Validity of 1980 co-operative property transfers via administrative letters and the requirement of authentic acts for title transfer under the 1864 Civil Code

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 09.11.2011 sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii B., prin lichidator judiciar C.I.I. C., S.C. D. S.R.L. şi Biroul Executorului Judecătoresc E., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a actului de adjudecare din 31.12.2007, emis de B.E.J. E. în dosarul nr. x/2006, prin care a fost vândut, la licitaţie publică, imobilul situat în Constanţa, Bd. x nr. 63 (denumit "F.") şi a actelor care au stat la baza licitaţiei, precum şi evacuarea pârâtelor din acest imobil.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111, art. 399 şi art. 401 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, art. 5 şi art. 480 C. civ. de la 1864 şi art. 177 din Legea nr. 109/1996.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale a tribunalului, faţă de cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 399 şi art. 401 C. proc. civ. de la 1865, inadmisibilităţii acţiunii, în temeiul art. 111 din acelaşi cod şi art. 177 din Legea nr. 109/1996, şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor cu privire la capătul de cerere având ca obiect evacuarea din imobil. Pe fond, a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, în raport cu decizia nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2009, solicitând respingerea acţiunii.

La rândul său, pârâta S.C. D. S.R.L. a invocat, prin întâmpinare, aceleaşi excepţii, însă a susţinut inadmisibilitatea acţiunii şi din cauza lipsei procedurii prealabile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. de la 1865. A mai invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capetele de cerere având ca obiect nulitatea actului de adjudecare şi a actelor care au stat la baza licitaţiei, în raport cu decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2009; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

La 26.01.2012, reclamanta a depus cerere de renunţare la judecata în contradictoriu cu pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc E., iar la 03.04.2012 a precizat obiectul acţiunii sale ca fiind revendicarea imobilului "F." şi temeiul juridic al acesteia, respectiv art. 555 şi art. 563 C. civ.

La termenul din 15.05.2012, reclamanta a arătat că obiectul acţiunii sale este revendicare imobiliară şi că nu mai insistă în cel de al doilea capăt de cerere privind evacuarea, iar la 18.05.2012 a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită instanţei obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul denumit "F.", situat în Constanţa, Bd. x.

Prin încheierea din 04.09.2012, Tribunalul a stabilit că, faţă de precizările reclamantei, excepţiile invocate de pârâţi au rămas fără obiect, mai puţin excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, pe care a respins-o ca nefondată; a mai reţinut că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, invocat prin întâmpinare, este o apărare de fond.

Prin încheierea din 20.11.2012, Tribunalul a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, obiect al dosarului nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

La termenul din 27.02.2019, cauza a fost repusă pe rol, iar prin încheierea de la acelaşi termen, Tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a B.E.J. E..

Prin sentinţa civilă nr. 1472 din 21 decembrie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, precum şi cererea acesteia de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, şi a obligat reclamanta la plata către pârâta S.C. D. S.R.L. a sumei de 1.755,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că, prin actul de adjudecare din 31.12.2007, emis în dosarul de executare nr. 34/920/2006 de B.E.J. E., pârâta S.C. D. S.R.L. a adjudecat imobilul situat în Constanţa, Bd. x, compus din teren în suprafaţă de 163 mp şi construcţia formată din subsol, 2 şi 3 şi mansardă, cu o suprafaţă construită la sol de 158,29 mp, cu număr cadastral x. A stabilit că, în cauză, este aplicabil C. civ. de la 1864, iar prin prisma condiţiilor acţiunii în revendicare, în raport cu actele dosarului, relevând cronologic transmiterea imobilului revendicat, în perioada cuprinsă între anul 1937, când G. l-a cumpărat, până în anul 2005, când a ajuns în patrimoniul B., fiind apoi vândut la licitaţie publică către adjudecatara pârâtă, a statuat că reclamanta nu a făcut dovada deţinerii nelegitime a imobilului "F." de către pârâta S.C. D. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe, arătând că nu a comparat titlurile părţilor pentru a stabili care este preferabil şi nici nu a avut în vedere specificul sistemului cooperatist şi regimul proprietăţii în perioada regimului comunist, astfel că a ajuns la o soluţie greşită, întrucât actele de la dosar şi prevederile legale aplicabile relevă că pârâtele B. şi S.C. D. S.R.L. au fost împroprietărite ilegal.

Prin decizia civilă nr. 238/14.06.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că premisa admiterii acţiunii în revendicare o constituie proba dreptului de proprietate al reclamantei, prin deţinerea unui titlu asupra imobilului revendicat, care să fie preferabil actului de adjudecare din 31.12.2007, deţinut de intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.

Prin prisma criticilor aduse de apelanta-reclamantă privind interpretarea, de către prima instanţă, a actelor prin care a operat transferul proprietăţii bunului imobil revendicat, curtea de apel a arătat că sistemul proprietăţii socialiste, de stat sau cooperatiste, era total diferit de un sistem de drept întemeiat pe proprietatea privată, fiind asimilat proprietăţii de stat, nu celei particulare, spre deosebire de reglementarea regimului juridic actual al cooperativelor. În continuare, curtea de apel a prezentat regimul proprietăţii de stat, socialiste, prin prisma dispoziţiilor Constituţiei din 1952 şi Decretului nr. 199/1949 emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale al Republicii Populare Române, care permiteau mutarea repetată a unui bun dintr-un patrimoniu în altul.

Instanţa de apel a relevat şi prevederi ale Legii nr. 6/1970 cu privire la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, care permiteau ca, odată cu înfiinţarea sau desfiinţarea de întreprinderi şi uniuni teritoriale componente, să aloce bunuri între patrimoniile acestora, cu valoare de acte de dispoziţie, nu doar de administrare. Astfel, a reţinut că, în temeiul acestei legi, prin Hotărârea Plenarei C. civ. al H. din 22 - 23.03.1978 s-a dispus transferul mijloacelor fixe de la I. către organizaţiile şi întreprinderile cooperaţiei de consum, iar ulterior, în temeiul deciziei nr. 67/24.04.1979 şi a circularei nr. 6393/15.05.1979, emise de I., imobilul "F." a fost transferat de la U.J. C. civ. Constanţa la J., prin adresa nr. x/14.02.1980, astfel că toate aceste înscrisuri au avut ca efect juridic transferul proprietăţii către J., a cărei succesoare este pârâta B..

A mai reţinut curtea de apel că transmiterea proprietăţii bunurilor imobile între unităţile cooperaţiei de consum, prin decizii administrative, fără plată, era permisă de Legea nr. 6/1970, acestea fiind calificate drept mijloace fixe.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil cooperativelor de consum ulterior anului 1989, când proprietatea cooperatistă a fost transformată din proprietate de stat, publică, în proprietate privată, instanţa de apel a invocat Decretul-lege nr. 67/1990 emis de K. şi Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit; a reţinut că, în temeiul legii menţionate, A. a devenit succesoarea A., iar entităţile ce făceau parte din cooperaţia de consum deveneau proprietare doar ale patrimoniului efectiv avut şi preluat în bilanţ la 01.01.2005. Or, în speţă, din raportul de expertiză contabilă care atestă situaţia financiară a antecesoarei reclamantei la 28.02.2005, rezultă că imobilul "F." nu se afla în patrimoniul acesteia, ci, la 31.12.1995, se afla în patrimoniul B., ca parte a capitalului propriu, devenit activ incorporabil în sensul art. 160 din Legea nr. 109/1996.

În finalul considerentelor deciziei din apel, instanţa a reţinut că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada proprietăţii nici pentru teren, fiindu-i respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei curţii de apel, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea şi rejudecarea de către instanţa de recurs, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, constatării dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, obligării pârâtei S.C. D. S.R.L. să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil şi pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată reprezentând taxe de timbru şi onorarii de expert efectuate în dosar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., temeiul juridic fiind precizat, la primul termen în recurs, ca fiind art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Prin decizia nr. 1549 din 21 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 238 din 14 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că, în decizia atacată, instanţa de apel a stabilit corect premisele învestirii prin raportare la natura, obiectul şi cauza acţiunii; instanţa a fost învestită cu examinarea unei acţiuni în revendicare imobiliară sub auspiciile C. civ. de la 1864 care punea, în mod necesar, în analiză comparaţia titlurilor de proprietate ale părţilor situate pe poziţie de adversitate procesuală.

Înalta Curte a arătat că instanţa de apel a subliniat că are prioritate dovedirea, de către reclamantă, a deţinerii unui titlu de proprietate asupra bunului revendicat, însă acest aspect trebuia dublat de analiza comparativă a titlului acesteia cu titlul de proprietate al succesoarei ei şi, subsecvent, cu titlul de proprietate al adjudecatarului imobilului ce constituie obiectul procesului.

