021, instanţa a pus în vedere reclamanţilor să formuleze precizări cu privire la obiectul acţiunii şi temeiul de drept pentru fiecare comision în parte şi, totodată, să formuleze în scris cererea de renunţare la judecată cu privire la impreviziune, sub sancţiunea suspendării cauzei în temeiul art. 242 C. proc. civ.

La termenul de la 15 aprilie 2021, reclamanţii au depus precizări cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la perceperea comisionului de acordare a creditului şi aplicarea teoriei impreviziunii, în principal solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzei de risc valutar şi îngheţarea cursului valutar, iar în subsidiar aplicarea teoriei impreviziunii prin adaptarea contractului.

Instanţa a introdus în cauză în calitate de pârâtă pe D.

La termenul de la 13 mai 2021, pârâta E. S.A. a susţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat îngheţarea cursului la data semnării contractului de credit, iar reclamanţii, ulterior, au solicitat un nou petit referitor la adaptarea contractului, iar această modificare a cererii de chemare în judecată este tardiv formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 268 din 3 martie 2022, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanţii A. şi B., astfel cum a fost modificată,. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 2.3 din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008, în ceea ce priveşte comisionul de acordare credit de 2 % din valoarea totală a creditului. A dispus obligarea pârâtei E. S.A. la restituirea către reclamanţi a sumei de 4.308 CHF achitată de aceştia cu titlu de comision de acordare credit, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestei sume de la data reţinerii şi până la restituirea efectivă şi integrală.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 2.5.3 din actul adiţional nr. x din 28 iulie 2020, art. 2.5.5. din actul adiţional nr. x din 11 aprilie 2012, art. 2.5.5 din actul adiţional nr. x din 7 noiembrie 2013 şi a art. 2.5.5 din actul adiţional nr. x din 2 aprilie 2015 la contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 (condiţii speciale), în ceea ce priveşte comisionul de încasare interbancară. A dispus obligarea pârâtelor (în funcţie de momentul intervenirii cesiunii de creanţă din 16 martie 2018) la restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de încasare interbancară, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestor sume de la data reţinerii şi până la restituirea efectivă şi integrală.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 2.6 din actul adiţional nr. x din 11 aprilie 2012, art. 2.6 din actul adiţional nr. x din 7 noiembrie 2013, art. 2.6 din actul adiţional nr. x din 2 aprilie 2015 la contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 (condiţii speciale), în ceea ce priveşte alte costuri percepute de bancă. A dispus obligarea pârâtelor (în funcţie de momentul intervenirii cesiunii de creanţă din 16 martie 2018) la restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision şi alte costuri percepute de bancă, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestor sume de la data reţinerii şi până la restituirea efectivă şi integrală.

În aplicarea teoriei impreviziunii conform art. 969-970 C. civ., Tribunalul Constanţa a dispus adaptarea contractului încheiat între părţi în sensul stabilirii cursului CHF-LEU la valoarea rezultată prin obţinerea mediei dintre valoarea CHF-LEU din momentul scadenţei fiecărei rate şi valoarea CHF-LEU de la momentul încheierii contractului de credit conform cursului oficial al BNR, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 14 decembrie 2016 şi până la încetarea contractului. A dispus restituirea către reclamanţi de către pârâte (în funcţie de momentul intervenirii cesiunii de creanţă din 16 martie 2018) a sumelor achitate în plus peste modul de calcul arătat mai sus, începând cu data introducerii acţiunii (14 decembrie 2016) şi până la momentul plăţii.

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamanţi a sumei de 2.500 RON, reprezentând contravaloare onorariu avocat şi de 7.250 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele E. S.A. şi D. S.A. (succesor în drepturi ca efect al divizării al D.). Pârâta D. S.A. a formulat apel şi împotriva încheierilor de şedinţă din 11 februarie 2021, 15 aprilie 2021 şi 13 mai 2021.

