Inadmissibility of cassation appeal for failure to frame valid legal critique of chattel mortgage sale under civil liability

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., reprezentată prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar C.., a chemat în judecată pe pârâta D. S.R.L., solicitând în principal, obligarea pârâtei la restituirea bunurilor mobile deţinute fără drept încă din data de 30.08.2016 şi plata sumei de 610.000 RON reprezentând contravaloarea câştigului nerealizat de către reclamantă, iar în subsidiar, în măsura în care repararea prejudiciului în natură (restituirea bunurilor mobile) nu mai este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON reprezentând contravaloarea bunurilor mobile şi 610.000 RON reprezentând contravaloarea câştigului nerealizat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 17 alin. (1) din C. civ. (2009), art. 75, art. 99 alin. (1), art. 133, art. 112, art. 61 din Legea nr. 85/2014.

Prin cererea precizatoare din 02.03.2018, reclamanta a indicat (la solicitarea instanţei) temeiul juridic al cererii de chemare în judecată - răspunderea civilă delictuală, susţinând că pârâta a procedat la înstrăinarea autovehiculelor cu încălcarea flagrantă a normelor cu caracter general prevăzute de art. 2435 raportat la art. 2450 C. civ., precum şi a normelor prevăzute de Legea 85/2014.

La 10 decembrie 2020, reclamanta a depus, în temeiul art. 204 C. proc. civ., o cerere precizatoare prin care a arătat că înţelege să îşi precizeze cuantumul pretenţiilor (valoarea câştigului nerealizat) în sensul majorării câtimei sumei de la valoarea de 610.000 RON, solicitată prin cererea de chemare în judecată, la suma de 1.833.309 RON, astfel cum a rezultat din calculele efectuate prin intermediul expertizei întocmite în cauză, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală.

În acest context, a arătat că înţelege să îşi precizeze cererea de chemare în judecată, prin care solicită obligarea pârâtei, în principal, la restituirea bunurilor mobile, autovehicule, astfel cum au fost identificate în cererea de chemare în judecată iniţială şi a sumei de 1.833.309 RON, astfel cum a rezultat din calculele efectuate prin intermediul expertizei întocmite în cauză, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală; în subsidiar, în măsura în care repararea prejudiciului în natură (restituirea bunurilor mobile) nu mai este posibilă, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile şi la plata sumei de 1.833.309 RON, astfel cum a rezultat din calculele efectuate prin intermediul expertizei întocmite în cauză, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală.

Prin încheierea din 14 decembrie 2020, Tribunalul Vâlcea a luat act de cererea de majorare a pretenţiilor formulată de reclamantă.

La 14 martie 2022, reclamanta a depus un înscris prin care a arătat că, faţă de răspunsul la obiecţiuni, în temeiul art. 204 C. proc. civ., înţelege să îşi majoreze câtimea pretenţiilor, solicitând plata sumei de 1.607.665 RON, beneficiu nerealizat rezultat din lipsa de folosinţă a autovehiculelor.

Prin sentinţa civilă nr. 873 din 18 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., aşa cum a fost precizată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii instanţei de fond şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată la fila x şi următoarele, la filele x şi la fila x, respectiv, obligarea intimatei-pârâte:

În principal, la restituirea bunurilor mobile - cele 5 autovehicule, cu numerele de înmatriculare x, precum şi la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.631.660 RON, calculat prin înmulţirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obţinut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 68 de luni aferente intervalului 01.09.2016 - aprilie 2022, (4.799 RON x 68 x 5 = 1.631.660 RON);

În subsidiar, în măsura în care instanţa va da eficienţă înscrisurilor de la fila x (factura fiscală nr. x din 03.10.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a autovehiculului cu numărul de înmatriculare x către E. S.R.L.), respectiv de la fila x (factura fiscală nr. x din 12.12.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a celorlalte patru autovehicule, x) şi va aprecia că restituirea acestora nu mai este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând contravaloarea celor cinci autovehicule, precum şi la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.631.660 RON, calculate prin înmulţirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obţinut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 68 de luni aferente intervalului 01.09.2016- aprilie 2022, (4.799 x 68 x 5= 1.631.660 RON).