Prin urmare, raportul litigios presupunea o analiză a şirului transmisiunilor succesive având ca obiect imobilul revendicat, adică un examen minuţios al întregului lanţ de înstrăinări succesive, dar şi evaluarea efectului produs de fiecare act care a consfinţit aceste transferuri spre a se decide dacă, în contextul proprietăţii socialiste de stat, sub care s-au efectuat cele mai multe dintre acestea, s-a transmis dreptul real de proprietate ori dacă ele au avut ca obiect transmiterea definitivă ori temporară doar a unora dintre atributele reale ale acestui drept.

În acest context, instanţa de recurs a arătat că nu este lipsită de importanţă prezentarea cadrului politico-economic al regimului socialist şi concepţia despre proprietate a întregului sistem normativ al epocii comuniste, prezentarea cadrului legal privind organizarea şi funcţionarea sistemului cooperatist de stat în cadrul planificării economiei, însă ea nu poate constitui decât premisa examenului cauzei, iar nu justificarea lui.

De asemenea, instanţa de recurs a mai reţinut că o cauză litigioasă cu acest obiect nu poate avea la baza soluţiei adoptate concluzia unei expertize judiciare, care poate statua exclusiv asupra unor constatări de fapt, iar nu asupra unei situaţii juridice, chestiune care intră în competenţa exclusivă a instanţelor devolutive şi impune un examen direct al tuturor actelor de transfer al bunului revendicat care se interpun între primul şi ultimul dintre ele.

Or, în măsura în care recurenta a criticat decizia din apel pentru lipsa examinării transmisiunilor succesive şi, implicit, pentru lipsa unei evaluări directe a tuturor înscrisurilor administrate ca probă, instanţa de recurs a constatat că o asemenea observaţie are caracter întemeiat.

Astfel cum instanţa de recurs a arătat, prezentarea de către instanţa de apel a cadrului politic, economic şi social în perioada regimului totalitarist a reprezentat numai o plasare a raportului juridic şi evoluţiei lui în timp, însă această abordare nu putea degreva instanţa de analiza esenţială unei acţiuni în revendicare, o comparaţie a titlurilor.

Or, conform celor constatate de instanţa de recurs, acest examen nu a fost în mod propriu realizat, întrucât instanţa de apel s-a raportat, fără a examina conţinutul şi efectele lor, la două adrese prin care, după preluarea imobilului F. de către fosta U.J. C. civ. Constanţa, această entitate juridică a dispus către J. efectuarea de înregistrări contabile. În concret, instanţa de apel a considerat că adresele nr. x/14.02.1980 şi nr. y/14.02.1980 reprezintă acte de transfer gratuit a mijloacelor fixe către autoarele pârâtelor, fără a justifica, pe baza cadrului normativ al vremii, dacă acestea aveau aptitudinea de a genera efectele pe care decizia recurată le-a consolidat.

Pe lângă împrejurarea că instanţa de apel nu a justificat decizia de a plasa acestor adrese efectul translativ de proprietate asupra bunului imobil, instanţa de recurs a mai constatat şi că instanţa de apel nu a justificat, prin considerente apte să explice exhaustiv raţionamentul judiciar, care a fost situaţia juridică a tuturor entităţilor care s-au succedat în drepturi în legătură cu acest bun.

Astfel, a reţinut că nu au fost avute în vedere susţinerile esenţiale ale reclamantei, potrivit cărora art. 18 alin. (1) din Legea nr. 6/1970 statua că bunurile mobile şi imobile, mijloace fixe, proprietate a organizaţiei cooperaţiei de consum, nu puteau fi transmise în proprietate sau date în folosinţă decât numai cu plată şi în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi statut şi nici pe cele referitoare la art. 160 din Legea nr. 109/1996 care stabilea că la data retragerii din sistemul cooperaţiei, partea indivizibilă a proprietăţii cooperaţiei de consum nu putea fi însuşită de membrii retraşi, situaţie pe care apelanta a considerat-o deplin incidentă în cauză. În acest sens, s-a reţinut că o examinare exhaustivă a cadrului juridic incident la epoca fiecărei transmiteri se impunea nu doar din perspectiva utilităţii analizei de fond a cauzei, cât mai ales din cea a legalităţii şi verificării valabilităţii transferurilor succesive de drepturi; în măsura în care instanţa de apel a concluzionat că transmiterea imobilului s-a făcut cu titlu gratuit către autorii pârâtei B., trebuia verificat dacă, în raport cu cadrul normativ evocat în cauză, modalitatea de transfer adoptată de autorii părţilor a fost permisă de lege.

În contrapondere, astfel cum a arătat instanţa de recurs, s-a supus examinării apelului o apărare a cărei examinare a fost omisă, în sensul că intimaţii au susţinut repetat că problema litigioasă a fost tranşată prin hotărâri judecătoreşti anterioare, fiind, astfel, opusă, în cauză, decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2009 cu privire la care instanţa de apel nu a dezvoltat niciun considerent, cu consecinţa afectării directe a caracterului adecvat a rezolvării judicioase a cauzei.

Instanţa de recurs a mai reţinut şi că judecarea litigiului a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a cauzei penale ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, ale cărei elemente au fost considerate, cu caracter interlocutoriu, a avea relevanţă în cauză. Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că, în examinarea apelului, nu s-au avut în vedere statuările deciziei nr. 293/A/09.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care procesul penal a fost soluţionat, deşi această hotărâre a fost depusă la dosar. În acest fel, instanţa de apel a anulat efectul interlocutoriu al încheierii din 20.11.2012 a Tribunalului, prin care s-a subliniat interferenţa decisivă între cele două litigii şi, implicit, a fost ignorată norma de drept care conferă autoritate de lucru judecat chestiunilor litigioase rezolvate prin decizia penală.

Prin urmare, a reţinut că modalitatea sintetică în care instanţa de apel a justificat în considerente soluţia pronunţată nu permite verificarea concretă a modului de aplicare a legii.

De asemenea, instanţa de recurs a mai arătat că lipsa unui demers propriu-zis de identificare, în succesiunea corectă, atât a modului de înfiinţare şi transformare a entităţilor cărora li s-au constituit drepturi în legătură cu imobilul "F." situat în Constanţa, Bd. x, cât şi a tuturor actelor de transfer care au vizat acest bun, sub aspectul conţinutului şi efectelor pe care acestea le-au produs, alăturat lipsei valorificării efectului lucrului judecat opus prin hotărârile judecătoreşti anterioare, evocate în proces, conduc, în mod evident, la constatarea insuficientei stabiliri a situaţiei de fapt.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 04.09.2023, sub nr. x/2011.

Prin decizia civilă nr. 197/LP din 20 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1472 din 21 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. - prin lichidator judiciar C.I.I. C. şi S.C. D. S.R.L., având ca obiect revendicare.

A schimbat în tot sentinţa civilă nr. 1472/21.12.2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta A., a obligat pârâta S.C. D. S.R.L. să lase reclamantei A. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul "F." situat în Constanţa, b-dul x nr. 63, judeţul Constanţa, format din subsol, 2, 3 şi mansardă, în suprafaţă construită la sol de 158,29 mp, cu număr cadastral x, intabulat în C.F. cu numărul x a U.A.T. Constanţa.

Totodată, a obligat pârâta S.C. D. S.R.L. la plata către reclamanta A. a sumei de 13.834 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, dând efect îndrumărilor stabilite prin decizia de casare, a reţinut că, raportat la obiectul prezentei acţiuni - revendicare imobiliară şi la data introducerii cererii de chemare în judecată - 09.11.2011, incidente în cauză sunt dispoziţiile noului C. civ., respectiv art. 563, conform cărora, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept, dispoziţii similare vechii reglementări, conţinute de art. 480 din vechiul C. civ.

În acest sens, instanţa de apel a arătat că acţiunea în revendicare implică dovedirea, de către apelanta-reclamantă A., a dreptului său de proprietate - prin raportare la transmisiunile succesive ale imobilului "F." în patrimoniul diverselor organizaţii, atât în perioada regimului comunist, cât şi ulterior anului 1989, cât şi analizarea comparativă, a titlurilor de care se prevalează intimata-pârâtă B., din patrimoniul căreia bunul imobil a fost transmis în patrimoniul intimatei pârâte D. S.R.L., urmare executării silite finalizate cu adjudecarea acestuia.

Curtea a reţinut că, până la momentul anului 1980, părţile nu contestă transmisiunile succesive ale imobilului "F.", astfel cum acestea rezultă din înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată şi din menţiunile raportului de expertiză întocmit în prezentul litigiu de expertul judiciar L., şi nici faptul că, urmare transmisiunilor succesive, în anul 1980, imobilul se regăsea în patrimoniul A. (U.J. C. civ. Constanţa).

În acest sens, Curtea a constatat că respectivul imobil a fost cumpărat, la data de 08.08.1939, de G. din mun. Constanţa, conform actului de vânzare nr. 20735/1937 (2/3 din imobil) - dosar fond şi ordonanţei de adjudecare nr. 4908/21.07.1937 (1/3 din imobil) - dosar fond.

