Unpaid construction contract costs and breach of procedural fair trial due to failure to communicate appellate defense

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 17.09.2020, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 388.226,40 RON, reprezentând plată nedatorată şi a sumei de 200.948,95 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere datorate în baza contractului nr. x/23.09.2019, calculate pentru perioada 01.01.2020-28.02.2020, precum şi a cheltuielilor de judecată.

La 22.12.2020 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care s-a solicitat, în principal, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, reducerea pretenţiilor reclamantei la suma de 93.715,37 RON, reprezentând avans nerestituit, precum şi a penalităţilor, ca fiind excesive.

Prin sentinţa civilă nr. 960/06.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanta S.C. A. împotriva sentinţei primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1280/22.09.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei curţii de apel, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, rejudecarea de către instanţa de recurs, în consecinţa admiterii apelului şi modificării în tot a sentinţei primei instanţe în sensul admiterii acţiunii sale.

Subsecvent prezentării situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al litigiului, în dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a imputat instanţei de apel încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, indicând prevederile art. 206 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a dreptului său la apărare şi la un proces echitabil, astfel cum sunt acestea definite de art. 21 şi art. 24 din Constituţie şi de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

A arătat că, în apel, la termenul din 22.09.2023, intimata a depus întâmpinare şi înscrisuri, iar instanţa a soluţionat cauza la acelaşi termen, pronunţând decizia recurată. În opinia recurentei, curtea de apel trebuia să-i comunice întâmpinarea şi înscrisurile depuse de intimată şi să acorde un alt termen de judecată, pentru a-i da posibilitatea, în calitate de apelantă, să formuleze apărări faţă de cuprinsul întâmpinării.

În susţinerea acestui motiv de recurs a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Muncaciu împotriva României, în care instanţa europeană a stabilit că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie în cazul reclamantului căruia instanţa nu i-a comunicat, înainte de luarea deciziei, întâmpinarea depusă de partea adversă şi a judecat recursul în lipsa acestuia. Evocând din considerentele acestei decizii, recurenta a subliniat că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, suferind o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei date în apel.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1.341 alin. (1), art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530, art. 1.535 alin. (1), art. 1.538, art. 1.539, art. 1.345 C. civ. şi art. 209 C. proc. civ.

A arătat că instanţa de apel a respins, în mod greşit, calea de atac pe care a promovat-o, reţinând că nu ar fi întrunite cerinţele plăţii nedatorate, deşi din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat faptul că societatea recurentă a achitat în plus suma de 399.370,25 RON, calculând şi penalităţile aferente, această concluzie fiind exprimată de către expert în urma analizei actelor contabile ale părţilor litigante.

A subliniat că sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, întrucât suma achitată în plus nu are acoperire în servicii executate de cocontractant, iar cu privire la condiţia erorii, la care instanţa de apel s-a raportat, apreciază că în reglementarea noului C. civ. această cerinţă nu se mai analizează, ea fiind specifică reglementării anterioare din C. civ. de la 1864. În opina sa, chiar dacă ar trebui analizată şi această condiţie, se va constata că este îndeplinită deoarece plăţile au fost făcute din greşeală, întrucât abia în urma încheierii tuturor situaţiilor de lucrări, a proceselor-verbale de recepţie şi verificărilor contabile finale, au rezultat aceste sume fără acoperire în servicii executate, aşadar nedatorate.

Autoarea prezentei căi de atac a arătat că sumele achitate în plus au fost confirmate şi de către pârâtă, care, prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, a indicat suma rezultată din propriul calcul, iar tribunalul, deşi ar fi trebui să admită în parte cererea, a apreciat că această recunoaştere are valoarea unei simple apărări.

În ceea ce priveşte suma de 166.684,76 RON, reprezentând costuri de accelerare, ce i-a fost imputată, recurenta a susţinut că nu o datorează, iar probatoriul administrat în cauză a relevat, în mod cert, faptul că nu şi-a asumat o asemenea obligaţie, ci în discuţie a fost achitarea unei prime de succes de către beneficiarul final, S.C. C. S.R.L., în ipoteza în care intimata ar fi terminat lucrarea la termenul agreat.

În continuare, a criticat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 209 C. proc. civ., întrucât a apreciat că pentru contravaloarea facturilor nr. x/03.06.2020, nr. y/03.06.2020 şi nr. 38/03.06.2020 nu era necesară formularea unei cereri reconvenţionale, întrucât nu reprezintă pretenţii, ci apărări ale pârâtei, dar pe fond a dispus că sumele facturate sunt datorate de către societatea recurentă, facturile respective fiind emise pentru stornarea altor facturi de avans.