Pentru termenul din 7 octombrie 2022, apelanta-reclamantă a formulat, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cerere de precizare a capătului de cerere constând în beneficiu nerealizat în cuantum de 1.775.630 RON, calculat prin înmulţirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obţinut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 74 de luni aferente intervalului 01.09.2016- octombrie 2022 (4.799 RON x 74 luni x 5 autovehicule = 1.775.630 RON).

Prin urmare, în acest context, apelanta a solicitat:

În principal, obligarea intimatei-pârâte la restituirea bunurilor mobile-cele 5 autovehicule cu numerele de înmatriculare x, precum şi la plata beneficiului nerealizat în cuantum de (fără a fi menţionată suma);

În subsidiar, în măsura în care instanţa va da eficienţă înscrisurilor de la fila x (factura fiscală nr. x din 03.10.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a autovehiculului cu numărul de înmatriculare x către E. S.R.L.), respectiv de la fila x (factura fiscală nr. x din 12.12.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a celorlalte patru autovehicule, x) şi va aprecia că restituirea acestora nu mai este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând contravaloarea celor cinci autovehicule, precum şi la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.775.630 RON, calculat prin înmulţirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obţinut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 74 de luni aferente intervalului 01.09.2016- octombrie 2022 (4.799 RON x 74 luni x 5 autovehicule = 1.775.630 RON).

La termenul din 16 decembrie 2022, Curtea a pus în discuţie cererea de majorare a pretenţiilor formulată de apelanta-reclamantă la termenul anterior, faţă de care reprezentantul intimatei-pârâte a arătat că se opune, apreciind că este inadmisibilă o astfel de cerere.

În temeiul art. 478 alin. (5) C. proc. civ., Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de majorare a pretenţiilor şi a luat act de această cerere.

Totodată, a încuviinţat proba cu înscrisuri ambelor părţi, în temeiul art. 258 raportat la art. 255 C. proc. civ. şi a respins proba cu expertiză de specialitatea silvicultură solicitată de intimata-pârâtă, apreciind că nu este utilă cauzei, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată. Totodată, constatând încheiată cercetarea judecătorească, a acordat cuvântul asupra apelului, după care a declarat închise dezbaterile şi a rămas în pronunţare asupra apelului.

Prin decizia nr. 518/A-COM din 16 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.., împotriva sentinţei civile nr. 873 din 18 aprilie 2022, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L.; totodată, a luat act de declaraţia intimatei în sensul că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei nr. 518/A-COM din 16 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea soluţiei pronunţate atât în apel, cât şi pe cea pronunţată în faţa instanţei de fond, schimbarea în tot a acestor hotărâri şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată - la filele x şi următoarele, 188-189, 557, respectiv, obligarea intimatei-pârâte:

În principal, la restituirea bunurilor mobile - cele 5 autovehicule, cu numerele de înmatriculare x, precum şi la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.775.630 RON, calculat prin înmulţirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obţinut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 74 de luni aferente intervalului 01.09.2016- octombrie 2022 (4.799 RON x 74 luni x 5 autovehicule = 1.775.630 RON);

În subsidiar, în măsura în care instanţa va da eficienţă înscrisurilor de la fila x (factura fiscală nr. x din 03.10.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a autovehiculului cu numărul de înmatriculare x către E. S.R.L.), respectiv de la fila x (factura fiscală nr. x din 12.12.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a celorlalte patru autovehicule, x) şi va aprecia că restituirea acestora nu mai este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând contravaloarea celor cinci autovehicule, precum şi la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.631.660 RON, calculat prin înmulţirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obţinut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 68 de luni aferente intervalului 01.09.2016 - aprilie 2022, (4.799 x 68 x 5= 1.631.660 RON).

Totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea parcursului procesual, în motivare, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În legătură cu aplicabilitatea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa a reţinut o situaţie străină de natura pricinii şi, implicit, a situaţiei de fapt.