Prin decizia civilă nr. 30 din 22 martie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta D. S.A. împotriva încheierilor de şedinţă din 11 februarie 2021, 15 aprilie 2021 şi 13 mai 2021, a admis apelurile formulate de pârâtele D. S.A., prin reprezentant F., şi E. S.A., a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzei de la art. 2.3 din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008, în ceea ce priveşte comisionul de acordare credit de 2 % din valoarea totală a creditului, a clauzei de la art. 2.5.3 din actul adiţional nr. x din 28 iulie 2020, art. 2.5.5. din actul adiţional nr. x din 11 aprilie 2012, art. 2.5.5 din actul adiţional nr. x din 7 noiembrie 2013, art. 2.5.5 din actul adiţional nr. x din 2 aprilie 2015 la contractul de credit (condiţii speciale), în ceea ce priveşte comisionul de încasare interbancară, a clauzei de la art. 2.6 din actul adiţional nr. x din 11 aprilie 2012, art. 2.6 din actul adiţional nr. x din 7 noiembrie 2013 şi art. 2.6 din actul adiţional nr. x din 2 aprilie 2015 la contractul de credit (condiţii speciale), în ceea ce priveşte alte costuri percepute de bancă. A respins ca nefondată cererea de restituire a sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de acordare, de comision de încasare interbancară şi de alte costuri percepute de bancă, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestor sume de la data reţinerii şi până la restituirea efectivă şi integrală. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate. A obligat reclamanţii la plata către pârâta E. a sumei de 593 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, proporţional pretenţiilor admise în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele E. S.A. şi D. S.A. şi recurenţii-reclamanţi A. şi B..

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă E. S.A. a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată, şi a invocat, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE şi ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la momentul încheierii contractului de credit. Recurenta menţionează că reclamanţii sunt consumatori avizaţi sau chiar profesionişti întrucât la primirea creditului din partea C. S.A., aceştia au lichidat anticipate alte trei credite în euro şi RON, optând pentru un credit în CHF. Afirmă că reclamanţii au avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de clauzele contractuale, la momentul semnării. Menţionează şi că noul credit, în valoare de 215.000 CHF, a avut destinaţia "nevoi personale", dar că din verificările efectuate în bazele de date publice a rezultat că reclamanţii au contractat acest credit pentru a finanţa alte activităţi comerciale. În opinia autoarei căii de atac, reclamanţii nu pot beneficia de prevederile Legii nr. 193/2000, iar instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat proba cu interogatoriul şi proba testimonială.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a refuzat să pună în discuţie faptul că reclamanţii nu au invocat în condiţii procedurale impreviziunea, ci ulterior termenului în care ar fi putut solicitat modificarea cererii de chemare în judecată, cu încălcarea art. 204 C. proc. civ.

Se mai susţine că nu a fost corect aplicat principiul nominalismului edictat de art. 1578 C. civ. din 1864 în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că prevederile contractuale referitoare la restituirea creditului în aceeaşi monedă erau excluse de la analiza caracterului abuziv. Afirmă că reclamanţii nu puteau invoca lipsa de informare cu privire la riscul valutar deoarece unul dintre ei era expert contabil şi ar fi putut prevedea că va exista o variaţie a cursului CHF, iar informaţiile privind cursul valutar sunt publice. Consideră că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul modificării prevederilor contractuale şi că nu a existat un dezechilibru semnificativ şi nici rea-credinţă din partea băncii. Face trimitere la statuările din Cauza C-81/19 Şerban şi la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi nr. 62/2017.

Solicită reducerea cheltuielilor de judecată care ar fi solicitate de recurenţii-reclamanţi.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea căii de atac formulate şi casarea, în parte, a deciziei atacate, cu trimiterea spre o nouă judecată, cu privire la respingerea apelului formulat împotriva încheierilor de şedinţă din 11 februarie 2021, 15 aprilie 2021 şi 13 mai 2021 şi cu privire la menţinerea dispoziţiilor sentinţei apelate referitoare la adaptarea contractului în temeiul teoriei impreviziunii şi la restituire sumelor achitate în plus. Solicită cu titlu de cheltuieli de judecată taxa judiciară de timbru, urmând să solicite onorariul de avocat pe cale separată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs se arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 969 şi art. 1578 şi urm. C. civ. şi cu nerespectarea statuărilor din Deciziile CCR nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 şi a dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE.