Întrucât în baza Decretului pentru organizarea Cooperaţiei nr. 133/1949 şi actului nr. 15438/07.04.1950 G. s-a dizolvat, M. a preluat activul şi pasivul băncii populare, în activul acesteia figurând şi imobilul "F.", astfel că, în acelaşi an 1950 M. apare ca proprietară a acestui imobil.

Urmare fuziunii mai multor cooperative, M. a făcut parte din N.; la data de 30.06.1954, această cooperativă raională şi-a încetat activitatea, în raport de dispoziţiile H.C.M. nr. 793/1954, urmând procedura de lichidare; conform procesului-verbal din data de 30.04.1955 încheiat de Comisia de lichidare, printre bunurile menţionate în bilanţul din 31.03.1955 figura şi clădirea cu trei etaje de pe strada x, nr. 57, închiriată (imobilul "F."), care apare, din acest moment, în patrimoniul O., modul de transmitere a proprietăţii fiind reglementat de prevederile art. 3 din Decretul nr. 244/1955 privind reglementarea transmiterii unor bunuri imobile proprietatea statului către unităţile cooperatiste, conform căruia dacă pe terenurile în cauză se găsesc şi construcţii, se va transmite către unităţile cooperatiste atât folosinţa fără termen, cât şi proprietatea construcţiilor, prin hotărâre a consiliului de miniştri. Aşadar, transmiterea proprietăţii imobilului către O. rezultă din aplicarea prevederilor Decretului nr. 244/1955, în baza cărora această entitate se justifică ca şi proprietar deplin.

Întrucât în anul 1968, în baza Legii nr. 2 pentru îmbunătăţirea organizării administrativ teritoriale, teritoriul României a fost reorganizat, din regiuni fiind constituite judeţele, a fost emisă decizia I. nr. 30/18.02.1968, în baza căreia uniunile regionale ale cooperativelor de consum şi-au încetat activitatea, iar patrimoniul acestora a fost transmis uniunilor judeţene nou înfiinţate, la nivelul judeţului Constanţa fiind constituită A..

Instanţa de apel a reţinut că, deşi este real că pentru intervalul ulterior anului 1968 şi până în anul 1980, nu se regăsesc înscrisuri în referire la situaţia juridică a imobilului "F.", divizarea patrimoniului uniunii regionale între uniunile judeţene prezumă transmiterea imobilului către A. (U.J. C. civ.), iar pentru acest interval de timp, nici pârâtele nu contestă dreptul de proprietate al U.J. C. civ. Constanţa şi nici nu au fost în măsură a depune înscrisuri în sensul contrar prezumţiei menţionate; de altfel, cadrul legislativ instituit prin dispoziţiile Decretului nr. 244/1955 nu a suferit modificări, dreptul de proprietate al uniunilor judeţene ale cooperativelor de consum fiind protejat şi prin dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 6/1970.

De altfel, Curtea a constatat că U.J. C. civ. efectua, în anul 1973, reparaţii curente la acest imobil, conform adresei emise la data de 27.02.1973, şi achita impozitul aferent, conform declaraţiei pentru stabilirea impozitului clădirilor (organizaţiei socialiste) pe anul 1980, depus la data de 01.02.1980, comportându-se, în consecinţă, ca un adevărat proprietar, justificând calitatea de proprietar până la nivelul anului 1980, precum şi ulterior.

Curtea a mai reţinut că, în anul 1980, între U.J. C. civ. Constanţa şi J. (înfiinţată în anul 1971, în baza Legii nr. 6/1970), a intervenit operaţiunea juridică consemnată în adresa nr. x/14.02.1980 şi în adresa nr. x/14.02.1980, de la acest moment părţile având poziţii contrare, stabilirea calităţii de proprietar a intimatelor-pârâte depinzând, în mod covârşitor, de determinarea naturii juridice şi a efectelor produse de operaţiunea consemnată în cele două adrese.

Curtea a arătat că, potrivit menţiunilor adresei nr. x/14.02.1980, U.J. C. civ. Constanţa a comunicat J. faptul că pe raza de activitate a cooperativei se află o clădire (fiind descris imobilul) care, începând cu data de 01.01.1980, trece în gestiunea J.. S-a comunicat J. faptul că îi revine obligaţia de a lua măsuri pentru buna întreţinere a clădirii, întocmirea formelor legale pentru închirierea clădirii, urmând ca acest imobil să fie înregistrat în evidenţa gestionară şi contabilă a cooperativei, cu valoarea de 626.000 RON, uzură calculată până la 31.12.1979 în sumă de 280.448 RON, cu o rată de amortizare anuală de 8.764 RON, urmând ca, în evidenţa contabilă a U.J. C. civ. să se facă aceleaşi operaţiuni prin stornare în roşu, în finalul adresei menţionându-se faptul că, de felul cum sunt gestionate şi utilizate fondurile fixe din gestiunea cooperativei răspunde personal preşedintele cooperativei.

Totodată, s-a mai reţinut că, prin adresa nr. x/14.02.1980, emitenta U.J. C. civ. Constanţa a comunicat J. faptul că datoriile către stat reprezentate de impozite aferente imobilului urmează a fi achitate de J., pe considerentul preluării de către această entitate a bunurilor respective, urmând instrucţiuni concrete în referire la cuantumul impozitelor şi modul de achitare al acestora.

Ca atare, instanţa de apel a reţinut că, de vreme ce în cuprinsul celor două adrese se face referire în mod expres la noţiunea trecerii în gestiune a imobilului, iar instrucţiunile formulate către J. vizau exclusiv exercitarea atribuţiilor de bună întreţinere a clădirii, prin prisma derulării contractelor de închiriere şi a modalităţii de achitare a impozitului aferent, nu se poate conferi acestei adrese natura juridică a unui titlu translativ al dreptului de proprietate, cum neîntemeiat susţin intimaţii pârâţi.

De altfel, conform celor reţinute de Curte, cadrul legislativ aferent anului 1980 nu permitea, sub nicio formă, transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire printr-o simplă adresă, asimilabilă unui înscris sub semnătură privată, fiind absolut necesară încheierea unui act autentic ad validitatem pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului.

În acest sens, Curtea a reţinut că, la data întocmirii celor două adrese, organizarea şi funcţionarea cooperaţiilor de consum era reglementată de Legea nr. 6/1970.

Potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, bunurile mobile şi imobile, mijloace fixe, proprietate a organizaţiilor cooperaţiei de consum, nu pot fi transmise în proprietate sau date în folosinţă decât numai cu plată şi în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi statut; iar potrivit alin. (3) al sus menţionatului articol:

"Cu excepţia dobândirii de către stat prin prescripţia achizitivă sau posesia de bună credinţă, bunurile imobile, mijloacele fixe, proprietate a organizaţiei cooperaţiei de consum, nu pot fi dobândite de terţi prin prescripţie achizitivă", iar alin. (5) şi (6) stipulau în sensul că mijloacele circulante pot fi transmise în proprietate cu plată, dacă sunt excedentare, potrivit reglementărilor stabilite de către Uniunea centrală. În aceeaşi măsură mijloacele circulante pot fi urmărite de către creditorii organizaţiilor cooperatiste. Produsele organizaţiilor cooperatiste se înstrăinează cu plată, aceasta fiind o formă de protecţie a proprietăţii cooperatiste.

Aşadar, un transfer al dreptului de proprietate efectuat în baza unor simple adrese şi în lipsa achitării oricărui preţ nu putea interveni în condiţiile legislative de la acel moment, cum nefondat susţin intimaţii-pârâţi, iar cadrul normativ în vigoare şi modul în care a evoluat nu a suferit modificări care să justifice susţinerile nefondate ale acestora.

A mai reţinut instanţa de apel că Legea nr. 6/1970 cu privire la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum a fost abrogată prin Decretul Lege nr. 67/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi de credit, care a fost înlocuit de Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, abrogată prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionare cooperaţiei.

Decretul-Lege nr. 67/1990, prin care s-a abrogat Legea nr. 6/1970, nu a dispus vreun transfer de proprietate al bunurilor aflate în folosinţa organizaţiilor cooperatiste, dreptul de proprietate al apelantei U.J. C. civ. nesuferind modificări în baza actului normativ menţionat. În egală măsură, nici legile ulterioare nu au afectat dreptul de proprietate constituit pe baza vechii reglementări, dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Legea 1/2005 fiind în sensul că: Activul şi pasivul federalelor şi asociaţiilor teritoriale prevăzute la alin. (1), cuprinzând partea divizibilă şi partea indivizibilă, vor fi determinate conform situaţiei financiare încheiate la data reorganizării acestora.

