Unpaid construction invoices: Contractual liability for partial performance and creditor's remedy election vs. specific performance

Şedinţa publică din data de 21 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 11.10.2021 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 25.791 RON reprezentând contravaloare lucrări prestate şi neachitate parţial conform facturii fiscale x/26.03.2020, la plata sumei de 119.858,56 RON reprezentând contravaloare lucrări armătură conform facturii fiscale x/1.09.2021, la plata sumei de 62.576,02 RON reprezentând garanţii de bună-execuţie, precum şi la plata de penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data scadenţei şi până la executarea obligaţiilor. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală.

La 09 decembrie 2021 au fost înregistrate la dosar întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate de pârâta C. S.R.L., prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe cale reconvenţională s-a solicitat compensarea sumelor de 53.018,80 RON+TVA 10.073,57 RON (respectiv 11.091,80 euro+TVA), reprezentând avansuri nedecontate, pentru contractul-cadru nr. x/29.01.2020; 88.723,60 RON+TVA 16.857,48 RON, (respectiv 18.435,3 euro+TVA) reprezentând avansuri nedecontate, pentru Actul adiţional nr. x la contractul-cadru, sume asupra cărora a intervenit compensarea legală, în baza art. 90 din Legea insolventei nr. 85/2014;

De asemenea, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 83.200 euro+TVA (respectiv 5.2 euro/mc x 16 000 mc), respectiv suma de 411.008 RON+TVA, la cursul de 1 euro = 4,94 RON, reprezentând contravaloarea actuală de piaţă a lucrărilor de încărcat şi transportat pământ, urmate de nivelarea solului cu buldozerul, conform ofertei emise de D. S.R.L., lucrări rămase neexecutate de către reclamantă, în baza contractului încheiat între parţi; compensarea acestor sume până la concurenţa debitului rămas neachitat şi datorat de societatea pârâta către reclamantă;

Pârâta a solicitat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentinţa civilă nr. 511/PI din 28 aprilie 2023, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a anulat ca netimbrată cererea reconvenţională.

2. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantă A. S.R.L., în insolvenţă, prin administratorul judiciar E.., solicitând schimbarea acesteia şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă Neloială şi Litigii decurgând din Exploatarea unei Întreprinderi a respins apelul reclamantei prin decizia civilă nr. 491/A din 18 octombrie 2023.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantă A. S.R.L., în insolvenţă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Calea de atac a fost însuşită de către administratorul judiciar E.. prin adresa înregistrată la 18 ianuarie 2024.

În dezvoltarea motivelor de recurs, într-o primă critică a susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1851 alin. (1) şi art. 1852 alin. (3) C. civ., reţinând că dreptul de a solicita plata se naşte numai la data executării lucrării la care s-a obligat prin contractul de subantrepriză încheiat cu pârâta, respectiva valoare încorporând atât costul materialelor, cât şi preţul manoperei.

Potrivit recurentei-reclamante, dispoziţiile anterior evocate nu sunt incidente în cauza pendinte, care are ca obiect executarea parţială a contractului, finalizarea acestuia nefiind posibilă din culpa beneficiarului, interpretarea instanţei de apel fiind contrară dispoziţiilor art. 1170 şi art. 1272 C. civ.

A mai invocat titulara memoriului de recurs aplicarea greşită a prevederilor art. 1549 alin. (1) C. civ., instanţa de apel reţinând în mod eronat că cererea dedusă judecăţii este o acţiune în executare contractuală şi nu în răspundere contractuală, o astfel de interpretare încălcând dispoziţiile art. 1516 alin. (1) C. civ.. În acest sens a arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a omis că demersul judiciar priveşte executarea parţială a contractului din cauza conduitei culpabile a pârâtei, care a solicitat suspendarea lucrărilor fără a mai proceda la reluarea acestora, întrucât nu deţinea autorizaţie de construcţie pentru executarea lor, iar restituirea prestaţiilor, specifică rezoluţiunii unui contract, nu este posibilă din cauza faptului că lucrările de armătură au fost executate special pentru proiectul beneficiarului, la dimensiunile şi caracteristicile din proiect, neputând fi folosite în altă lucrare.

