Defamation Claim Over Green-Space Advocacy Fails as Protected Free Speech; Appeal Rejected

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 9 octombrie 2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat instanţei: - să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârâtă, constând în prezentarea prin mijloace social media (C.), presei scrise sau audiovizuale, de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei; - obligarea pârâtei la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie prin mijloace social media (C.), presei scrise sau audiovizuale; - obligarea pârâtei la difuzarea/publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala ei, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei, la posturile de televiziune şi publicaţiile mass-media prin intermediul cărora a săvârşit faptele ilicite; - obligarea pârâtei la plata sumei de 220.000 RON cu titlu de despăgubiri şi la plata cheltuielilor de judecată.

La 2 iulie 2020, reclamanta a formulat precizare la cererea de chemare în judecată, referitoare la datele şi conţinutul afirmaţiilor defăimătoare săvârşite de pârâtă .

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1693 din 18 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 27A din 13 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1693 din 18 decembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă în contradictoriu cu pârâta B., ca nefondat.

4. Motivele de recurs formulate de reclamantă

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei şi a situaţiei de fapt, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a limitelor învestirii - art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a efectului devolutiv al apelului - art. 476 C. proc. civ. şi a limitelor efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat - art. 477 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a considerat, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deşi avea această obligaţie, prezentând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii.

În ceea ce priveşte cererea precizatoare formulată de reclamantă şi depusă în faţa instanţei de fond, la termenul din 23 iulie 2020, deşi în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, curtea de apel a considerat corectă sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia.

Cu toate că, la termenul de judecată din 23 iulie 2020, reclamanta a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare însoţită de înscrisuri şi suport CD ce conţinea imagini video în susţinerea şi dovedirea pretenţiilor, fiind dispusă amânarea judecăţii în vederea comunicării sale către pârâtă, instanţa a omis a analiza conţinutul acesteia, atât cu privire la faptele ilicite săvârşite de pârâtă ce fac obiectul cererii precizatoare, cât şi cu privire la probele ce au fost încuviinţate în dovedire.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată şi cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză şi conduc la o situaţie de fapt conformă cu realitatea, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.

A menţionat că faptele ilicite, aşa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea precizatoare, privesc mai multe categorii de acţiuni ale pârâtei, respectiv afirmaţii ale acesteia făcute pe reţeaua de socializare C., afirmaţii pe care le-a făcut aceasta în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, pe de o parte, cât şi acţiuni concrete, respectiv organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei.

A invocat cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2381/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Raportat la cauza dedusă judecăţii, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanţa de apel făcând doar scurte observaţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conţinutul acesteia şi a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situaţie de fapt şi fără a analiza toate motivele de apel invocate de reclamantă. Prin urmare, în lipsa prezentării situaţiei de fapt şi a încadrării situaţiei de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanţei de apel, precum şi fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Deşi în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză şi greşitei aprecieri a probelor, instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Mai mult, deşi au fost administrate probe noi în apel, respectiv proba cu înscrisuri, instanţa de apel nu le-a analizat, considerând în mod eronat şi contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea "Parcul Constantin Brâncuşi".

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciara curţi-construcţii iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul Constantin Brâncuşi la această adresă.

Enunţând prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat că, în soluţionarea cauzei, instanţele de fond nu au luat în considerare înscrisurile şi reportajele video filmate pe terenul proprietatea reclamantei, din 21 aprilie 2019 şi 19 mai 2019, în care pârâta apare alături de alţi cetăţeni şi membri ai D..

În aprecierea sa, prima instanţă a respins în mod greşit acţiunea, iar curtea de apel a menţinut soluţia reţinând ca "Salvaţi Parcul Brâncuşi" este un grup înfiinţat pe C., care s-a autodefinit ca fiind un grup dedicat salvării Parcului Constantin Brâncuşi, atât timp cât din înscrisurile depuse la dosar rezultă că nu există parcul, pârâta şi ceilalţi nu doresc desfiinţarea "Parcului Constantin Brâncuşi", dar acest parc nu se regăseşte în analele Municipiului Bucureşti sau ale Sectorului 3, hotărârea fiind astfel nelegală întrucât nu există dovezi privind înfiinţarea sau existenţa acestui parc, înscrisurile emise de instituţiile statului arătând contrariul. Totodată, o astfel de opinie contravine si dispoziţiilor art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007.

A apreciat că instanţa nu a luat în considerare înregistrările video care cuprind acţiunile pârâtei din şedinţele Consiliului Local Sector 3 în cadrul cărora au avut loc discuţiile din 1 octombrie 2018, 3 octombrie 2018, 29 mai 2019 referitoare la adoptarea PUZ Sector 3, publicate pe site-ul Primăriei Sectorului 3 Bucureşti, cât şi pe pagina de C. a Primăriei Sectorului 3 şi preluate pe pagina de C. a D. Sector 3 sau dezbaterea din 13 noiembrie 2018 la sediul D. Sector 3.