A subliniat că sumele aferente acestora nu au fost reţinute în raportul de expertiză, iar facturile nici nu erau înregistrate în evidenţele contabile ale intimatei, astfel că hotărârea instanţei de apel, în sensul că pentru a pretinde contravaloarea acestora nu era necesar a se formula o cerere reconvenţională, este nelegală.

Recurenta a mai criticat decizia atacată sub aspectul încălcării dispoziţiilor 1.270, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530, art. 1.535 alin. (1), art. 1.538 şi ale art. 1.539 C. civ., privind obligaţiile asumate de părţi şi răspunderea contractuală.

A arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, modificarea termenelor de finalizare a lucrărilor, căci părţile nu au modificat termenul de finalizare stabilit contractual la 30.12.2019 şi nu au convenit noi termene de predare a lucrărilor, iar din probele administrate - şi a exemplificat cu mesaje din corespondenţa electronică a părţilor din februarie 2020 - a rezultat că în luna februarie 2020 existau unele lucrări nefinalizate, iar altele necesitau remedieri. Potrivit recurentei, instanţa de prim control judiciar a făcut confuzie între termenul contractul de finalizare şi predare a lucrărilor, nemodificat de părţi, şi termenele acordate pentru remedierea lucrărilor executate cu deficienţe calitative.

A menţionat că, în acest context, este nelegală soluţia de respingere a accesoriilor pretinse conform contractului, cu motivarea că nu s-a făcut dovada unor întârzieri în predarea lucrărilor, deşi expertul contabil a constatat şi calculat valoarea penalităţilor de întârziere datorate de pârâtă, iar contractul asumat de părţi prevedea clar modul de calcul al acestora raportat la valoarea totală a contractului, iar nu a lucrărilor neexecutate sau executate cu întârziere, astfel că după 30.12.2019, termenul de predare convenit, acestea erau datorate.

Sub aspectul încălcării prevederilor art. 1.345 C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză, a arătat că, în faţa primei instanţe, a formulat o cerere subsidiară pe acest temei faţă de pretenţiile intimatei privind suma de 166.684 RON, reprezentând pretinse costuri de accelerare. Potrivit recurentei, nu există nicio clauză contractuală prin care să-şi fi asumat asemenea costuri, iar din probele administrate, a rezultat că beneficiarul final urma să achite o sumă suplimentară, cu titlu de primă de succes, iar nu costuri de accelerare, sub condiţia finalizării lucrării la termenul agreat, dar acesta nu a fost respectat.

Recurenta a subliniat că sunt îndeplinite toate condiţiile plăţii nedatorate, întrucât intimata şi-a mărit patrimoniul cu suma necuvenită de 166.684 RON, astfel că trebuie obligată la restituire în limitele îmbogăţirii.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), art. 489 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) şi art. 485 alin. (1) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, această excepţie, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, întrucât, din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât în cauză nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

În continuare, examinând recursul în limitele controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

În dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care statuează casarea unei hotărâri pronunţate cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta a invocat nesocotirea de către instanţa devolutivă a normelor privind obligaţia instanţei de a asigura respectarea şi de a respecta ea însăşi principiile fundamentale ale procesului civil şi drepturile părţilor, sub sancţiunile prevăzute de lege.

Criticile acesteia vizează modul în care a procedat curtea de apel, care, constatând că întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă era depusă în termen, nu a dispus comunicarea acesteia către apelantă, deşi dispoziţiile art. 206 alin. (1) C. proc. civ. prevedeau această obligaţie a instanţei.

Din examinarea hotărârii recurate se constată că, în apel, cauza a avut un singur termen de judecată, 22.09.2023, termen la care s-a prezentat apărătorul intimatei-pârâte, ce a solicitat repunerea în termenul de depunere a întâmpinării, invocând faptul că părţii pe care o reprezintă nu i s-a comunicat nici cererea de apel, nici citaţia pentru termenul respectiv, astfel că, aflând despre termen din alte surse, a luat cunoştinţă de motivele de apel din dosarul electronic şi a formulat întâmpinarea pe care a depus-o în şedinţă publică.

Faţă de aceste susţineri, instanţa de apel, verificând procedura de comunicare a cererii de apel şi pe cea de citare, a constatat că acestea nu era legal îndeplinite, fiind acoperite prin prezenţa apărătorului intimatei-pârâte care a depus întâmpinare şi, în consecinţă, a respins ca lipsită de interes cererea acestuia de repunere în termenul de depunere a întâmpinării, apreciind că aceasta este legal formulată şi depusă.

Totodată, instanţa de apel a dispus asupra probelor solicitate de părţi în scris sau oral şi a acordat cuvântul asupra cererii de apel, pronunţând, la aceeaşi dată, soluţia asupra fondului cauzei.