Detaliind, a arătat că, prin cererea precizatoare, dar şi cu prilejul concluziilor pe fond, temeiul de drept substanţial invocat îl constituie dispoziţiile legale relative la răspunderea civilă delictuală, iar nu dispoziţiile prevăzute de art. 2474 din C. civ. (2009), restituirea bunurilor fiind determinată de faptul că preluarea acestora şi înstrăinarea de către intimata-pârâtă s-a realizat fără drept şi în lipsa unui titlu care să permită acesteia din urmă valorificarea bunurilor ce aparţin recurentei-reclamante.

În continuare, a arătat că, în fapt, societatea recurentă se află în insolvenţă - faliment, iar preluarea celor 5 autoturisme de către intimata-pârâtă s-a realizat la data de 28.07.2016 în temeiul contractului de ipotecă mobiliară nr. x/20.04.2016, deşi, la momentul preluării, contractul de ipotecă nu mai producea efecte juridice.

Susţine aceasta argumentat de faptul că, la acea dată, îndeplinise integral obligaţia stabilită în sarcina sa prin contractul de vânzare-cumpărare mărfuri nr. x/20.04.2016, arătând că, în acest sens există ample dovezi la dosarul cauzei, ignorate de cele două instanţe de fond.

În altă ordine de idei, recurenta admite faptul că nu au fost contestate actele de executare emise în scopul preluării celor 5 bunuri de către intimata-pârâtă, însă, în opinia sa, această împrejurare nu anihilează dreptul său de a solicita restituirea bunurilor în temeiul răspunderii civile delictuale, aşa cum în mod eronat a interpretat instanţa de apel, care, potrivit afirmaţiilor recurentei, s-a limitat la a prelua raţionamentul instanţei de fond, fără a răspunde în vreun mod criticilor din apel.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ. (2009), recurenta susţine că, din economia textului de lege invocat, rezultă că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate, vinovăţie.

Raportat la speţă, recurenta susţine că cele trei condiţii au fost îndeplinite cumulativ, astfel că, nefiind reţinută în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 1349 C. civ. (2009) şi, în mod corelativ, instituţia răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei pârâte, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au făcut altceva decât să interpreteze eronat atât situaţia de fapt, cât şi prevederile legale - norme de drept material - aplicabile în speţă.

Astfel, recurenta arată că intimata-pârâtă a preluat cele 5 autoturisme, deşi contractul de ipotecă reală imobiliară nu mai producea efecte juridice în condiţiile în care obligaţia principală fusese îndeplinită, astfel că, în opinia recurentei, acţiunile întreprinse de către intimată îmbracă forma faptei ilicite.

În ceea ce priveşte prejudiciul, susţine că acesta este cert şi rezidă în imposiblitatea recurentei de a putea desfăşura activitatea specifică scopului pentru care a fost înfiinţată şi, implicit, pentru a obţine venituri de natură să o ajute în starea de insolvenţă în care a ajuns, situaţie de fapt ignorată de ambele instanţe de fond.

În ceea ce priveşte vinovăţia, afirmă că aceasta este evidentă, în condiţiile în care, la momentul înstrăinării de către intimata-pârâtă a celor 5 bunuri, recurenta îşi îndeplinise obligaţia asumată prin contractul de vânzare-cumpărare material lemnos, de predare a materialului lemnos (predare efectuată la 20.04.2016, 28.04.2016,04.05.2016, 05.05.2016).

În continuare, susţinând că argumentele instanţei de apel şi de fond nu pot fi primite, recurenta precizează că, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept."

Arată că a înţeles să invoce aplicabilitatea acestor prevederi, întrucât instanţa de fond a reţinut o situaţie absolut străină de cea dedusă judecăţii, interpretând eronat atât prevederile legale aplicabile şi, totodată, pronunţând o soluţie care are la baza considerente contradictorii.

În concret, arată că, deşi a reţinut vânzarea de către pârâtă a bunurilor recurentei fără respectarea prevederilor legale şi, mai ales, situaţia de fapt, plecând de la premise greşite, în sensul că recurenta nu ar fi solicitat contravaloarea prejudiciilor sau că nu ar fi contestat executarea silită, aspecte pe care autoarea prezentului demers judiciar le consideră neadevărate, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, instanţa de fond a respins cererea ca neîntemeiată pe motiv că, fie recurenta nu a cerut contravaloarea prejudiciilor, fie că intimata-pârâtă ar fi fost îndreptăţită să culeagă fructele bunurilor şi să exercite drepturile aferente administrării acestora.