Decretul nr. 144/1958 conţinea dispoziţii exprese în ceea ce priveşte înstrăinarea construcţiilor, dispoziţiile art. 11 statuând expres în sensul că înstrăinarea, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcţii, se putea face numai prin act autentic necesar pentru însăşi valabilitatea convenţiei, în materia cooperaţiilor de consum nefiind instituite eventuale dispoziţii derogatorii; aşadar, dispoziţiile legale în vigoare sancţionau cu nulitatea transmiterea proprietăţii făcută în lipsa unui act autentic, astfel că, în opinia Curţii, cele două adrese nr. x şi nr. 2331/14.02.1980 nu au avut aptitudinea de a transfera dreptul de proprietate în patrimoniul J..

În plus, prin contractul de închiriere nr. x/04.01.2002, imobilul "F." a fost dat spre folosinţă de către locatorul A. (ce îşi aroga, aşadar, calitatea de proprietar), locatarului B., calităţi menţionate expres în preambulul contractului; ulterior, prin acţiunea civilă ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2005, reclamanta B. a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. x/04.01.2002, pentru considerentul că acesta ar fi lovit de nulitate absolută, întrucât toate bunurile închiriate s-ar fi aflat, la data încheierii contractului, în patrimoniul reclamantei, care deţinea un drept de proprietate, nefiind doar detentor precar.

Prin sentinţa civilă nr. 1487 din 9 martie 2007, definitivă prin decizia civilă nr. 210 din 01.10.2007, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul civil nr. x/2005, s-a dispus respingerea acţiunii, iar considerentele hotărârilor au vizat exclusiv situaţia juridică a contractului de închiriere, neputându-se reţine eventuala incidenţă a autorităţii de lucru judecat a considerentelor acestor hotărâri.

A mai reţinut instanţa de apel că, în considerentele sentinţei penale nr. 48/P/11.04.2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul penal nr. x/2014 (până la soluţionarea căruia instanţa de fond, reţinând legătura dintre soluţia pronunţată de instanţa penală şi cea din prezentul litigiu, a dispus suspendarea judecăţii), dispunându-se achitarea inculpaţilor, inclusiv a numitului D. (administratorul D. S.R.L.), s-a reţinut că A. - Societatea J. de gradul II nu ar fi continuatoarea fostei A. şi că imobilul "F." s-a aflat, încă din anul 1980, doar în patrimoniul J. reorganizată în B. . Însă, Curtea a constatat că, prin decizia civilă nr. 293/09.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut, în mod expres în considerente, faptul că achitarea inculpaţilor se justifică prin aceea că faptele pentru care s-a dispus trimiterea acestora în judecată nu sunt prevăzute de legea penală (prima instanţă dispunând achitarea pentru considerentul inexistenţei faptelor), întrucât în cauza penală nu se poate individualiza cine este proprietarul bunului imobil "F.", acţiunea civilă fiind lăsată nesoluţionată întrucât a apreciat Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie că instanţa penală nu stabileşte cine este proprietarul bunului, aceasta putându-se realiza numai în cadrul unei acţiuni în revendicare, în faţa unei instanţe civile, care este tocmai prezenta acţiune.

Instanţa de apel a constatat că, în prezentul litigiu, rămân ca lipsite de aplicabilitate aspectele reţinute de instanţa penală de fond, neputându-se reţine o eventuală autoritate a considerentelor instanţei penale de fond.

Concluzionând că, la nivelul anului 1980, nu s-a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul U.J. C. civ. în patrimoniul J., astfel că dreptul de proprietate asupra imobilului F. nu s-a transmis şi nici nu s-a regăsit, nici temporar, în patrimoniul pârâtei, Curtea a expus modul în care a evoluat în timp cadrul legislativ în baza căruia ambele părţi - U.J. C. civ. şi J. s-au reorganizat până în prezent, pentru a justifica de ce, în cadrul prezentei acţiuni, unica parte care justifică titlul de proprietate asupra imobilului este apelanta reclamantă A., în timp ce pârâta B. şi, implicit, D. S.R.L. nu pot opune niciun drept de proprietate asupra construcţiei.

Pe baza susţinerilor părţilor şi a actelor normative incidente, Curtea a reţinut că, în anul 1991, A. (U.J. C. civ. Constanţa) s-a reorganizat în A., funcţionând până în anul 2005.

În baza dispoziţiilor Legii nr. 1/2005, federaţiile teritoriale ale A. înfiinţate prin Legea nr. 109/1996, s-au reorganizat într-una din formele de asociere, respectiv asociaţie sau uniune judeţeană, după caz, sau în societate cooperativă de gradul 1 sau 2. Aşadar, în temeiul noii legi, A. s-a reorganizat în societate cooperativă de gradul 2, aceasta fiind succesoarea A..

Calitatea de succesoare a apelantei reclamante A. a fost statuată, în mod repetat, prin decizii de speţă soluţionate în ultimă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cum ar fi decizia nr. 761/20.04.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1926/06.12.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 2412/16.09.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2006, decizia nr. 116/27.11.2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2008 la toate aceste dosare făcând referire decizia nr. 1220/13.06.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul civil nr. x/2006 (fila x şi urm. vol. 3 dosar de fond), Înalta Curte reţinând în mod expres faptul că, în cadrul litigiilor menţionate anterior, în care s-a soluţionat problema juridică a continuităţii entităţilor A. - statuându-se că aceasta este continuatoarea U.J. C. civ. şi A., considerentele reţinute se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiile ulterioare, cât timp, odată reţinută calitatea de succesor, chiar dacă fondul litigiilor ulterioare vizează alte imobile şi au un alt obiect/cauză juridică, acest aspect nu mai poate fi disputat într-un alt proces (dosar fond).

Aşadar, Curtea a apreciat că nici în prezentul litigiu legătura dintre U.J. C. civ., A. şi apelanta reclamantă A. nu se impune a fi analizată prin prisma aceloraşi critici învederate de intimaţii-pârâţi, reţinându-se că apelanta este continuatoarea de drept a A., în patrimoniul căreia se regăsea şi imobilul "F.".

La rândul său, după înfiinţarea în anul 1971, J. îşi schimbă în anul 1982 denumirea în P., iar în anul 1991 îşi schimbă din nou denumirea, în J., pentru ca, în anul 1992, să îşi schimbe denumirea în B..

Ca urmare a Legii nr. 1/2005, are loc schimbarea denumirii, din B., în B..

În continuare, s-a reţinut că, la momentul retragerii B. din A. - intervenită la data de 17.12.2002, erau în vigoare prevederile Legii nr. 109/1996 care, la art. 160, prevedeau că partea indivizibilă a proprietăţii organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit nu poate fi însuşită de către membrii cooperatori sau de organizaţiile cooperatiste asociate.

Or, B. avea tocmai această calitate la apariţia Legii nr. 109/1996.

Potrivit art. 160 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 109/1996, "partea divizibilă cuprinde părţile sociale vărsate de membrii cooperatori, respectiv de organizaţiile cooperatiste asociate, care pot fi bunuri mobile corporale sau bunuri imobile, precum şi dividendele cuvenite membrilor cooperatori, respectiv organizaţiilor cooperatiste asociate. La cooperativele de consum, partea divizibilă a proprietăţii cuprinde şi cota-parte din fondul de dezvoltare aferentă părţilor sociale subscrise şi vărsate de membrii cooperatori, pe perioada cât aceştia au fost membri ai cooperativei", iar partea indivizibilă "cuprinde întregul patrimoniu al organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit, acumulat de acestea în decursul întregii lor activităţi, mai puţin partea divizibilă prevăzută la alin. (2) din prezentul articol, aflat în proprietatea cooperativelor de consum, a cooperativelor de credit - bănci populare, a A., a caselor teritoriale ale cooperativelor de credit, a Q. şi a I., în baza bilanţurilor contabile de la sfârşitul anului anterior intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi bunurile dobândite ulterior de acestea".

Prin art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005 s-a stabilit că partea indivizibilă este partea patrimoniului societăţii cooperative, acumulat de aceasta în decursul activităţii, mai puţin partea divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii sau dobândirii între membrii cooperatori.

Potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 1/2005, patrimoniul societăţii cooperative se compune din partea divizibilă şi partea indivizibilă, iar prin art. 65 alin. (1) s-a stabilit că orice înstrăinare sau transmitere a folosinţei imobilizărilor corporale care sunt proprietatea societăţii cooperative se poate realiza numai cu plată, cu aprobarea adunării generale.

Având în vedere că probele administrate nu dovedesc dobândirea proprietăţii de către B. anterior intrării în vigoare a Legii nr. 109/1996, intimata pârâtă neputându-se prevala de niciun titlu de proprietate asupra imobilului "F.", Curtea a reţinut că acest imobil nu putea fi inclus în partea indivizibilă a patrimoniului acesteia.

Sub un alt aspect, instanţa de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză - în sensul că imobilul F. ar fi intrat în patrimoniul intimatei pârâte B., acestea excedând atribuţiilor expertului contabil judiciar.

