Arbitration annulment: Positive effect of res judicata overriding negative exception and appellate authority to adjudicate merits after award cancellation

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 188/05.08.2021, Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a respins cererea de arbitrare formulată de Casa de Asigurări de Sănătate Dolj, în contradictoriu cu CMI Dr. A., având ca obiect obligarea celei din urmă la plata sumei de 5.580,27 RON, reprezentând contravaloarea diferenţei de punctaj obţinut pentru condiţiile în care şi-a desfăşurat activitatea în anul 2012, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, calculate până la data plăţii debitului.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Dolj a formulat acţiune în anulare.

Prin sentinţa civilă nr. 58/F/28.04.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală şi, rejudecând în fond, a admis în parte cererea de arbitrare, a obligat pârâtul CMI Dr. A. să restituie reclamantei suma de 5.580,27 RON, încasată necuvenit, la care se vor calcula dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, de la 21.10.2013 până la data restituirii efective a debitului şi a respins în rest cererea.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul CMI Dr. A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi, în principal, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei pentru o nouă judecată Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S.

În susţinere, recurentul a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii arbitrale nr. 20/20.07.2017 a Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S., având în vedere că litigiul în care a fost pronunţată această ultimă hotărâre s-a purtat între aceleaşi părţi, având aceeaşi cauză şi acelaşi obiect, respectiv suma de 5.580,27 RON, rezultată din recalcularea realizată de intimată asupra sporului acordat pentru condiţiile de desfăşurare a activităţii CMI Dr. A..

De asemenea, a afirmat că, pentru valorificarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, nu se impune ca părţile să aibă aceeaşi calitate procesuală în cele două dosare.

Din această perspectivă, recurentul a susţinut că în speţă erau incidente dispoziţiile art. 430 şi ale art. 431 C. proc. civ., subliniind că demersul judiciar al intimatei nu a fost iniţiat după pronunţarea hotărârii arbitrale nr. 20/20.07.2017, ci concomitent cu cererea obiect al dosarului în care aceasta a fost dată.

Sub un alt aspect, a arătat că sentinţa recurată este nemotivată, întrucât analiza curţii de apel s-a rezumat la elementele autorităţii de lucru judecat, fără ca soluţia dată pe fond să fie motivată, în cuprinsul sentinţei recurate neputându-se identifica considerentele pe care se sprijină dispozitivul acestei hotărâri cu privire la debitul principal şi la accesorii. Astfel, a apreciat că maniera în care a fost soluţionată acţiunea în anulare a privat partea de exercitarea dreptului său la apărare.

A mai precizat că, în măsura în care autoritatea de lucru judecat nu a fost reţinută în speţă, curtea de apel ar fi trebuit să trimită cauza pentru o nouă judecată Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S., întrucât, pe de o parte, judecarea cauzei pe fond, direct în cadrul acţiunii în anulare, este inadmisibilă, potrivit dispoziţiilor legale, iar, pe de altă parte, a lipsit recurentul de un grad de jurisdicţie.

În acest context, a arătat că a fost lipsit de posibilitatea de a formula apărări şi de a propune probe, vătămarea cauzată fiind una evidentă, care, în temeiul art. 175 C. proc. civ., nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate.

În continuare, autorul căii de atac a afirmat că sentinţa curţii de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material incidente în cauză.

Astfel, a susţinut că, raportat la natura contractuală a raporturilor juridice, analiza cauzei trebuia realizată în limitele răspunderii contractuale şi nu ale răspunderii civile delictuale.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1.270 C. civ., a arătat că, în mod nejustificat Curtea de Conturi a diminuat procentele, în măsura în care decizia nr. 44/29.05.2013 emisă de această instituţie nu cuprindea elementele care să justifice concluzia că activitatea recurentului s-a desfăşurat în alte condiţii decât cele reţinute în decizie.

A subliniat că, în măsura în care intimata nu a contestat clauza contractuală prin care a fost agreat sporul pentru condiţiile de derulare a activităţii, plăţile efectuate în baza acesteia nu puteau fi apreciate ca fiind nedatorate, potrivit art. 1.341 C. civ.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a afirmat că termenul de prescripţie se calculează potrivit dreptului comun, de la data efectuării plăţilor, şi nu de la data emiterii deciziei de către Curtea de Conturi. În susţinere, a invocat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii din decizia nr. 19/2019.

De asemenea, a arătat că, întrucât sumele au fost achitate pentru fiecare lună calendaristică a anului 2012, în mod eşalonat, şi termenul de prescripţie se calcula prin raportare la data plăţii efective a sumelor. În acest context, subliniind că acţiunea a fost iniţiată în iunie 2015, a apreciat că pentru sumele aferente perioadei ianuarie-mai 2012, dreptul material la acţiune era prescris.