Astfel, recurenta afirmă că, ignorând susţinerile sale, dar şi efectul devolutiv al apelului, instanţa de apel a ocolit răspunsul la această susţinere, astfel încât, sub acest aspect, apreciază că hotărârea este şi nemotivată.

În acest sens, recurenta solicită a se avea în vedere că o primă chestiune vizează faptul că, la dosar există dovada valorificării de către intimata-pârâtă a tuturor bunurilor ipotecate de recurentă (cele 5 autovehicule) în favoarea pârâtei, reiterând susţinerile/apărările formulate prin concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe.

Nu în ultimul rând, autoarea prezentului demers judiciar afirmă că în mod eronat s-a reţinut că nu ar fi contestat modalitatea în care pârâta-intimată a intrat în posesia autovehiculelor, că respectarea contractului nu va putea fi afectată de situaţia că rezultatele valorificării vor fi reţinute de către creditor, după cum, în accepţiunea recurentei, tot eronată este şi statuarea potrivit căreia executarea silită a pornit legal, având ca rezultat deposedarea de bunuri în conformitate cu legea.

Concluzionând, recurenta arată că soluţiile ambelor instanţe de fond sunt nelegale pentru că acestea au aplicat greşit prevederile legale ce consacră atât răspunderea civilă delictuală, cât şi situaţia de fapt, cu referire la starea de insolvenţă-faliment în care se află recurenta şi care consacră principiul maximizării averii debitorului.

Astfel, în accepţiunea recurentei, prin modul de soluţionare a cauzei, instanţa de apel a considerat în mod greşit că "pretinsa executare a obligaţiilor asumate a fost invocată pentru prima dată în apel," recurenta arătând în acest sens că, la dosarul instanţei de fond, există concluziile orale şi scrise în sensul invocării acestei situaţii şi în faţa instanţei de fond, după cum, în egală măsură susţine că în mod greşit s-a reţinut necesitatea notificării creditoarei-intimate pârâte, la momentul executării obligaţiilor contractate, spre a preîntâmpina vânzarea bunurilor recurentei.

Aşadar, în viziunea recurentei, după ce în prealabil a reţinut o situaţie străină de cea reală, instanţa de apel a interpretat eronat şi prevederile art. 2445-2459 din C. civ. care reglementează vânzarea bunurilor mobile ipotecate.

În încheiere, recurenta a reiterat solicitarea formulată în preambulul memoriului de recurs, precizând, totodată, că cererea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru.

La 31 martie 2023, intimata-pârâtă, prin avocat (cu delegaţie la dosar - fila x verso), a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului (criticile nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei.

La 7 aprilie 2023, astfel cum reiese din dovezile de comunicare aflate la filele x, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a înţeles să formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 31 octombrie 2023, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Faţă de raportul comunicat, la 13 noiembrie 2023, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar şi prin avocat, a formulat în scris punct de vedere, prin care a susţinut admisibilitatea recursului formulat prin prisma motivelor de casare invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.). Totodată, cu titlu prealabil, a învederat că, în speţă, nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. în contextul în care dispoziţiile articolului invocat au fost abrogate prin Legea nr. 310/2018, astfel încât, în opinia sa, cauza dedusă judecăţii nu este supusă procedurii filtrului.

De asemenea, a mai învederat că dispoziţiile procedurale sunt de imediată aplicare, argument care, în accepţiunea recurentei, face inutilă analizarea motivelor de recurs de către magistratul-asistent, acesta fiind atributul exclusiv al completului de judecată format din cei trei judecători, în raport de procedura instituită de C. proc. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, neavând relevanţă data introducerii cererii de chemare în judecată, ci data formulării şi depunerii spre soluţionare a recursului (20.02.2023).

În altă ordine de idei, a mai arătat că, în măsura în care instanţa va aprecia că sunt aplicabile dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., opinia exprimată de magistratul-asistent raportor, potrivit căreia recursul este nul, neputând fi încadrat în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi act normativ, este nejustificată şi contrară chiar situaţiei expuse pe scurt în prezentarea făcută la punctul III.2 şi III.3.