De asemenea, a fost invocată şi încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1516 alin. (2) C. civ., recurenta precizând că dreptul de opţiune între executarea obligaţiilor contractuale sau rezoluţiunea convenţiei aparţine creditorului, instanţa de judecată neputând cenzura acest drept prin refuzul soluţionării cererii, motivat de faptul că ar fi trebuit să aleagă calea rezoluţiunii.

Printr-o altă critică se susţine încălcarea prevederilor art. 1549 şi art. 1170 C. civ., recurenta-reclamantă precizând că instanţa de apel nu a analizat chestiunea privind buna sau reaua-credinţă a pârâtei în executarea contractului, aceasta încheind un contract de antrepriză fără a deţine autorizaţie de construcţie.

S-a mai arătat că nu au fost apelate statuările primei instanţe privind suspendarea de către pârâtă a executării contractului printr-o decizie comunicată reclamantei prin e-mail la 16.03.2020 şi notificarea din 06.05.2021 vizând rezilierea contractului de execuţie nr. x/29.01.2020 în baza art. 13.1, precum şi cele referitoare la faptul că din totalul facturilor întocmite de către reclamantă în cadrul derulării celor două contracte, pârâta nu a înregistrat în evidenţele sale un număr de 3 facturi dovedind pretenţiile deduse judecăţii.

Susţine recurenta că refuzul instanţei de apel de a admite acţiunea a generat o îmbogăţire fără justă cauză a pârâtei, creând corelativ un prejudiciu reclamantei care a contribuit la starea de insolvenţă a societăţii.

S-a mai criticat şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1851 C. civ. din perspectiva efectelor unui contract finalizat şi nu a unui contract executat doar parţial din culpa beneficiarului, precum şi a prevederilor art. 1272, art. 1516 şi art. 1167 C. civ., instanţa de apel reţinând în mod greşit că nu există niciun temei care să justifice obligarea pârâtei la plata armăturii şi cu atât mai puţin a manoperei încorporate în preţul facturat.

În final, recurenta-reclamantă a solicitat casarea decizie recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea soluţionării cauzei prin raportare la prevederile art. 1516 alin. (1) şi (2) pct. 1 şi art. 1272 C. civ., urmând ca instanţa de trimitere să verifice, în condiţiile art. 1875 alin. (2) şi art. 1170 C. civ., buna-credinţă în executarea obligaţiilor contractuale şi administrarea probelor în raport cu acest obiect al probaţiunii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 27 decembrie 2023.

Intimata-pârâtă C. S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluţia din 19 martie 2024 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 21 mai 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, apreciază că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, se cuvine notat că, deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în fapt, au fost dezvoltate şi critici care se încadrează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului criticând, în esenţă, atât calificarea greşită a cererii deduse judecăţii ca fiind o acţiune în executare şi nu în răspundere contractuală, o astfel de interpretare încălcând dispoziţiile art. 1516 alin. (1) şi art. 1549 alin. (1) C. civ., cât şi omisiunea analizării motivelor de apel vizând executarea parţială a contractului din cauza conduitei culpabile a pârâtei, vinovăţia în executarea contractului decurgând din încheierea de către pârâtă a unui contract cu reclamanta fără a deţine autorizaţie de construcţie şi consecinţele asupra răspunderii contractuale.

Pentru început, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în virtutea principiului disponibilităţii atât obiectul, cât şi limitele procesului sunt determinate prin cererile şi apărările părţilor, iar instanţa are îndatorirea de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fiind ţinută de cauza cererii de chemare în judecată pe care este învestită să o analizeze.

Confirmând criticile recurentei, instanţa supremă constată că instanţa de apel, cu încălcarea limitelor învestirii, în mod greşit a calificat acţiunea reclamantei ca fiind o acţiune în executare şi nu în răspundere contractuală, cum în mod expres a indicat titulara demersului judiciar prin cererea de chemare în judecată, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Întrucât penalităţile de întârziere aveau un caracter sancţionator al refuzului de plată în termenul convenit de părţi, instanţa de apel era obligată să verifice culpa pârâtei în întârzierea plăţii.