A mai arătat instanţa de apel că împrejurarea de care se prevalează intimata B. - a înregistrării imobilului în contabilitatea proprie şi a achitării sarcinilor fiscale aferente, conform certificatelor emise de D.G.F. Constanţa nu prezintă relevanţă prin prisma dovedirii unui drept de proprietate, în condiţiile în care actele contabile nu constituie acte translative de proprietate, iar plata impozitelor şi taxelor poate fi realizată şi de detentorul bunului; menţionarea imobilului în contabilitatea pârâţilor, cuprinderea într-un inventar, chiar aprobat de adunarea generală, plata impozitelor şi taxelor de către aceste persoane sau eventuale investiţiile realizate, chiar eventuala perfectare a unor contracte de locaţiune asupra imobilului, în lipsa deţinerii unui titlu valabil de proprietate obţinut în unul din modurile expres prevăzute de lege, sunt lipsite de relevanţă în prezentul litigiu, în care analiza instanţei este efectuată exclusiv în scopul verificării existenţei unui titlu justificativ al dreptului de proprietate.

Or, astfel cum a precizat instanţa de apel, sub imperiul vechiul C. civ., dobândirea dreptului de proprietate asupra clădirilor se putea realiza conform art. 644 C. civ., "(...) prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune", iar conform art. 645 din acelaşi cod "şi prin accesiune sau încorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune".

A mai reţinut Curtea că, în condiţiile în care, la data executării silite iniţiate de intimata-pârâtă D. S.R.L., finalizată cu emiterea actului de adjudecare nr. 34/920/2006, imobilul nu se regăsea în patrimoniul debitorului B. urmărit, nici intimata pârâtă D. S.R.L. nu se poate pretinde a fi proprietara de drept a imobilului "F.", acestuia neputându-i fi transmis dreptul de proprietate.

În ceea ce priveşte înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, invocată de intimata-pârâtă D. S.R.L., Curtea a arătat că, în cadrul acţiunii în revendicare, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, în condiţiile în care societatea a dobândit de la un neproprietar imobilul construcţie, este lipsită de relevanţă; în cauză, nu se procedează la o comparare a două titluri de proprietate (valabil dobândite) pentru a se analiza criteriul înscrierii prioritare în cartea funciară, cât timp doar apelanta-reclamantă deţine drept de proprietate asupra imobilului.

A mai considerat instanţa de apel că intimatele-pârâte nu se pot prevala nici de autoritatea de lucru judecat a considerentelor reţinute în hotărârea definitivă pronunţată în dosarul civil nr. x/2009 - având ca obiect contestaţia la executare formulată de contestatoarea A. în contradictoriu cu intimaţii B. şi D. S.R.L., prin care s-a solicitat anularea integrală a actelor de executare, inclusiv a actului de adjudecare emis la data de 31.12.2007 asupra imobilului "F.", în dosarul de executare silită nr. x/2006.

În acest sens, Curtea a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 4417/03.03.2011, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul menţionat, s-a dispus respingerea contestaţiei la executare; prin decizia civilă nr. 22/12.05.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a dispus admiterea apelului declarat de contestatoarea A., cu consecinţa admiterii contestaţiei la executare, apreciind instanţa de apel că urmărirea silită asupra imobilului s-a realizat în lipsa unui titlu de proprietate al debitorului urmărit, B. (dosar fond); prin decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, s-a dispus admiterea recursului declarat de recurentele B. şi D. S.R.L. şi modificarea, în tot, a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei la executare, respingerii apelului formulat de A., ca nefondat, admiterii apelurilor formulate de B. şi D. S.R.L. şi respingerii contestaţiei la executare, ca tardiv formulată.

Curtea a reţinut că, raportat la soluţia dispusă prin dispozitivul deciziei civile nr. 1457/COM/03.11.2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, sunt considerente decizorii exclusiv cele care susţin soluţia de respingere a contestaţiei la executare, ca tardiv introdusă, doar acestea putându-se impune cu autoritatea de lucru judecat reglementată prin prevederile art. 430 din actualul C. civ., recunoscută şi sub imperiul vechiul C. proc. civ., într-un litigiu ulterior purtat între aceleaşi părţi.

Altfel spus, eventuala analiză efectuată de instanţa de recurs în respectivul litigiu în privinţa părţii care justifică titlul de proprietate asupra imobilului (reţinându-se în considerentele deciziei faptul că B. - actuala B. a avut în patrimoniu imobilul "F.", bun identificat şi urmărit în faza de executare, odată ce proprietarul-debitor a fost obligat să achite către S.C. D. S.R.L. contravaloarea îmbunătăţirilor făcute de acesta la proprietatea sa - efectul pozitiv al lucrului judecat - iar recurenta A. nu a dovedit niciun drept de proprietate asupra bunului în cauză, înscrisurile la care face referire instanţa de apel, nefăcând dovada dreptului pretins, ele reprezentând declaraţii pe proprie răspundere, care pot fi date de către orice contribuabil fiscal) reprezintă considerente superflue, ce exced soluţiei dispuse şi care nu se impun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, doar în cadrul acestuia analizându-se şi statuându-se asupra acestui aspect.

Concluzionând, cât timp doar reclamanta A. a făcut dovada unui mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului "F.", iar actele şi faptele analizate nu susţin transmiterea proprietăţii către B., în prezentul litigiu nici nu se poate vorbi despre o comparare a titlurilor invocate (prin prisma eventualei prevalenţe a unuia dintre ele), doar reclamanta făcând dovada că deţine un astfel de titlu.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă R. şi D. S.R.L. au declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, pârâta B., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă R., arată că, din cuprinsul considerentelor deciziei de casare (nr. 1549 din 21 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2011) se pot contura mai multe îndrumări pentru instanţa de apel, respectiv: necesitatea identificării, în succesiunea corectă, a modului de înfiinţare şi transformare a entităţilor cărora li s-au constituit drepturi în legătură cu imobilul F., a tuturor actelor de transfer care au vizat imobilul F. sub aspectul conţinutului şi efectelor pe care acestea le-au produs, a valorificării efectului lucrului judecat opus prin hotărârile judecătoreşti anterioare evocate.

Potrivit recurentei-pârâte, în rejudecare, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

În acest sens, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 6/1970 care reglementează ipoteza transmiterii proprietăţii către terţii care nu fac parte din cooperaţia de consum, nicidecum tranzacţiile din cadrul cooperaţiei de consum, care este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. i): condiţiile de încredinţare a gestiunilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor.

De asemenea, potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii, care nu au aplicabilitate în cauză.

Recurenta-pârâtă susţine că regimul juridic avut în vedere în mod eronat de către instanţa de apel se referă la imobilele terenuri cu sau fără construcţii, care se pot transmite doar în baza unor acte autentice (ad validitatem), ipoteză care nu este incidentă în cauză, în raport de regimul juridic aplicabil transmiterii în proprietatea sa a dreptului de proprietate asupra imobilului construcţie (fără teren) "F." prin cele două adrese nr. x/14.02.1980 şi, respectiv, nr. 2331/14.02.1980.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă arată că transmiterea aşa-ziselor gestiuni s-a realizat în cadrul cooperativelor de consum, adresa nr. x stipulând că se transmite din gestiunea U.J. C. civ. Constanţa în gestiunea B. deci, din patrimoniul uneia în patrimoniul celeilalte.

Potrivit recurentei-pârâte, termenul/sintagma "gestiune" nu are sensul dat de instanţa de apel, el desemnând în cazul de faţă - patrimoniul cooperativei.

În acest sens, recurenta-pârâtă subliniază că, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 6/1970, I. poate emite norme obligatorii pentru toate organizaţiile cooperaţiei de consum cu privire la condiţiile de încredinţare a gestiunilor, context în care, în temeiul unor decizii politice luate de fostul partid comunist, respectiv hotărârea plenarei C. civ. al H. din 22-23 martie 1978, s-a dispus transferul unor mijloace fixe de la I. la organizaţiile şi întreprinderile cooperaţiei de consum. Mai departe, în baza acestei hotărâri a C. civ. al H., U. C. civ..C. - I. a emis decizia nr. 67/24.04.1979 prin care s-au aprobat normele privind finanţarea investiţiilor şi transferul fondurilor fixe la organizaţiile şi întreprinderile cooperaţiei de consum. Ulterior, în virtutea aceloraşi decizii, s-a emis circulara I. nr. x/15.05.1979 (dată în aplicarea deciziei nr. 67/1979) prin care s-a reglementat faptul că decontarea şi evidenţa fondurilor fixe redistribuite/transferate între organizaţiile şi întreprinderile cooperaţiei de consum se face - fără plată - prin transmiterea corespunzătoare a mijloacelor din activ şi a sumelor din pasiv, conform regulilor contabile trasate prin această circulară.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a înţeles mecanismul juridic de transfer în cadrul cooperaţiei de consum, aplicând legi generale care nu au incidenţă în cauză.