De asemenea, a mai arătat că, deşi s-a reţinut inexistenţa unor motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, prin memoriul de recurs, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că instanţa nu a soluţionat sub toate aspectele cererea sa, hotărârea nefiind motivată, împrejurarea care face incidentă existenţa unui motiv de ordine publică, ce putea fi constatat de emitentul punctului de vedere. Totodată, în încheiere, a arătat că, după ce a fost reţinută o situaţie străină de cea reală, instanţa de apel a interpretat eronat şi prevederile art. 2445-2459 din C. civ., astfel încât, faţă de cele arătate, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

La 16 noiembrie 2023, şi intimata-pârâtă a depus concluzii scrise prin care arată că achiesează la concluziile formulate prin raport.

Prin rezoluţia din 4 decembrie 2023, a fost stabilit termen la 23 ianuarie 2024, în vederea examinării admisibilităţii recursului, în completul de filtru, fără citarea părţilor.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, reţinută, totodată, şi prin raport, Înalta Curte urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se cuvine menţionat că art. 493 C. proc. civ. privind procedura de filtrare a recursului a fost abrogat prin Legea nr. 310/2018, însă, raportat la art. 24 C. proc. civ., abrogarea îşi va produce efectele în privinţa proceselor începute ulterior datei de 21 decembrie 2018 (data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018) inclusiv, iar nu în privinţa proceselor începute înainte de abrogarea art. 493 C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de împrejurarea că litigiul pendinte a debutat la 10 octombrie 2017, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

Revenind asupra analizei excepţiei nulităţii recursului, se reţine că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, distinct de sancţiunea nulităţii pentru nemotivarea recursului în termenul legal prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, imposibilitatea de încadrare a criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se constată că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puţin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, se impune precizarea că recursul va fi analizat strict în baza susţinerilor/criticilor formulate prin însuşi memoriul de recurs, neputând fi reţinute în analiza recursului şi precizările/complinirile depuse, ulterior, prin punctul de vedere formulat în urma comunicării raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Aceasta deoarece posibilitatea recunoscută părţilor de a depune punct de vedere la raport nu trebuie înţeleasă ca o oportunitate de a dezvolta motivele de recurs iar nu de a le completa.

În concret, în ceea ce priveşte primul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Faţă de ipotezele prevăzute de acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, subsumat primului motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării deciziei instanţei de apel, în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit (nemotivare, motive contradictorii sau exclusiv motive străine de natura pricinii), ci, în legătură cu aplicabilitatea acestui motiv de recurs, a susţinut că instanţa a reţinut o situaţie străină de natura pricinii şi, implicit, a situaţiei de fapt, fără însă a preciza argumente din care să rezulte că hotărârea atacată cuprinde considerente care sunt în integralitate străine de natura pricinii sau de starea de fapt existentă în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.

Cum un astfel de motiv nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la verificarea situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii instanţei de apel prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta a constatat-o, nemulţumirea exprimată de recurentă sub acest aspect nu poate forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Reţinând, aşadar, că, în speţă, nu se verifică incidenţa vreunui viciu de motivare, în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de casare apare ca fiind formal invocat, recurenta fiind nemulţumită, în realitate, de soluţia instanţei de apel.

Cu referire la celălalt motiv de casare invocat, Înalta Curte constată că nici criticile care privesc eventuala încălcare a unor norme de drept material nu sunt veritabile critici de nelegalitate.

Recurenta se rezumă la a reproduce susţinerile formulate în apel, însă, pentru a putea declanşa un veritabil control de legalitate, este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci să şi arate în ce mod instanţa de apel a nesocotit acea normă, cu referire la considerentele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia.

În esenţă, nemulţumirea recurentei are la bază faptul că, deşi şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu ignorarea acestui temei de drept.

