Collective dismissal validity: Inapplicability of res judicata across distinct litigation between the same employer and different employees in revision proceedings.

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ şi fiscal la 07.08.2020, astfel cum a fost precizată şi modificată la 11.11.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nelegalitatea şi netemeinicia măsurii concedierii sale prin decizia nr. 478/02.07.2020, să dispună anularea acestei decizii şi să oblige pârâta la reintegrarea sa pe funcţia şi postul ocupate la momentul concedierii şi la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, calculate de la data concedierii până la reintegrarea sa efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 318/05.05.2021, Tribunalul Teleorman, secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea astfel cum a fost precizată şi modificată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 313/17.01.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, a anulat decizia de concediere nr. 478/2020 emisă de pârâtă, a repus părţile în situaţia anterioară emiterii acesteia, cu consecinţa reintegrării reclamantului pe postul deţinut anterior, a obligat pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, calculate de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Împotriva deciziei curţii de apel, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că există hotărâri potrivnice, iar decizia a cărei revizuire a solicitat-o încalcă puterea de lucru judecat a deciziei nr. 6452/20.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

După expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al cauzei, revizuenta a arătat că, deşi intimatul s-a găsit într-un context factual identic cu un alt fost angajat al său, concediat pentru aceleaşi motive şi pe baza aceleiaşi documentaţii, soluţia pronunţată faţă de intimat este fundamental diferită faţă de cea dispusă în procesul celuilalt angajat.

A susţinut că, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, au fost concediaţi mai mulţi angajaţi de la punctul său de lucru din Teleorman, pentru care s-au întocmit o documentaţie şi decizii de concediere identice, iar prin contestaţiile promovate de foştii angajaţi au fost invocate aceleaşi argumente privind nelegalitatea şi netemeinicia deciziilor emise de angajator.

A subliniat că, în opinia sa, pentru prezenta cauză prezintă relevanţă dosarul nr. x/2020, înregistrat pe rolul Tribunalului Teleorman, având ca obiect contestaţia la decizia de concediere formulată de contestatorul C., soluţionat în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 543/26.10.2022, prin care a fost admisă în parte acţiunea, doar cu privire la drepturile salariale solicitate de acest angajat, fiind respinse capetele de cerere vizând anularea deciziei de concediere, reintegrarea acestuia şi acordarea despăgubirilor egale cu salariile indexate şi actualizate, iar apelul declarat de contestator a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 6452/20.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

A menţionat că, în urma acestei soluţii a instanţei de apel, în litigiul menţionat a fost confirmat raţionamentul primei instanţe, care a reţinut - cu privire la criticile fostului angajat potrivit cărora nu ar fi fost respectată procedura concedierii colective, în special din perspectiva consultării reprezentanţilor salariaţilor - că, la data demarării procedurii concedierii colective nu existau reprezentanţi ai salariaţilor cu mandat valabil cărora să le fie comunicată intenţia de concediere colectivă, împrejurare care nu atrage culpa angajatorului, iar în lipsa acestor reprezentanţi, procedura prevăzută de lege a fi efectuată cu sindicatul sau cu aceştia nu putea fi realizată cu fiecare salariat în mod individual, astfel că angajatorul a îndeplinit obligaţiile procedurale stabilite în sarcina sa de art. 69-74 din Codul muncii, concluzia tribunalului fiind aceea că decizia contestată este legală sub aspectul îndeplinirii procedurii obligatorii privind concedierea colectivă.

Revizuenta a arătata că, prin hotărârea suspusă revizuirii, analizând acelaşi context factual şi aceleaşi motive ale contestaţiei formulate de intimat, instanţa de apel a reţinut nelegalitatea măsurii concedierii din perspectiva vicierii procedurii concedierii colective, apreciind că era necesar ca angajatorul să aştepte până când salariaţii îşi desemnau reprezentanţi care să poată fi consultaţi.

Titulara căii extraordinare de atac a criticat soluţia dată prin hotărârea supusă revizuirii şi a susţinut că aceasta încalcă puterea de lucru judecat a dezlegărilor date în procesul anterior asupra aceloraşi chestiuni litigioase, astfel că în al doilea litigiu instanţa trebuia să respecte dispoziţiile art. 430 şi ale art. 431 C. proc. civ.