Totodată, a arătat că efectul întreruptiv al prescripţiei nu putea fi reţinut, în măsura în care a intervenit caducitatea arbitrajului, având în vedere că tribunalul arbitral nu a pronunţat hotărârea arbitrală în termen de 6 luni de la data sesizării acestuia, conform art. 567 alin. (1) C. proc. civ., ci după 7 ani de la data sesizării Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S., fără a exista acordul părţilor în acest sens.

A mai afirmat că evaluarea condiţiilor în care recurentul şi-a desfăşurat activitatea nu putea viza perioada din momentul efectuării controlului şi că situaţia de fapt demonstra pe deplin respectarea de către recurent a procentului din zonă, aşa cum acesta a fost stabilit de intimată prin contractul încheiat între părţi.

În final, recurentul a criticat şi dispoziţia curţii de apel de acordare a penalităţilor, arătând că aceasta contravine principiului neretroactivităţii legii.

Astfel, evocând prevederile art. 731 din Legea nr. 500/2002, a arătat că, în mod nelegal, curtea de apel a creat un regim juridic diferenţiat pentru debitul principal, considerând că penalităţile ar fi datorate de la 21.10.2012.

A mai afirmat că instanţa de fond, contrar principiului tempus regit actum, a aplicat în speţă dispoziţii legale ce au intrat în vigoare în octombrie 2013.

Conchizând, a arătat că, faţă de natura civilă a cauzei, actul normativ indicat mai sus nu era incident şi că în alte procese similare, acelaşi tribunal arbitral a stabilit că intimata nu a înregistrat niciun prejudiciu, nefiind îndreptăţită să solicite penalităţi de întârziere pentru sume achitate în 2012, cu titlu de spor rural.

În drept, criticile recurentului au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La 28.08.2023, intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La 22.09.2023, recurentul CMI A. a depus "întâmpinare la recursul declarat de Casa de Asigurări de Sănătate Dolj", prin care a solicitat respingerea recursului acesteia ca lipsit de interes şi rămas fără obiect, arătând că suma acordată de curtea de apel prin sentinţa recurată a fost achitată la 22.08.2023.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţile litigante, fiind înştiinţate că pot depune puncte de vedere; nicio parte nu şi-a exprimat punctul de vedere la raport.

La termenul din 06.03.2024, instanţa de recurs, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac cu citarea părţilor.

Analizând actele dosarului, precum şi sentinţa atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, faţă de excepţiile lipsei de interes şi rămânerii fără obiect a "recursului promovat de Casa de Asigurări de Sănătate Dolj", invocate prin notele depuse de recurent, se impune precizarea că acestea vor fi înlăturate ca lipsite de obiect, faţă de împrejurarea că, în cauză, singura parte care a declarat recurs este CMI Dr. A..

Din perspectiva motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine că titularul căii de atac a invocat în susţinere cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6,7 şi 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de admitere a acţiunii în anulare, că a fost dată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat şi cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Cu privire la primul motiv de recurs, vizând nemotivarea hotărârii atacate corespunzător cerinţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din această perspectivă, examinarea considerentelor sentinţei recurate nu relevă niciun viciu de motivare a hotărârii, aceasta prezentând atât structura tipică actului de procedură examinat, cât şi raţionamentul propriu al curţii de apel în temeiul căruia a statuat că soluţia de respingere a cererii de arbitrare pentru autoritate de lucru judecat nu este legală. Astfel, s-a stabilit că în speţă nu se putea opune efectul negativ al autorităţii de lucru judecat al hotărârii pronunţate într-un litigiu anterior, întrucât trebuia reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin prisma dezlegărilor date în acel proces cu privire la caracterul datorat al sumelor pretinse prin cererea de arbitrare obiect al prezentei cauze. Prin urmare, reţinând incidenţa motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel a explicat modalitatea în care au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 430-431 C. proc. civ., prin reţinerea greşită de către Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul C.N.A.S. a efectului negativ al autorităţii de lucru judecat în favoarea pârâtului.

Circumscris aceluiaşi motiv de recurs, autorul căii de atac a susţinut că desfiinţarea sentinţei atacate se impune şi faţă de modalitatea de soluţionare a acţiunii în anulare, întrucât, chiar dacă se impunea admiterea acesteia, curtea de apel trebuia să trimită cauza către instituţia de arbitraj care a pronunţat hotărârea arbitrală, iar nu să analizeze fondul pretenţiilor, căci, în acest mod, recurentul a fost lipsit de un grad de jurisdicţie.