În realitate, însă, ambele instanţe de fond au reţinut că, în formularea petitului acţiunii (restituirea de către pârâtă a unor bunuri/autocamioane, alternativ cu contravaloarea acestora), reclamanta nu numai că şi-a întemeiat pretenţiile în baza acestui temei de drept, dar a şi stăruit în aplicarea răspunderii civile delictuale. Cu toate acestea, instanţa de apel a arătat în ce condiţii prejudiciul poate fi reparat. În acest sens, a precizat că, în contextul factual al cauzei, dat de existenţa unui contract de ipotecă mobiliară, prejudiciul încercat de debitor prin fapta de vânzare a bunurilor ipotecate cu nerespectarea regulilor prescrise în acest scop poate şi trebuie reparat doar în raport cu consecinţele vânzării asupra debitorului.

În concret, a reţinut că, aşa cum a stabilit şi prima instanţă, sediul materiei vânzării bunurilor mobile ipotecate se regăseşte la art. 2445-2459 C. civ., iar sancţiunile aplicate creditorului garantat pentru nerespectarea regulilor prescrise pentru vânzarea bunurilor ipotecate sunt cele prevăzute la art. 2475 C. civ., şi nu includ sancţiunile cerute de reclamantă: restituirea bunurilor mobile sau a contravalorii acestora.

Aşadar, fără a reproduce ceea ce a reţinut în considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat de ce, în contextul factual al cauzei, reclamanta nu putea obţine pretenţiile formulate strict în baza răspunderii civile delictuale.

În acest context, se cuvine amintit că, potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenţia concretă dedusă judecăţii. Aşadar, obiectul este pretenţia concretă formulată, dar şi dreptul subiectiv invocat, în vreme ce cauza este situaţia de fapt pe care se întemeiază pretenţia titularului cererii, calificată juridic, la nevoie de către instanţă, în temeiul prerogativelor conferite expres de art. 22 C. proc. civ., dacă această calificare juridică exactă lipseşte sau este eronată.

În temeiul dreptului de dispoziţie al părţilor, astfel cum este acesta reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputându-şi depăşi limitele, deoarece obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii, soluţia rezultând nu numai din art. 9 alin. (2), ci şi din art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii şi nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizarea necesară, asigurându-se şi în acest mod de respectarea principiului disponibilităţii.

În jurisprudenţă, s-a statuat în mod constant că obiectul acţiunii (cererii) nu poate fi nici schimbat, nici depăşit şi că doar temeiul juridic invocat de reclamant nu leagă instanţa. În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii (cauza juridică), instanţa fiind datoare să determine cadrul procesual exact.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte reţine că, în speţă, argumentul esenţial pe care s-a dezvoltat motivarea instanţei de apel este acela că pretenţiile, astfel cum au fost formulate, în contextul factual al cauzei, dat de existenţa unui contract de ipotecă mobiliară, nu puteau fi valorificate conform temeiului de drept invocat de autoarea prezentului demers judiciar.

Or, recurenta, în loc să argumenteze de ce, în accepţiunea sa, instanţa era legată de temeiul de drept pe care l-a invocat sau de ce nu ar fi fost aplicabile textele de lege pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, recurenta se rezumă la a susţine incidenţa răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, în lipsa unor argumente şi a unei motivări efective a criticii formulate, care să vizeze însuşi raţionamentul pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia, simpla trimitere pe care o face recurenta la texte de lege nu reprezintă o motivare, aptă să declanşeze un control de legalitate în această etapă procesuală.

În plus, reluând aceleaşi susţineri formulate şi în faţa instanţei de apel, aceasta antamează chestiuni de fapt, aspecte de temeinicie, ce tind la reaprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză. Fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Aşadar, chiar dacă prin decizia recurată a fost menţinută soluţia primei instanţe de fond, în lipsa unor veritabile critici de nelegalitate, care să vizeze în concret raţionamentul/considerentele deciziei instanţei de apel, instanţa de recurs nu poate face un examen efectiv al deciziei atacate, substituindu-se recurentei în demersul său. În plus, aşa cum s-a arătat mai sus, reiterarea celor susţinute în apel, fără a fi dezvoltate critici concrete aduse considerentelor instanţei de apel nu reprezintă o veritabilă motivare a unei astfel de căi extraordinare de atac.

Reţinând, aşadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte reţine că, nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 518/A-COM din 16 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 518/A-COM din 16 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.