A susţinut faptul că instanţa de apel a încălcat limitele învestirii sale, dispunând reintegrarea intimatului pe postul şi funcţia ocupate anterior concedierii, deşi intimatul nu a criticat soluţia primei instanţe din această perspectivă.

Totodată, a invocat soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2020 - având ca obiect contestaţia formulată de un alt fost angajat, D., concediat în cadrul aceleiaşi proceduri - de Tribunalul Teleorman, care a respins acţiunea şi apelul contestatorului, constatând astfel legalitatea şi temeinicia măsurii concedierii.

A menţionat că soluţia curţii de apel a nesocotit chiar şi interpretarea obligatorie oferită de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-496/22, care i-a validat modul în care a procedat, în calitate de angajator, cu privire la neconsultarea individuală a salariaţilor în lipsa unui reprezentant desemnat al acestora.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a constatat că excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimat, nu vizează exerciţiul căii de atac extraordinare formulate de către revizuentă, potrivit art. 245 C. proc. civ., astfel încât aspectele învederate în susţinerea acestei excepţii vor fi analizate ca apărări de fond în cadrul examinării cererii de revizuire.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivului de revizuire invocat, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Aşadar, autoritatea de lucru judecat se poate manifesta atât sub forma unui efect negativ, cât şi sub forma unui efect pozitiv. Dacă în ipoteza în care autoritatea de lucru judecat se manifestă sub forma efectului negativ, legea pretinde cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, atunci când aceasta se manifestă pozitiv, identitatea trebuie să vizeze doar părţile.

Concluzia rezultă din analiza art. 431 alin. (1) C. proc. civ., pentru cerinţa triplei identităţi, respectiv din examinarea art. 435 din acelaşi cod, pentru cerinţa identităţii de părţi. În acest din urmă caz, instanţa supremă notează că, atât timp cât autoritatea de lucru judecat constituie un efect al pronunţării hotărârii judecătoreşti, caracterul acesteia, de a fi obligatorie şi producătoare de consecinţe juridice, se poate manifesta numai între părţi şi succesorii lor; faţă de terţi, hotărârea nu produce decât un efect de opozabilitate.

De aceea, Înalta Curte va examina, în cadrul prezentei decizii, împrejurarea dacă cerinţa identităţii de părţi este întrunită.

Astfel, din analiza hotărârilor pronunţate în primul litigiu invocat de revizuentă, cu privire la care aceasta opune puterea de lucru judecat a aspectelor dezlegate, se constată că a avut calitate de reclamant dl. C., pârâtă fiind S.C. B. S.R.L.

În al doilea litigiu, soluţionat prin decizia civilă nr. 313/25.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a cărei revizuire se solicită, calitate de părţi au avut dl. A. şi S.C. B. S.R.L.

Aşadar, litigiile în care s-au pronunţat hotărârile pretins potrivnice nu s-au derulat între aceleaşi părţi, revizuenta S.C. B. S.R.L. fiind singura entitate care a avut calitatea de parte în ambele dosare.

Or, făcând distincţie între efectele hotărârii, în special efectul peremptoriu opus prin lucrul judecat, şi opozabilitatea ei, rezultă că revizuenta nu poate valorifica prin mijlocirea opozabilităţii, în favoarea sa, efectele lucrului judecat dedus dintr-o altă hotărâre judecătorească definitivă, opozabilă altor subiecţi de drept.

Intimatul este un terţ în raport cu hotărârea dată într-un proces purtat între alte persoane, iar hotărârea contestată s-a fundamentat pe examenul judiciar al unui context factual particular părţilor din acel proces. Chiar dacă prezintă elemente comune, procesele repetitive şi asemănătoare nu au condus la pronunţarea unor hotărâri care să opună, în interdependenţă, efecte obligatorii, necesar a nu fi ignorate de instanţele învestite ulterior, în mod succesiv.

Revizuenta nu poate, aşadar, să valorifice în beneficiul său hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte procese prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac, care ocroteşte securitatea raporturilor juridice şi urmăreşte îndreptarea unor erori de drept, iar nu unificarea jurisprudenţei instanţelor.

Faţă de aceste considerente, nu poate fi reţinută incidenţa art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 513 alin. (1) şi (6) C. proc. civ., să respingă cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 313/25.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2024.