Conflict of jurisdiction over collective labor claims: retention of territorial competence by original court despite disjunction and active joinder under Labor Code Art. 269

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 31 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Bihor sub dosar nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâţii PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SIBIU, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL DOLJ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VASLUI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL HUNEDOARA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MUREŞ, cu citarea CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, au solicitat ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, instanţa să dispună: obligarea pârâţilor la acordarea unui număr de câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar pe an, aferent perioadei 2018 - 2022, în funcţie de perioada lucrată de fiecare reclamant în perioada de referinţă, precum şi pentru viitor, a câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar pe an, până la eliberare din funcţie a tuturor reclamanţilor, proporţional cu perioada efectiv lucrată; obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei de concediu aferentă acestor zile, cu aplicarea actualizării şi a dobânzii legale penalizatoare, începând cu data naşterii dreptului şi până Ia plata efectivă.

În drept au fost invocate dispoziţiile: art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004 (art. 209 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2022), art. 1 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii cu nr. 325 din 2005, art. 278 alin. (2) din Codul muncii, H.G. nr. 250/1992 (Cap II art. 18), Decizia nr. 3/2022 din 07 februarie 2022 (dosar nr. x/2021) pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, art. 149 din Codul muncii, Hotărârea cu nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională, prevede criterii în funcţie de care se stabileşte cuantumul sporului pentru condiţii vătămătoare, raportat la dispoziţiile art. 23 Legii nr. 153/2017.

La 21 februarie 2023 pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 31.01.2020 şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul G. ca neîntemeiată.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la 5 octombrie 2023 note de şedinţă prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 31.01.2020, şi pe fond, respingerea acţiunii promovate de reclamanţii A. ş.a., ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 5 octombrie 2023 în dosarul nr. x/2023 instanţa a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată în privinţa reclamanţilor C., D., E., F., G., H., I., J., formarea unor noi dosare în care s-a fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023.

De asemenea, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor.

Prin sentinţa civilă nr. 1093/LM/2023 din 16 noiembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu, şi în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta H., în contradictoriu cu pârâţii PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SIBIU, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MUREŞ, cu citarea CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în favoarea Tribunalului Mureş.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bihor a reţinut că reclamanta are calitatea de procuror, desfăşurându-şi activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, iar competenţa teritorială de a judeca prezenta cauză având ca obiect drepturi salariale se determină conform art. 269 alin. (2) Codul muncii, potrivit căruia cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

În condiţiile în care reclamanta îşi are domiciliul în Sângeorgiu de Mureş, jud. Mureş, s-a apreciat că, în speţă, competenţa teritorială de a judeca cererea de chemare în judecată formulată îi revine tribunalului de la domiciliul reclamantei.

Învestit prin declinare, Tribunalul Mureş a constatat că reclamanta H., care a formulat cererea de chemare în judecată alături de alte persoane, avea, la data introducerii acţiunii, calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, aceasta fiind situată în raza Tribunalului Sibiu, aspecte care rezultă chiar din menţiunile referitoare la calitatea reclamanţilor, ce se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

S-a arătat că reclamanţii au sesizat Tribunalul Bihor, ca fiind instanţă situată în raza unei curţi de apel învecinate, în conformitate cu dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., iar litigiul dedus judecăţii are natura juridică a unui litigiu de muncă, întrucât reclamanţii, între care şi reclamanta H. solicită în contradictoriu cu pârâţii obligarea acestora din urmă la acordarea unor zile de concediu de odihnă suplimentar şi la plata unor drepturi băneşti despre care afirmă că le-ar fi datorate cu titlu de drepturi de natură salarială (indemnizaţii de concediu).

Tribunalul Mureş a reţinut că acţiunea introductivă prin care reclamanţii, în calitate de salariaţi, pretind angajatorului drepturile salariale (privite lato sensu) se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, context în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., referitoare la coparticiparea procesuală facultativă.

A apreciat că Tribunalul Bihor a fost în mod corect sesizat, motiv pentru care luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării competenţei de soluţionare a cauzei, în condiţiile în care nu s-a constatat lipsa coparticipării procesuale.

Subsidiar, a menţionat că şi în condiţiile în care această teză nu ar fi acceptată, oricum, Tribunalul Mureş nu ar fi competent să soluţioneze prezenta pricină, întrucât nu sunt întrunite cerinţele art. 269 alin. (2) din Codul muncii. Potrivit acestui text legal, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

S-a arătat că reclamanta locuia la data introducerii cererii de chemare în judecată, în municipiul Sibiu, unde avea şi reşedinţa stabilită în mod legal, iar locul său de muncă se afla în aceeaşi localitate, aşa încât, în conformitate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, Tribunalul Sibiu ar putea fi instanţa competentă teritorial să soluţioneze pricina, dacă s-ar aprecia că această competenţă nu este câştigată în favoarea Tribunalului Bihor.

Aşa fiind, prin sentinţa civilă nr. 535/2024 din 19 martie 2024, pronunţată de Tribunalul Mureş, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş şi a fost declinată competenţă de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I civilă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanta din prezenta cauză, H., au învestit Tribunalul Bihor cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâţi fiind PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SIBIU, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL DOLJ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VASLUI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL HUNEDOARA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MUREŞ, cu citarea CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.

Acţiunea introductivă iniţială prin care reclamanţii, în calitate de procurori, au solicitat obligarea angajatorului la acordarea unor zile de concediu de odihnă suplimentar şi la plata unor drepturi băneşti despre care afirmă că le-ar fi datorate cu titlu de drepturi de natură salarială (indemnizaţii de concediu) se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, context în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală facultativă.

Înalta Curte subliniază că, în cazul cererilor formulate de mai mulţi reclamanţi, art. 269 alin. (3) Codul muncii instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Se constată că la data de 5 octombrie 2023, la primul termen de judecată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Bihor a reţinut că este instanţă competentă general, material şi teritorial a judeca acţiunea în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii A. şi B.; a dispus disjungerea cererii reclamantei H. şi constituirea prezentului dosar, cu numărul x/2023, în cadrul căruia Tribunalul Bihor a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, reţinând incidenţa prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi împrejurarea că reclamanta are domiciliul din circumscripţia Tribunalului Mureş.

Este de menţionat că soluţia disjungerii, ca măsură de administrare judiciară, pentru a se justifica ulterior măsura declinării competenţei de soluţionare a raporturilor juridice individuale la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantei, nu poate să atragă pierderea competenţei instanţei iniţial învestite, cu ignorarea coparticipării procesuale active.

Astfel, luarea măsurii disjungerii nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite (Tribunalul Bihor) în ceea ce priveşte soluţionarea dosarului disjuns, în cauză având loc o consolidare a competenţei teritoriale, în condiţiile în care nu s-a constatat lipsa coparticipării procesuale active.

Pentru raţiunile înfăţişate, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2024.