Potrivit recurentei-pârâte, un bun imobil construcţie poate fi transmis în mod valabil între doi profesionişti prin emiterea unei simple facturi fiscale şi înregistrarea aferentă în analiticele contabile, precum şi la organele cu atribuţii de impozitare, această posibilitate există şi în prezent şi a existat şi la epoca la care face referire, nefiind nevoie de act autentic pentru a transmite în mod valabil o construcţie fără teren, mai ales că nu exista încă sistemul de Carte Funciară.

Recurenta-pârâtă apreciază că foarte important sub aspectul regimului juridic în care a fost transferat imobilul F. este conţinutul adresei nr. x/20.01.1993 a I. şi Credit - I. potrivit cu care:

"în urma măsurilor de reorganizare a cooperaţiei, patrimoniul cooperatist a fost divizat şi transmis în proprietatea cooperativelor de consum locale. În acest fel, bunurile care au aparţinut fostelor G., între care şi imobilul din B-dul x nr. 63 (imobilul F.) cu terenul aferent se regăsesc în patrimoniul B. ca parte a capitalului său social". Deci, se vorbeşte de patrimoniu şi de drept de proprietate.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a realizat o evaluare pertinentă a naturii juridice a celor două adrese, nr. 2401/14.02.1980 şi nr. 2331/14.02.1980, şi a efectelor juridice reale cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat în contextul legislativ al epocii respective.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a acordat valenţă juridică statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală din decizia penală nr. 293/A/09.11.2018, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 163 şi art. 166 din C. proc. civ. de la 1865 sub aspectul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat. Recurenta-pârâtă subliniază că nu se referă aici la efectul negativ, peremptoriu al puterii de lucru judecat care face de prisos o nouă judecată când este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci la prezumţia dată de lucrul judecat din hotărârile anterioare care se impune cu efect pozitiv când este vizată aceeaşi chestiune, tranşată irevocabil în litigiul anterior, chiar şi în considerente.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, deşi instanţa de apel a considerat ca fiind lipsite de aplicabilitate în prezentul litigiu aspectele reţinute de instanţa penală de fond, cât timp toate analizele acesteia în referire la calitatea de proprietar a imobilului F. au fost invalidate de instanţa penală în apel (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi urmează a fi determinate exclusiv în prezentul litigiu, Curtea trebuia să verifice considerentele deciziei nr. 293/A/09.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, nicidecum, considerentele instanţei penale de fond, care au fost într-o anumită măsură infirmate de instanţa supremă.

Întrucât limitele casării în prezenta cauză au făcut referire la decizia penală din apel, cea irevocabilă, nu la cea din fond, din această perspectivă, recurenta-pârâtă apreciază analiza Curţii de Apel Constanţa ca insuficientă şi nelegală.

Recurenta-pârâtă apreciază că, în raport de considerentele deciziei penale nr. 293/09.11.2018, instanţa de apel trebuia să constate că statuările instanţei supreme sunt pertinente, utile şi concludente în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză, ignorarea acestora conducând la pronunţarea unei soluţii nelegale.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că soluţia pronunţată cu neglijarea efectului interlocutoriu al încheierii de şedinţă din data de 20.11.2012, prin care s-a subliniat interferenţa decisivă între cele două litigii şi a normelor ce conferă autoritate de lucru judecat chestiunilor litigioase rezolvate prin decizia penală, este nelegală impunându-se a fi casată.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel a pronunţat decizia cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 120 din Legea 1/2005 cu privire la reorganizarea Federalelor teritoriale, fapt ce a dus la constatarea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat în patrimoniul apelantei reclamante A..

Potrivit recurentei-pârâte, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a A. din data de 07.03.2005 s-a aprobat situaţia financiară la data de 28.02.2005 pe baza balanţei de verificare şi s-a stabilit partea divizibilă la 26.500 mii RON şi partea indivizibilă la suma de 40.259.590 RON. Totodată, pentru buna funcţionare a A. - U.J. C. civ. Constanţa, s-au aprobat bunuri mobile în valoare de 1.200.000 mii RON şi bunuri imobile în valoare de 40.259.590 mii RON, astfel că întregul patrimoniu indivizibil al A. a fost preluat de U.J. C. civ. Constanţa.

Recurenta-pârâtă detaliază aspecte ce ţin de situaţia de fapt, arătând că, la acel moment, societăţile cooperative de consum asociate, printre care şi A. - Societate J. de grad II Constanţa (apelanta-reclamantă) ar fi adus numai aport în numerar, în sumă totală de 15.000.000 RON vechi.

A mai învederat că, în cadrul aceleiaşi Adunări Generale, s-a pus în discuţie adoptarea unei hotărâri privind transmiterea unor bunuri mobile şi imobile, din patrimoniul noii structuri înfiinţate, respectiv U.J. C. civ. Constanţa şi către Cooperativele de grad I şi II asociate, mai exact a folosinţei unor active, aspect cu privire la care nu s-a luat nicio hotărâre (procesul-verbal din 07.03.2002).

Mai precizează că nu există nicio menţiune, nici în procesul-verbal încheiat cu ocazia Adunării Generale Extraordinare a A. din data de 07.03.2005 şi nici în Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a A. adoptată pe baza procesului-verbal din 07.03.2005, privind transmiterea, în proprietate, din patrimoniul A. a unor bunuri imobile către cooperativele asociate cum este cazul prezentei A..

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că este irelevantă constatarea Curţii de Apel Constanţa în sensul că apelanta-reclamantă ar fi succesoarea fostei A. şi de Credit Constanţa, de vreme ce, cu ocazia reorganizării acestei entităţi cooperatiste, patrimoniul său a fost preluat de U.J. C. civ. Constanţa, iar cooperativele asociate, cum este cazul apelantei reclamante, nu au primit nimic la data reorganizării şi nici ulterior.

Recurenta-pârâtă susţine, de asemenea, că dispoziţiile Legii nr. 1/2005 (art. 6, art. 64), a Legii nr. 109/1996 (art. 160 alin. (2) şi (3), art. 644 şi art. 645 C. civ. de la 1864, cât şi prevederile art. 430 din noul C. proc. civ. nu au aplicabilitate în cauză.

Prin recursul declarat împotriva aceleiaşi decizii, recurenta-pârâtă D. S.R.L., a susţinut că, în pofida îndrumărilor date de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Constanţa a constatat, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 563 din noul C. civ., întreaga argumentaţie a soluţiei bazându-se pe legea generală, ignorând legea specială.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, în mod eronat Curtea a reţinut că, până la momentul anului 1980, părţile nu au contestat transmisiunile succesive ale imobilului F., deşi Înalta Curte, prin decizia de casare, a dispus a se analiza şirul transmisiunilor succesive având ca obiect imobilul revendicat, ceea ce presupune inclusiv prezentarea titlului de către reclamantă.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, pentru faptul că pârâtele nu au contestat dreptul de proprietate al fostei U.J. C. civ., Curtea a prezumat că reclamanta ar fi fost proprietarul imobilului începând cu acel moment, deşi a constatat că, între anul 1968 şi 1980, nu există înscrisuri cu referire la situaţia juridică a imobilului.

Recurenta-pârâtă subliniază că, în această cauză, reclamanta nu a prezentat niciun titlu de proprietate, solicitând instanţei de recurs să observe că pârâtele au contestat în mod constant calitatea procesual activă a reclamantei, sens în care arată că A. de grad II - nu este succesoarea A. şi, pe cale de consecinţă, nici succesoarea fostei Uniuni Regionale sau fostei Uniuni Judeţene.

Cu privire la aspectul reţinut de instanţa de casare referitor la expertiza contabilă, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel nu a făcut nicio referire asupra acestui aspect.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susţine că Înalta Curte nu a apreciat că expertiza contabilă nu ar avea relevanţă în prezenta cauză, ci a îndrumat instanţa de apel să argumenteze soluţia adoptată şi prin prisma altor aspecte juridice.

Potrivit recurentei-pârâte, expertiza contabilă administrată în cauză a avut rolul de a dovedi, în virtutea Decretului Lege nr. 67/1990, a Legii nr. 109/1996 şi a Legii nr. 1/2005, dacă, şi în patrimoniul cărei persoane juridice s-a aflat înregistrat imobilul "F.".

La momentul anului 1990, prin schimbarea structurii politice a Statului Român şi a economiei, cooperaţia de consum s-a aflat în situaţia în care nu putea dovedi dreptul de proprietate asupra imobilelor pe care le avea în proprietate. Aşa fiind, soluţia legislativă a fost să confere drept de proprietate acestor cooperative, prin efectul legii, asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul lor la momentul intrării în vigoare a Legii, dacă acele bunuri erau înscrise în bilanţul contabil al anului anterior.

Sub aspectul comparaţiei titlurilor de proprietate, din perspectiva cadrului politic, economic şi social din perioada regimului totalitarist şi necesitatea acestei analize, recurenta-pârâtă susţine că intimata-reclamantă nu a prezentat niciun titlu de proprietate şi că nu este continuatoarea fostei A., ci este o altă persoană juridică, nou înfiinţată şi care nu a preluat în patrimoniu niciun bun al fostei A..