Referitor la respingerea apelului declarat împotriva încheierilor, recurenta-pârâtă menţionează că, deşi la 12 septembrie 2019, reclamanţii au arătat că înţeleg să renunţe la capătul de cerere privind impreviziunea, ulterior repunerii cauzei pe rol, la 11 februarie 2021, au precizat că nu formulează o astfel de cerere. La termenele de judecată ulterioare au depus precizări legate de obiectul acţiunii, faţă de care pârâta E. S.A. a solicitat decăderea din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, iar instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că tribunalul nu a analizat această excepţie. Invocă încălcarea art. 204 şi art. 235 C. proc. civ.

Autoarea căii de atac arată că este greşită statuarea curţii de apel în sensul că deciziile care reflectă aplicarea principiului nominalismului nu sunt aplicabile în cauză deoarece instanţa de fond a dispus adaptarea contractului în temeiul impreviziunii, şi nu ca rezultat al constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Mai arată că au fost greşit aplicate atât principiul nominalismului, cât şi teoria impreviziunii. De asemenea, susţine că nu au fost respectate statuările CJUE din Cauza C-81/19 Şerban. Apreciază că nu se poate reţine o încălcare a obligaţiei de informare de către bancă deoarece fluctuaţia cursului valutar este un fapt notoriu, iar reclamanţii nu au făcut dovada relei-credinţe a băncii. Consideră că, faţă de inaplicabilitatea teoriei impreviziunii, se impune respingerea capătului de cerere referitor la restituire sumelor percepute.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de administrare, comisionul de încasare interbancară şi a clauzelor referitoare la alte costuri percepute de bancă.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs se arată că este greşită decizia instanţei de apel de a respinge capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare de 2% din valoarea totală a creditului întrucât acesta nu a putut fi negociat, suma este nejustificat de mare în raport cu operaţiunile efectuate de bancă şi nu sunt indicate în contract serviciile oferite de bancă în contraprestaţie.

Recurenţii-reclamanţi susţin că şi clauza privind suportarea altor costuri percepute de bancă are caracter abuziv deoarece este lipsită de transparenţă. Invocă dispoziţiile art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Recurenţii-relamanţi au indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi. Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de recurentele-pârâte. Au invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă E. S.A.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 martie 2024 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare, cu motivarea că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Prin aceeaşi încheiere au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A., de recurenta-pârâtă D. S.A. şi de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 30 din 22 martie 2023 şi s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 12 iunie 2024. Acest termen a fost preschimbat prin rezoluţia instanţei la 22 mai 2024.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. şi recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., se constată că prin memoriile de recurs se invocă, în esenţă, aceleaşi critici referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., care pot fi analizate din perspectiva cazului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi C. proc. civ.

Potrivit acestor text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte va reţine criticile prin care recurentele-pârâte arată că indicarea teoriei impreviziunii ca temei al solicitării de adaptare a contractului de credit reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, adusă la cunoştinţa instanţei de fond fără respectarea normelor de procedură.

Art. 204 C. proc. civ. prevede că reclamantul poate modifica cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen de judecată la care acesta este legal citat. Singura situaţie în care reclamantul îşi poate modifica cererea de chemare în judecată peste termenul prevăzut mai sus este aceea în care modificarea se face cu acordul expres al tuturor părţilor.