Faţă de această critică, Înalta Curte, având în vedere că încadrarea în drept a motivelor de casare revine instanţei de control judiciar în funcţie de conţinutul argumentelor prezentate, prin raportare la normele de drept, incidente, sesizează că recurentul opune în calea extraordinară de atac încălcarea, de către instanţa care a soluţionat acţiunea în anulare a unor norme de procedură, ceea ce conduce la încadrarea ei în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu în cel de la pct. 6 al aceleiaşi norme de drept, cum a indicat autorul căii de atac, astfel că examinarea va fi realizată adaptat acestui temei.

Din această perspectivă, judecarea acţiunii în anulare este strict reglementată de prevederile art. 613 C. proc. civ., iar potrivit alin. (3) lit. b) al acestei norme de drept, admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi, în cazul motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru, în caz contrar, instanţa pronunţându-se în fond, în limitele convenţiei arbitrale.

Transpunând în speţă textele de lege evocate, rezultă caracterul nefondat al criticii formulate de recurent, întrucât obligaţia de a trimite cauza spre rejudecare Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S. era condiţionată de formularea unei cereri exprese în acest sens de către oricare dintre părţi, or, în cauză nu se constată un asemenea demers; dimpotrivă, examinarea petitului acţiunii în anulare formulate de Casa de Asigurări de Sănătate Dolj relevă faptul că aceasta a solicitat expres anularea hotărârii arbitrale, cu consecinţa reţinerii şi rejudecării în fond de către curtea de apel, fără ca recurentul să-şi fi exprimat poziţia procesuală în sensul celor susţinute prin cererea de recurs.

Circumscris motivului de recurs în examinare, vor fi evaluate şi criticile recurentului privind nesocotirea dispoziţiilor art. 567 alin. (1) C. proc. civ., privind caducitatea arbitrajului.

Această critică, prezentată direct în recurs, nu vizează soluţia curţii de apel - care nu a fost învestită cu un asemenea motiv de anulare, întrucât recurentul, în calitate de pârât în etapa procesuală anterioară şi parte care a câştigat procesul în faţa instituţiei de arbitraj, nu a apreciat că ar avea un interes să promoveze acţiune în anulare - şi este, în opinia Înaltei Curţi, lipsită de eficienţă, întrucât chestiunea caducităţii a fost invocată cu încălcarea prevederilor imperative şi derogatorii de la procedura de drept comun ale art. 592 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt".

Totodată, expirarea termenului arbitrajului, reglementată de art. 567 alin. (1) C. proc. civ., atrage anularea hotărârii dacă cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii. Deci, o astfel de invocare nu poate apărea ca răspuns la o hotărâre care, pe fondul ei, nemulţumeşte o parte, într-un litigiu ce a durat mai mult de 6 luni.

Tocmai pentru ca instituţia de arbitraj să ştie dacă este cazul sau nu să continue litigiul dincolo de un anumit termen, dispoziţiile art. 568 alin. (1) C. proc. civ. dispun în mod imperativ că, " la primul termen de judecată la care au fost legal citate, părţile sunt obligate să declare în scris, sub sancţiunea decăderii, dacă înţeleg să invoce caducitatea arbitrajului". Raţiunea reglementării este aceea de a cunoaşte, de la început, dacă termenul stabilit pentru arbitraj, convenţional sau legal, este un element esenţial sau nu, astfel încât părţile ar accepta şi o soluţionare peste termen. Or, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a declarat că înţelege să se prevaleze de caducitatea arbitrajului, invocarea în acţiunea în anulare sau direct în recurs, este evident tardivă, părţile fiind decăzute din acest drept conform textului de lege anterior evocat.

Titularul recursului a criticat hotărârea atacată şi prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susţinând că soluţia dată cererii de arbitrare era corectă, întrucât în cauză era întrunită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, cu consecinţa respingerii cererii pentru autoritate de lucru judecat.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că prin hotărârea recurată nu a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat, ci, în mod legal, s-a dat eficienţă efectului său pozitiv, respectiv modului în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, care nu mai pot fi contrazise şi care se impun în acest proces aflat în legătură cu cel invocat, cu respectarea art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., texte legale potrivit cărora "hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţate, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Soluţia de a da eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este cea corectă, întrucât, în primul litigiu, în dosarul nr. x/2017 - în care CMI Dr. A. (reclamant în acel dosar) a solicitat obligarea Casei de Asigurări de Sănătate Dolj la radierea debitului în cuantum de 5.580,27 RON şi exonerarea sa de la plata acestuia - s-a stabilit definitiv faptul că recurentul figurează în evidenţele intimatei cu această datorie, astfel încât, în dosarul nr. x/2015, având ca obiect cererea Casei de Asigurări de Sănătate Dolj de obligare a pârâtului la plata acestei sume şi a accesoriilor, Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul C.N.A.S. era ţinută să respecte statuarea privind caracterul datorat al sumei pretinse, ca urmare a încasării de către CMI Dr. A. a sumei de 5.580,27 RON, decontată în mod necuvenit.