Recurenta-pârâtă solicită a se observa că patrimoniul fostei federale nu s-a divizat, ci a fost preluat integral de actuala Uniune Judeţeană, reorganizată sub auspiciile Legii nr. 1/2005.

În ceea ce priveşte natura juridică a celor două adrese x nr. 2331/14.02.1980 şi nr. 2401/14.02.1980 - recurenta-pârâtă susţine că în mod eronat Curtea de Apel Constanţa a constatat că, atât timp cât din cuprinsul acestor acte rezultă că sunt formulate instrucţiuni către J., nu se poate conferi acestor adrese natura juridică a unui titlu translativ de proprietate.

Mai mult, instanţa de apel a apreciat eronat că, în virtutea cadrului legislativ aferent anului 1980, transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului trebuia efectuată printr-un act autentic ad validitatem.

Recurenta-pârâtă apreciază ca fiind de prisos să argumenteze că, în anul 1980, două persoane juridice nu trebuiau să apeleze la procedura notarială pentru transferul dreptului de proprietate, invocând, în susţinerea acestei afirmaţii, aspectul de legalitate al sistemului cooperatist, respectiv: decizia I. nr. 67 din 24 aprilie 1979, în aplicarea Hotărârii Plenarei C. civ. al H. din 22 - 23 martie 1978, circulara I. nr. x/15.05.1979, adresa din 20.01.1993 şi adresa din 26.01.1993, acte de dispoziţie sau de impunere în sistemul cooperatist.

De asemenea, recurenta-pârâtă a argumentat că, la data reorganizării/desfiinţării uniunilor regionale, uniunile judeţene nu aveau un drept de preempţiune în ceea ce priveşte divizarea proprietăţii, ci au fost preferate din perspectiva centralismului sistemului economic, de sus în jos, cu dispoziţie de la centru, deci, datorită unor criterii de teritorialitate, iar nu de altă natură.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că adresele nr. x din 14.02.1980 şi nr. 2401 din 14.02.1980 au fost emise în baza legilor şi normelor economice de la momentul respectiv. Or, analiza acestor acte trebuie realizată sub auspiciile principiului tempus regit actum, respectiv ale legii speciale de organizare a cooperaţiiei - specialia generalibus derogant -, iar nu sub auspiciile C. civ. de la momentul respectiv, în ceea ce priveşte condiţia actului juridic ad validitatem.

Cu privire la insuficienta motivare asupra susţinerilor reclamantei în ceea ce priveşte cadrul legislativ reglementat de dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea 6/1970, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel, în rejudecare, nu a dat o rezolvare acestui aspect, concluzionând neîntemeiat şi cu ignorarea probelor administrate în cauză că, în baza art. 18 din Legea 6/1970, aplicabilă la momentul respectiv, bunurile mobile şi imobile, mijloace fizice, proprietate a organizaţiilor cooperaţie de consum, nu pot fi transmise în proprietate sau date în folosinţă decât numai cu plată, şi în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi statut, concluzionând că un transfer al dreptului de proprietate efectuat în baza unor simple adrese şi în lipsa achitării oricărui preţ, nu putea interveni.

De asemenea, recurenta-pârâtă mai susţine că în mod eronat Curtea a constatat că, în baza Decretului nr. 144/1958, înstrăinarea între vii se putea face numai prin act autentic pentru însăşi valabilitatea convenţiei, în opinia sa, instanţa de apel făcând o confuzie nepermisă între persoane fizice şi juridice, de la momentul anului 1980.

O altă critică vizează faptul că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat ca fiind "superflue" considerentele decizorii din dispozitivul deciziei civile nr. 1457/COM/03.11.2011, în raport de care recurenta-pârâtă invocă autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat.

Mai susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel a ignorat în totalitate considerentele deciziei penale nr. 293 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. x/2014, referindu-se, în considerente, doar la aspectele care îi erau necesare.

Sub un alt aspect, referitor la contractul de închiriere nr. x/04.01.2002, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a apreciat greşit că, dată fiind respingerea acţiunii în nulitatea absolută a acestui contract, nu se poate reţine eventuala incidenţă a autorităţii de lucru judecat în considerentele acestor hotărâri întrucât aceste considerente au vizat exclusiv situaţia juridică a contractului.

Astfel, dacă acţiunea a fost respinsă, pentru Curtea de Apel Constanţa nu au nicio valoare considerentele decizorii care fac parte din autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat.

În raport de aceste critici, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că soluţia pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ci, dimpotrivă, este motivată în contradicţie cu natura pricinii, actul juridic dedus judecăţii fiind interpretat în mod greşit.

În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.

Intimata-reclamantă A., prin avocat, a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză, solicitând anularea recursurilor, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare invocate, iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate şi obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Verificând decizia atacată în raport de actele dosarului şi de motivele invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Luând în analiză recursul declarat de recurenta-pârâtă B., se reţine că, printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit regimul juridic aplicabil transmiterii în proprietatea sa a dreptului de proprietate asupra imobilului construcţie (fără teren) "F." prin cele două adrese nr. x şi 2401 din 14.02.1980 emise de U.J. C. civ. Constanţa (antecesoarea reclamantei A.).

Contrar susţinerilor recurentei, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut faptul că actele analizate nu dovedesc transmiterea proprietăţii către B. (antecesoarea J.).

Totodată, instanţa de apel a susţinut cu argumente de ordin legislativ faptul că, la momentul emiterii celor două adrese mai sus menţionate, cadrul legislativ aferent anului 1980 nu permitea transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire printr-o simplă adresă, asimilabilă unui înscris sub semnătură privată, afirmând necesitatea încheierii unui act autentic ad validitatem pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Înalta Curte reţine faptul că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile vechiul C. civ., respectiv art. 644 şi art. 645 C. civ. de la 1864, potrivit cărora, dreptul de proprietate se putea dobândi prin succesiune, prin legate, prin convenţie, prin tradiţiune, prin accesiune sau încorporare, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune.

Prin urmare, împrejurarea că imobilul în litigiu a fost inclus în evidenţa gestionară şi contabilă a J. (antecesoare a recurentei-pârâte B.) nu este suficient pentru transmiterea dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilului în discuţie, în condiţiile în care pârâta B. trebuia să facă dovada că dreptul de proprietate asupra imobilului "F." ar fi intervenit într-unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii prevăzut în vechiul C. civ. de la 1864, aşa cum s-a arătat mai sus.

În altă ordine de idei, faţă de critica potrivit căreia instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 6/1970, care, în opinia sa, reglementează ipoteza transmiterii proprietăţii către terţii care nu fac parte din cooperaţia de consum, nefiind incidente tranzacţiilor din cadrul cooperaţiei de consum care este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. i) din acelaşi act normativ (Legea nr. 6/1970), Înalta Curte reţine că textul pretins a fi interpretat în mod eronat nu distinge, astfel încât nu se poate afirma că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 6/1970 ar viza doar ipoteza înstrăinării bunurilor mobile şi imobile către terţii de cooperaţia de consum.

În altă ordine de idei, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 6/1970 nu privesc transmiterea dreptului de proprietate, ci prerogativa Uniunii centrale a cooperativelor de consum de a emite norme obligatorii pentru toate organizaţiile cooperaţiei de consum, chiar dacă este vorba de gestiune.

Totodată, din interpretarea art. 18 al Legii nr. 6/1970 potrivit căruia bunurile mobile şi imobile, mijloace fixe, proprietate a organizaţiei cooperaţiei de consum, nu pot fi transmise în proprietate sau date în folosinţă decât numai cu plata şi în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi statut, rezultă că bunurile imobile (în categoria cărora se încadrează şi cel din speţa de faţă) erau catalogate ca fiind mijloace fixe ale organizaţiei.

Prin urmare, transmiterea dreptului de proprietate asupra mijloacelor fixe se făcea potrivit art. 18 al Legii nr. 6/1970, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi statut.

Or, contrar susţinerilor recurentei-pârâte B., prin adresele din februarie 1980, antecesoarei sale nu i-a fost înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie "F.", ci acesta a rămas în cadrul aceleiaşi organizaţii, ca proprietate cooperatistă, sistemul cooperatist fiind integrat în sistemul proprietăţii socialiste, fiind mai degrabă asimilat proprietăţii de stat, iar nu proprietăţii particulare, aceste concluzii fiind susţinute şi de dispoziţiile legale ce reglementau proprietatea cooperatistă, cum ar fi art. 6 din Constituţia Republicii Socialiste România din anul 1965 sau art. 3, 6, 7, 9, 10 din Legea nr. 6/1970.