Prin cererea de apel, reclamanta a invocat că sentinţa - prin care pretenţiile formulate au fost respinse, în parte ca neîntemeiate, în parte pentru că ar fi operat compensarea cu dreptul de creanţă al pârâtei - a fost motivată lacunar, exclusiv prin trimiterea la concluziile raportului de expertiză contabilă.

Astfel, expertiza fiind doar un procedeu prin intermediul căruia se stabilesc împrejurările de fapt necesare pentru soluţionarea litigiului, răspunsul expertului nu putea privi problemele de drept legate de calificarea obligaţiilor asumate contractual, de condiţiile şi limitele răspunderii contractuale, astfel încât aceste dezlegări reveneau instanţei de apel, devoluţiunea fiind integrală.

Sunt întemeiate criticile recurentei, în sensul că nici motivarea instanţei de apel nu conţine analiza proprie asupra raporturilor juridice stabilite între părţi, a modului de executare a obligaţiilor asumate şi a condiţiilor răspunderii contractuale, în sensul unei delimitări a raporturilor determinate de cele două contracte distincte, deduse judecăţii prin acţiunea reclamantei.

Instanţa de apel a validat stingerea creanţelor aparţinând părţilor în litigiu până la concurenţa celei mai mici dintre acestea, respectiv a creanţei reclamantei societate în insolvenţă, cu consecinţa incidenţei art. 1616 - 1617 C. civ. şi a art. 90 din Legea nr. 85/2014.

Or, compensaţia legală operează de drept numai dacă datoriile reciproce sunt certe, adică existenţa creanţei este sigură, în sensul de a rezulta din titlul emanat de la debitoare, recunoscut de aceasta.

Reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată pe două contracte încheiate cu pârâta şi anume, contractul de execuţie nr. 3568 din 29 ianuarie 2020 şi contractul de subantrepriză nr. x din 17 iunie 2020, doar în legătură cu acest ultim contract fiind reţinută recunoaşterea pretenţiilor reprezentând contravaloarea garanţiei de bună-execuţie, de către pârâtă, prin întâmpinare.

Drepturile de creanţă ale părţilor izvorâte din primul contract nr. x din 29 ianuarie 2020 modificat prin actele adiţionale ulterioare, au format obiectul disputei litigioase.

Astfel, pârâta a invocat şi la prima instanţă şi în apel netemeinicia pretenţiilor reclamantei, motiv pentru care s-a prevalat de excepţia de neexecutare a contractului în temeiul art. 1556 C. civ., făcând referire la situaţia de lucrări nr. x din 24 martie 2021 şi la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de natură a genera pârâtei un prejudiciu, constând în costul de piaţă al lucrărilor neexecutate de către reclamantă.

La rândul său, reclamanta a invocat prin cererea de apel neexecutarea culpabilă a contractului de către pârâtă care a contractat efectuarea lucrărilor, deşi nu a deţinut autorizaţie de construire, ceea ce a condus la suspendarea executării şi, ulterior, la încetarea contractului.

Ceea ce reţine curtea de apel şi anume, că reclamanta pretinde pârâtei exclusiv executarea obligaţiei asumate contractual, de a achita contravaloarea lucrărilor prestate şi de a restitui garanţiile de bună-execuţie şi nu atragerea răspunderii contractuale, care ar fi putut să aibă ca situaţie premisă doar solicitarea rezilierii contractului din culpa pârâtei, în condiţiile art. 1549 alin. (1) C. civ., ignoră statuările primei instanţe, a cărei hotărâre este menţinută.