În susţinerea ultimului motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea normelor de drept material, o primă critică vizând dispoziţiile art. 1.270 C. civ., privind forţa obligatorie a contractului. A arătat că părţile sunt legate printr-un raport contractual necontestat, astfel că suma pretinsă trebuia analizată prin prisma regulilor răspunderii civile contractuale, ceea ce curtea de apel nu a făcut.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine faptul că, din hotărârile pronunţate în etapele procesuale anterioare pe baza actelor dosarului, rezultă faptul că aspectul caracterului necuvenit al sumei decontate de recurent şi, în consecinţă, corectitudinea evidenţelor intimatei cu privire la suma solicitată, au fost analizate în litigiul obiect al dosarului nr. x/2015, astfel că temeinicia pretenţiilor reclamantei din prezenta cauză a fost stabilită dându-se eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a dezlegărilor din primul litigiu, iar nu prin evaluarea raportului juridic contractual dintre părţi. Astfel, nu se poate imputa curţii de apel încălcarea unor norme de drept material, faţă de împrejurarea că examinarea aplicării acestora nu intra în sfera controlului său.

Aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1.341 C. civ., privind plata nedatorată, întrucât în acelaşi dosar, nr. x/2015, s-a stabilit caracterul nedatorat al sumei decontate de recurent, din care s-a născut obligaţia acestuia de a o restitui, dezlegările date opunându-se cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.

În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs vizând greşita aplicare a normelor de drept material, recurentul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând ca aceasta a fost invocată şi în faţa Comisiei Centrale de Arbitraj, în etapa judecăţii cererii de arbitrare, arătând că sumele pretinse de reclamantă sunt prescrise.

Contrar susţinerilor recurentului, din examinarea hotărârii arbitrale nr. 188/05.08.2021 pronunţată de Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nu rezultă că acesta ar fi invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în condiţiile art. 2.512-2.513 C. civ., respectiv prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate, astfel încât invocarea acesteia direct în etapa recursului nu este posibilă.

Pe de altă parte, potrivit afirmaţiilor recurentului din cuprinsul întâmpinării formulate, acesta a achitat integral debitul stabilit de instanţă, împrejurare în care nu mai poate obţine recuperarea sumei plătite, chiar dacă ar fi fost prescrisă, întrucât conform art. 2.506 alin. (3) C. civ., "cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit".

Faţă de ultima critică formulată de recurent, vizând caracterul datorat al penalităţilor de întârziere, precum şi momentul de la care acestea ar trebui calculate, Înalta Curte reţine că aspectele prezentate vizează fondul cauzei, astfel cum a fost rejudecat de către curtea de apel, în temeiul art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., iar nu chestiuni de legalitate, neputând fi examinate în această fază procesuală, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 483 alin. (3) şi al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Sub aspectul aplicării retroactive a dispoziţiilor art. 731 din Legea nr. 500/2002 în privinţa dobânzilor şi penalităţilor de întârziere calculate asupra debitului principal, criticile recurentului nu sunt fondate, iar curtea de apel a aplicat legal norma de drept anterior menţionată, potrivit căreia recuperarea sumelor reprezentând prejudicii sau plăţi nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile veniturilor bugetare, calculate pentru perioada cuprinsă între data la care s-a produs prejudiciul ori s-a efectuat plata şi până la data la care s-au recuperat sumele necuvenite. În consecinţă, accesoriile admise de curtea de apel urmau a fi calculate începând cu data intrării în vigoare a prevederii legate evocate, 21.10.2013, iar nu retroactiv.

De altfel, această critică vizând penalităţile de întârziere apare lipsită de interes, faţă de împrejurarea învederată de recurent în cuprinsul notelor depuse la dosar, prin care a afirmat că, odată cu achitarea debitului principal, a încheiat cu intimata şi un acord de eşalonare a plăţii penalităţilor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât CMI Dr. A. împotriva sentinţei civile nr. 58/F/28.04.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2024.