În altă ordine de idei, chiar dacă instanţa de apel a apreciat în mod eronat că ar fi incidente şi dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 144/1958, Înalta Curte reţine că, deşi acest act normativ nu a avut ca domeniu de aplicare proprietatea socialistă, de stat ori cooperatistă, ci doar proprietatea privată, această concluzie nu este de natură a atrage casarea deciziei instanţei de apel, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, nici prin înscrisul sub semnătură privată (adresele din februarie 1980) nu s-a dovedit transferul unui drept de proprietate, ci doar o trecere în gestiune a respectivului imobil, adică un drept de administrare, pe considerentul că respectiva clădire se află în raza de activitate a J..

De altfel, sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că instanţa de apel deja a stabilit în baza probelor administrate în cauză situaţia de fapt dedusă judecăţii, care nu mai poate fi supusă controlului judiciar în calea de atac a recursului, astfel încât toate acele critici prin care se tinde la reevaluarea situaţiei de fapt în urma probelor administrate sunt incompatibile cu structura recursului, în urma abrogării motivului de casare care permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Totodată, având în vedere că motivul de recurs de care s-a prevalat recurenta vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte reţine că Hotărârea Plenarei C. civ. la H. din 22-23 martie 1978, precum şi celelalte documente de care face vorbire recurenta nu sunt acte normative, ci acte juridice, înscrisuri probatorii care nu pot fi cenzurate pe calea recursului, aceeaşi observaţie urmând a fi reţinută şi în ceea ce priveşte adresa nr. x/20.01.1993 a I., apreciată de recurentă ca relevantă sub aspectul regimului juridic în care a fost transferat imobilul "F.".

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 163 şi art. 166 din C. proc. civ. de la 1865 sub aspectul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, prin aceea că nu a dat valenţă juridică statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală din decizia penală nr. 293/A/09.11.2018 (referitoare la imobilul "F."), Înalta Curte reţine că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Totodată, mai reţine că, deşi instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, cu toate acestea, interpretarea dispoziţiilor art. 27-28 C. proc. pen. relevă faptul că ipoteza prevăzută la art. 28 alin. (1) C. proc. pen. are în vedere situaţiile în care instanţa penală nu a fost învestită cu o acţiune civilă sau nu a soluţionat acţiunea civilă, urmând ca doar în aceste cazuri hotărârea penală definitivă să aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile (care judecă pe cale separată acţiunea civilă) cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Or, în condiţiile în care inculpaţii au fost achitaţi pe motiv că faptele pentru care au fost trimişi în judecată nu sunt prevăzute de legea penală, acţiunea civilă fiind lăsată nesoluţionată pe considerentul că instanţa penală nu stabileşte cine este proprietarul bunului, aceasta putându-se realiza numai în cadrul unei acţiuni în revendicare, în faţa unei instanţe civile, orice alte aspecte reţinute nu se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiul de faţă.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta a mai arătat că instanţa de apel a pronunţat decizia cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 120 din Legea nr. 1/2005. Însă, pentru a putea reţine în analiză o astfel de critică, nu este suficient ca recurenta să indice norma de drept material pretins a fi fost greşit interpretată, fără a susţine critica de nelegalitate prin prisma unor minime argumente juridice şi a unui raţionament critic al hotărârii pronunţate în apel cu trimitere la textul de lege pretins a fi fost greşit interpretat cu ocazia rejudecării apelului.

Prin urmare, având în vedere că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta s-a rezumat la a evoca anumite chestiuni de fapt constatate prin diverse înscrisuri, susţinerea referitoare la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 120 din Legea nr. 1/2005 este pur formală, neputând fi reţinute veritabile critici de nelegalitate.

Nu în ultimul rând, se constată că în acelaşi registru se înscriu şi susţinerile finale din memoriul de recurs, în ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 1/2005 (art. 6, art. 64) şi a dispoziţiilor Legii nr. 109/1996 (art. 160 alin. (2) şi (3), a art. 644 şi art. 645 C. civ. 1864, cât şi a prevederilor art. 430 C. proc. civ. (2010). În privinţa acestor aşa-zise critici, Înalta Curte reţine că recurenta s-a rezumat la a afirma că respectivele dispoziţii legale nu au aplicabilitate în cauză. Or, în lipsa oricărui argument sau raţionament juridic care să susţină pretinsa greşită aplicare a respectivelor dispoziţii legale, instanţa de recurs nu se poate substitui recurentei în demersul său judiciar, completând, deductiv, eventualele argumente de nelegalitate pe care aceasta ar fi trebuit să le formuleze/dezvolte în susţinerea propriilor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, recursul declarat de recurenta-pârâtă B., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă R., împotriva deciziei civile nr. 197/LP din 20 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, va fi respins ca nefondat.

2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, va fi anulat ca insuficient timbrat, pentru următoarele considerente:

La termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia insuficientei timbrări a recursului în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) raportat la alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea nr. 146/1997, excepţie asupra căreia a rămas în pronunţare.

În concret, constatând (prin referatul aflat la dosar recurs x/2011) că recurenta-pârâtă D. S.R.L. datorează o taxă de timbru în cuantum de 4.831,54 RON, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 şi timbru judiciar în valoare de 5 RON, faţă de împrejurarea că recurenta a depus la dosarul cauzei, odată cu cererea de recurs, o taxă judiciară de timbru în valoare de 2416 RON şi timbru judiciar în valoare de 0,15 RON, prin corespondenţa/citaţia comunicată la 19 aprilie 2024, conform dovezii aflate la fila x, recurenta-pârâtă D. S.R.L. a fost legal citată pentru termenul din 14 mai 2024 cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 2415,54 RON şi 4,85 RON timbru judiciar sub sancţiunea anulării recursului, obligaţie asupra căreia s-a conformat doar parţial (completând doar timbrul judiciar până la valoarea de 5 RON - fila x recurs).

Ulterior, s-a revenit cu citarea recurentei-pârâte D. S.R.L. cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 2415,54 RON, citaţia fiind afişată la 10.05.2024 .

Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea părţii se anulează, după caz, ca netimbrată sau insuficient timbrată.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat cu întreaga sumă datorată în recurs, că recurenta-pârâtă D. S.R.L. nu s-a conformat obligaţiei de completare a timbrajului potrivit menţiunii din citaţie, astfel cum i s-a pus în vedere pentru termenul din 14 mai 2024, când procedura a fost legal îndeplinită cu partea prin afişare, conform art. 921 C. proc. civ. 1865, că, în cauză, nu operează scutirea legală de obligaţia timbrării şi că recurenta nu a uzat nici de posibilitatea legală de formula cerere de reexaminare, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 3021 alin. (2) C. proc. civ. 1865 raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi să dispună anularea ca insuficient timbrat a recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 197/LP din 20 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

3. Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A., prin avocat, de obligare a recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel după rejudecare şi în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Solicitarea intimatei-reclamante s-a realizat prin intermediul întâmpinării formulate la 2 mai 2024, respectiv, la 7 mai 2024, la care a anexat o factură emisă la 02.05.2024 în sumă de 4000 RON, reprezentând "onorariu dosar x/2011 recurs ICCJ" care poartă menţiunea "termen de plată: 01.06.2024", precum şi o factură nr. x din 04.09.2023 reprezentând "onorariu avocat contract x/2022 dosar x/2011 apel rejudecare" în sumă de 4000 RON însoţită de un extras bancar cu menţiunea "tranzacţie returnată".

Având în vedere că, în această etapă procesuală, intimata-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat aferent atât etapei recursului, cât şi a apelului (în rejudecare, după casare), Înalta Curte constată că factura emisă la 02.05.2024, depusă de apărătorul intimatei-reclamante în justificarea cheltuielilor de judecată solicitate pentru etapa recursului, nu face dovada plăţii respectivei sume de către A., întrucât, pe de o parte, nu este însoţită de un extras de cont care să ateste plata efectivă a onorariului, iar, pe de altă parte, în considerarea menţiunii referitoare la termenul de plată (01.06.2024), la data la care a avut loc judecata cauzei, factura nici nu ajunsese la scadenţă, constituindu-se, în fapt, într-un înscris care statuează naşterea unui drept de creanţă, nicidecum a plăţii.

Or, din interpretarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. 1865, reiese că partea care a câştigat procesul poate beneficia de acordarea cheltuielilor de judecată pe care a dovedit că le-a făcut.

Cât priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat aferent etapei apelului (în rejudecare, după casare), Înalta Curte reţine că, de principiu, culpa procesuală nu poate fi înţeleasă decât prin raportare la soluţia pronunţată de către instanţa învestită cu soluţionarea unei etape procesuale, iar cheltuielile de judecată trebuie înţelese ca fiind accesorii solicitărilor din fiecare etapă procesuală.

Prin urmare, reţinând că în prezenta etapă procesuală nu pot fi solicitate şi cheltuieli aferente etapei procesuale anterioare, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a acordat intimatei cheltuieli de judecată în apel, cererea nu poate fi primită.

În consecinţă, în temeiul art. 274 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă R., împotriva deciziei civile nr. 197/LP din 20 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Anulează, ca insuficient timbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.