Deşi curtea de apel a constatat că tribunalul nu a analizat motivele de decădere invocate de recurenta-pârâtă E. S.A. la fond, a apreciat că acesta nu este un motiv de admitere a apelurilor deoarece pârâtele nu au suferit nicio vătămare. Mai mult decât atât, instanţa de apel a constatat în mod greşit că cererea de chemare în judecată ar fi fost completată la primul termen întrucât din cuprinsul cererii completatoare nu rezultă cu certitudine care este solicitarea reclamanţilor vizavi de adaptarea contractului şi nici care este temeiul de drept. Chiar instanţa de apel recunoaşte că tribunalul a acordat mai multe termene de judecată şi a pus în mod repetat în vedere reclamanţilor să precizeze temeiul de drept al cererii de chemare în judecată şi al cererii completatoare, pe fiecare capăt de cerere, şi să argumenteze caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Statuarea curţii de apel în sensul că reclamanţii ar fi formulat capătul subsidiar al cererii completatoare chiar la momentul introducerii acestei cereri reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii, edictat de art. 9 C. proc. civ.. Conform acestui text de lege, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Din cuprinsul cererii completatoare depuse la 13 aprilie 2017 nu rezultă cu evidenţă că reclamanţii au dorit să invoce adaptarea contractului în temeiul teoriei impreviziunii. Mai mult decât atât, la solicitarea instanţei de a indica temeiul de drept, prin notele de şedinţă depuse la 16 mai 2017, reclamanţii au menţionat dispoziţiile art. 93 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 1, art. 4, art. 1 lit. a), b), c), e) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 5 din Legea nr. 296/2004, O.U.G. n. 50/2010, Norma BNR nr. 17/2003 şi Regulamentul 3/2007 al BNR, fără a face referire la impreviziune. Pe parcursul următoarelor şapte termene, chestiunea temeiului de drept nu a fost luată în discuţie, iar la termenul de la 15 aprilie 2018, la interpelarea instanţei, reclamanţii au precizat că îşi întemeiază capătul de cerere privind stabilizarea cursului valutar pe prevederile care reglementează clauzele abuzive, dar şi pe teoria impreviziunii şi pe statuările din Cauza Andriciuc.

Tribunalul nu s-a considerat lămurit, astfel că la termenul de la 7 iunie 2018 a reiterat obligaţia reclamanţilor de a indica temeiul de drept al cererii de chemare în judecată şi al cererii completatoare, pe fiecare capăt de cerere, obligaţie pe care reclamanţii şi-au îndeplinit-o după încă patru termene, la 14 martie 2019, fără însă a indica teoria impreviziunii.

La 11 aprilie 2019 şi ulterior, reclamanţii au arătat în scris că solicitarea lor este întemeiată pe dispoziţiile legale privind clauzele abuzive şi că sunt scutiţi de la plata taxei judiciare de timbru, iar la următoarele două şedinţe de judecată, aceleaşi părţi au menţionat că nu mai insistă în invocarea teoriei impreviziunii.

Abia la 15 aprilie 2021, prin notele depuse la fila x din vol. V al dosarului de fond, reclamanţii au indicat expres că doresc aplicarea teoriei impreviziunii. Este de menţionat că această precizare a intervenit după ce, la 10 octombrie 2019, aceleaşi părţi au solicitat suspendarea judecăţii până la soluţionarea de către CJUE a Cauzei C-81/19 Şerban. Tribunalul a dispus suspendarea, iar ulterior dosarul a fost repus pe rol la 11 februarie 2021, ca urmare a soluţionării respectivei cauze.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului, precum şi limitele învestirii, deoarece pe de o parte, nu a impus reclamanţilor o conduită procesuală normală şi le-a permis acestora să eludeze îndeplinirea unor obligaţii procesuale fundamentale, fără a aplica sancţiunea suspendării, deşi aceasta a fost pusă în vedere în mod repetat prin încheierile de şedinţă, iar pe de altă parte, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu au fost cerute în interiorul termenului prevăzut de lege, adăugând în mod nepermis la temeiul juridic indicat expres de autorii demersului judiciar.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-pârâtă E. S.A. susţine că în mod greşit instanţa de apel a validat opinia tribunalului privind calitatea de consumatori a reclamanţilor deoarece autoarea căii de atac reia în mod aproape identic argumentele prezentate în apel. Instanţa de prim control judiciar a constatat, pe baza înscrisurilor de la dosar, pe de o parte, că reclamanţii au calitatea de consumatori şi pot invoca dispoziţiile Legii nr. 193/2000, iar pe de altă parte, că pârâta nu a dovedit contrariul. Instanţa devolutivă este suverană în aprecierea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, inclusiv în ceea ce priveşte calitatea părţilor din punct de vedere al dreptului material, iar în calea extraordinară de atac a recursului aceste aspecte nu pot fi reevaluate.