A constatat instanţa de fond că rezilierea contractului de execuţie nr. x/29.01.2020 a avut loc prin activarea de către pârâtă a pactului comisoriu prevăzut la art. 13.1 din contract, pârâta solicitând reclamantei prin adresa din 06.05.2021 emiterea facturii aferente materialelor livrate pentru armătură şi întocmirea documentelor financiar-contabile privind stornarea avansurilor încasate rămase nedecontate din contract şi din actul adiţional nr. x, după stingerea contravalorii armăturilor şi a restului de plată din factura nr. x/26.03.2020, exigibilitatea creanţelor reclamantei menţionate anterior fiind pusă în legătură cu momentul încetării convenţiei.

Potrivit exigenţelor art. 477 Cod procedură civilă, instanţa de apel era ţinută ca, observând corect cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost justificată pe întregul parcurs al procesului, să îi aplice textele de lege incidente, respectând limitele învestirii, potrivit art. 478 alin. (3) Cod procedură civilă.

Temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii este reprezentat de dispoziţiile art. 1350 C. civ., conform cărora, în raporturile dintre părţi, forţa obligatorie a contractului implică şi regula conformităţii executării, ceea ce presupune, pe lângă dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea exactă (conformă) a obligaţiilor şi dreptul său la remedii în caz de neexecutare.

C. civ. reglementează remediile pe care le are la îndemână creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligaţiilor debitorului, la art. 1516, potrivit căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Condiţia fundamentală a invocării remediilor constă în existenţa unei neexecutări, totale sau parţiale ori o executare cu întârziere a obligaţiei asumate de debitor.

Textul de lege nu stabileşte o ordine de executare a mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcţie de circumstanţe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său.

Acţiunea în răspundere contractuală presupune ca instanţa de judecată sesizată de parte să interpreteze clauzele contractuale în lumina dispoziţiilor art. 1270 şi 1272 C. civ., care impun respectarea principiilor de bună-credinţă şi executarea cu diligenţă a obligaţiilor asumate. De asemenea, instanţa are obligaţia să analizeze culpa în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

Întrucât soluţia primei instanţe a fost întemeiată exclusiv pe concluziile raportului de expertiză, nefiind analizate clauzele contractuale din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor asumate convenţional, instanţei de control judiciar devolutiv îi revenea sarcina să examineze circumstanţele încetării convenţiei şi în legătură cu contravaloarea facturii aferente lucrărilor de armătură, să verifice dacă nefinalizarea lucrării a fost imputabilă pârâtei şi dacă aceasta a generat un prejudiciu reclamantei.

Neanalizarea acestor aspecte echivalează cu nemotivarea hotărârii din perspectiva dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce, fără a însemna un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, presupune un răspuns la cele fundamentale, susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor superioare să exercite un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Instanţa supremă reţine faptul că, un proces civil, finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6 paragraful (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", ceea ce implică, în sarcina instanţelor, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 1516 alin. (2) C. civ., care stabilesc un drept de opţiune al creditorului în ipoteza neexecutării obligaţiilor de către debitor. Instanţa nu putea cenzura acest drept, prin refuzul analizei asupra motivelor de apel, întrucât reclamanta ar fi trebuit să aleagă remediul rezilierii din culpa pârâtei, facultatea părţii privind modalitatea legitimă cea mai adecvată satisfacerii dreptului său, fiind asigurată prin norma legală anterior evocată.

Înalta Curte formulează observaţia că revenea instanţei de prim control judiciar sarcina de a lămuri cauza sub toate împrejurările de fapt şi de drept esenţiale pentru pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, care nu primiseră o rezolvare nici la prima instanţă.

De asemenea, întemeiate sunt şi criticile privind aplicarea greşită a prevederile art. 1851 alin. (1) şi art. 1852 alin. (3) C. civ., instanţa de apel considerând că dreptul de a solicita plata există numai la data executării integrale a lucrării, fără a se lua în considerare şi prevederile art. 1170 şi art. 1272 C. civ., care reglementează obligaţia de executare cu bună-credinţă a contractului.

Pentru argumentele evocate, în considerarea dispoziţiilor art. 497 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va avea în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar E.., împotriva deciziei civile nr. 491/A din 18 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă Neloială şi Litigii decurgând din Exploatarea unei Întreprinderi, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2024.