În acest context, Înalta Curte reţine prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.", precum şi pe cele ale art. 13 din acelaşi cod, care garantează dreptul la apărare al părţilor, cărora trebuie să li se asigure posibilitatea de a participa la toate fazele procesului, de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe şi de a-şi face apărări, prezentându-şi susţinerile în scris şi oral.

De asemenea, dispoziţiile art. 14 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc faptul că "Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea", iar potrivit alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol, instanţa "este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate" şi "îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

În ceea ce priveşte regulile de procedură ce reglementează comunicarea întâmpinării, instanţa supremă notează că, potrivit art. 206 alin. (1) C. proc. civ., "întâmpinarea se comunică reclamantului, dacă legea nu prevede altfel", iar în conformitate cu dispoziţiile art. 471 alin. (4) din acelaşi cod, "Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându-i-se în vedere posibilitatea de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării".

Transpunând aceste dispoziţii legale în speţă şi, faţă de caracterul obligatoriu al întâmpinării în etapa apelului, conform dispoziţiilor art. 471 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa devolutivă de control judiciar, odată ce a constatat, la termenul din 22.09.2023, când apelanta nu a fost prezentă, nici reprezentată, că întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă în şedinţă publică este formulată în termenul legal, avea obligaţia de a dispune comunicarea acesteia către apelantă, pentru a-i da posibilitatea să formuleze răspuns şi să îşi pregătească apărarea.

Or, procedând la judecarea apelului la acelaşi termen de judecată la care a primit întâmpinarea, curtea de apel a încălcat normele de procedură anterior evocate, dreptul la apărare şi la un proces echitabil al recurentei, precum şi principiul contradictorialităţii în procesul civil.

Aceasta concluzie se impune şi în considerarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Muncaciu contra României, a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie întrucât reclamantul nu a beneficiat de o procedură judiciară contradictorie, întrucât nu i s-a comunicat întâmpinarea depusă în calea de atac a recursului, care a fost judecat la singurul termen acordat în acea etapă procesuală. Curtea a apreciat că, respingând recursul pe fond, nu se poate spune că poziţia părţii adverse cuprinsă în întâmpinare nu a avut niciun impact asupra soluţionării procesului, chiar dacă tribunalul nu a făcut nicio referire la argumentele cuprinse în respectiva întâmpinare, că dreptul părţilor într-un proces de a lua cunoştinţă de probele sau observaţiile prezentate instanţei şi de a le dezbate se aplică deopotrivă în faza recursului, cât şi în primă instanţă, chiar dacă nu sunt invocate noi argumente; a mai reţinut că nu trebuie să hotărască dacă omisiunea de a comunica documentul în litigiu a produs vreun prejudiciu reclamantului, deoarece existenţa unei încălcări este de conceput chiar şi în absenţa unui prejudiciu, reamintind că părţile în litigiu sunt cele care apreciază că un document necesită comentarii din partea lor. Pe temeiul acestor considerente, Curtea a stabilit că tribunalul avea obligaţia de a oferi reclamantului posibilitatea de a-şi prezenta comentariile asupra argumentelor cuprinse în întâmpinarea părţii adverse.

Înalta Curte notează că hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Muncaciu contra României a fost pronunţată cu privire la o procedură internă desfăşurată sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, ale cărui dispoziţii nu prevedeau expres obligaţia comunicării întâmpinării, aspect faţă de care instanţa europeană a remarcat că practica instanţelor naţionale se îndrepta către impunerea unei astfel de obligaţii, pe care noua lege de procedură civilă a şi instituit-o.

În acest context, sub imperiul dispoziţiilor exprese ale art. 206 alin. (1) şi ale art. 471 alin. (4) C. proc. civ., se impune, în mod neechivoc, obligaţia instanţei de a comunica întâmpinarea depusă în termenul legal, în etapa procesuală a apelului, pentru a da posibilitatea părţii adverse să îşi exprime poziţia procesuală şi să îşi organizeze apărarea, astfel încât să-i fie garantat dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere considerentele reţinute, care atrag reformarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi fac de prisos examinarea, în acest stadiu procesual, a celorlalte critici formulate în recurs, în temeiul art. 496 şi al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, care urmează a proceda conform celor statuate prin prezenta decizie, în aplicarea art. 501 C. proc. civ. Totodată, în rejudecare, instanţa devolutivă va aprecia şi asupra cererii cu caracter accesoriu formulate de recurentă privind cheltuielile de judecată avansate de către aceasta în prezenta fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. împotriva deciziei civile nr. 1280/22.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2024.