Faţă de efectele casării deciziei atacate în temeiul pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă nu va mai analiza celelalte critici exprimate prin cererile de recurs, subsumate pct. 8 al art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, referitoare, în esenţă, la greşita aplicare a art. 1578 C. civ. din 1864 şi a statuărilor din Cauza C-81/19 Şerban.

Analizând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., instanţa supremă constată că prin memoriul de recurs nu au fost formulate critici care să se circumscrie cazului de casare edictat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura criticile subsumate pct. 8 al aceluiaşi text de lege prin care se susţine că instanţa de apel a soluţionat greşit capetele de cerere referitoare la comisionul de acordare, comisionul de încasare interbancară şi la alte costuri percepute de bancă întrucât nu a constatat caracterul abuziv al acestora.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

În mod corect curtea de apel a reţinut, în esenţă, că din denumirea comisioanelor rezultă cu claritate care este contraprestaţia băncii, iar recurenţii au cunoscut sau puteau determina cuantumul şi au putut aprecia impactul economic al achitării acestora.

Instanţa supremă notează că în apel au fost corect aplicate statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-621/17 Kiss, în sensul că simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul unui comision de acordare sau de administrare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a reţinut că prevederile contractuale care îi obligă pe reclamanţi la plata comisionului de încasare interbancară şi a altor costuri nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor întrucât reprezintă sume fixe care sunt datorate numai în măsura în care reclamanţii beneficiază de serviciile respective. De asemenea, curtea de apel a reţinut că nu a fost dovedită reaua-credinţă a băncii. Plecând de la aceste constatări de fapt, în mod corect instanţa de apel a concluzionat că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv al respectivelor clauze.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 30 din 22 martie 2023, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre o nouă judecată Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâte pe aspectul constatării caracterului abuziv al art. II pct. 4 şi 5, art. IV pct. 1 şi 2, art. VI pct. 1.3.2 (4) lit. (i) (ii) din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 condiţii generale, precum şi pe aspectul aplicării teoriei impreviziunii, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţia curţii de apel de a menţine soluţia tribunalului de restituire a sumelor achitate în plus faţă de cursul valutar CHF-RON stabilit în dispozitivul sentinţei civile nr. 268 din 3 martie 2022, începând cu data introducerii acţiunii şi până la momentul plăţii, având în vedere caracterul accesoriu al respectivului capăt de cerere. Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate. În temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Cu ocazia unei noi judecăţi, instanţa de apel, cu respectarea principiilor disponibilităţii şi al rolului activ al judecătorului, prevăzute de art. 9 şi 22 din acelaşi cod, în limitele învestirii şi cu respectarea efectului devolutiv al apelului, va stabili, în raport de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., dacă reclamanţii au solicitat adaptarea contractului de credit, în temeiul teoriei impreviziunii, în termenul prevăzut de lege. Ulterior, în funcţie de soluţia adoptată, va răspunde motivelor de apel prin care pârâtele au invocat incidenţa principiului nominalismului, raportat şi la Cauza C-81/19 Şerban şi va analiza apelurile pârâtelor din perspectiva constatării caracterului abuziv al art. II pct. 4 şi 5, art. IV pct. 1 şi 2, art. VI pct. 1.3.2 (4) lit. (i) (ii) din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 condiţii generale, inclusiv capetele de cerere a căror soluţionare depinde de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 30 din 22 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâte pe aspectul constatării caracterului abuziv al art. II pct. 4 şi 5, art. IV pct. 1 şi 2, art. VI pct. 1.3.2 (4) lit. (i) (ii) din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2008 condiţii generale, precum şi pe aspectul aplicării teoriei impreviziunii.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 30 din 22 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2024.