În ceea ce priveşte aprecierea probatoriului, a precizat că, în mod eronat, instanţa de apel a considerat că în cauză nu rezultă săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârâtă, fără a lua în considerare toate acţiunile pârâtei, care conduc la concluzia unei activităţi de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent menţionat, aşa cum rezultă din înregistrările video, cât şi dreptul de proprietate al acesteia asupra unor terenuri din Sectorul 3. Mai mult, instanţa nu a procedat la coroborarea probelor administrate, respectiv - planşe foto, înregistrări video din care rezultă acţiunile multiple ale pârâtei care pot fi considerate o adevărată campanie, cât şi înscrisurile care se coroborează cu acestea.

În opinia sa, conţinutul afirmaţiilor pârâtei trebuia analizat prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, din care rezultă în mod cert faptul că terenul nu a fost vreodată în administrarea Sectorului 3 Bucureşti, nu a avut niciodată statut de parc, nu a existat vreo autorizaţie de construire pentru Parcul Constantin Brâncuşi cu adresa menţionată, reclamanta nu o solicitat vreo autorizaţie de construire pe acest teren. Or, curtea de apel a omis să analizeze înscrisurile emise de la autorităţi, din care rezultă că nu există respectivul parc, aspect ce conduce la stabilirea unui caracter ilicit al faptelor şi afirmaţii pârâtei, necorespunzătoare adevărului.

Afirmaţiile mincinoase venite din partea unei persoane care deţine o funcţie publică, deşi avea cunoştinţă de situaţia juridică şi urbanistică a terenului, nu fac altceva decât să justifice reaua-credinţă a pârâtei. Or, faptul că pârâta cunoştea situaţia juridică a terenului reiese chiar din antetul grupului Salvaţi Parcul Brâncuşi, unde se menţionează că terenul este retrocedat, precum şi din declaraţiile sale publice prin care afirmă că terenul este proprietate privată, fiind dovedită astfel reaua sa-credinţă. Conform practicii Curţii Europene, aceste afirmaţii nu intră în sfera dreptului la liberă exprimare, atâta vreme cât încalcă dreptul persoanelor, al publicului la o informare corectă, bazată pe informaţii reale ce pot fi dovedite.

În ceea ce priveşte acţiunile concrete ale pârâtei, de participare la mitinguri si demonstraţii pe terenul proprietatea sa, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod eronat si contrar probatoriului administrat, instanţele de fond, fără a analiza în întregime cererea de chemare în judecată, cererea de apel şi materialul probator, au constatat că nu se poate retine în sarcina acesteia săvârşirea vreunei fapte ilicite, deşi din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că aceasta a iniţiat proteste si mitinguri pe terenul proprietatea reclamantei, instigând cetăţenii să participe la aceste manifestaţii.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată încălcă dispoziţiile legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO), art. 44 din Constituţie, precum şi art. 1349 şi următoarele din C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a arătat că instanţa de apel, în mod eronat, a validat raţionamentul primei instanţe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudenţa Curţii Europene privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare şi dreptul la viată privată. Astfel, deşi a constatat că, în speţă, îşi găsesc aplicabilitatea art. 8 şi art. 10 din Convenţie, alături de condiţiile din dreptul intern, a făcut o aplicabilitate greşită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor şi afirmaţiilor pârâtei, pe care le-a considerat ca făcând parte din sfera libertăţii de exprimare şi că nu aduc atingere dreptului la viaţă privată. În mod greşit a considerat instanţa că acţiunile pârâtei nu pot fi calificate fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acesteia cu privire la subiectul în discuţie, care este un subiect de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuşi.

În acest context, a precizat că faptele pârâtei nu se înscriu în sfera interesului public, în speţă nefiind vorba despre un spaţiu verde, ci despre o proprietate privată care nu a fost niciodată spaţiu verde, acţiunile pârâtei având conotaţie personală. Or, aşa cum a statuat Curtea Europeană, dacă se discută probleme de interes general, discuţia trebuie să fie factuală, urmând a se stabili dacă reportajul în litigiu contribuie la o dezbatere factuală şi dacă conţinutul acestuia depăşea simpla dorinţă de a satisface curiozitatea publicului.

Făcând trimitere la jurisprudenţa instanţelor naţionale, recurenta-reclamantă a apreciat că afirmaţiile şi acuzaţiile pârâtei au fost formulate fără a avea o bază factuală, iar prin limbajul folosit aceasta a depăşit limitele liberei exprimări, aducând atingere demnităţii sale. De asemenea, instanţa de apel a realizat o analiză pur subiectivă, considerând în mod eronat că faptele pârâtei se încadrează în sfera libertăţii de exprimare şi nu aduc atingere dreptului la viaţă privată al reclamantei, fără a avea în vedere că exprimarea sa este una tendenţioasă, mincinoasă, făcută doar în scopul de a instiga opinia publică pentru obţinerea de foloase personale, politice, iar nu în scopul informării corecte a publicului asupra unei chestiuni generale cum ar fi cea privind spaţiile verzi din Bucureşti.

Referitor la manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, recurenta-reclamantă a considerat că acestea depăşesc sfera manifestaţiilor garantate de art. 11 din CEDO privind libertatea de întrunire ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancţionat ulterior pentru această acţiune dar şi dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăţi de orice potenţiale acte de violenţă venite din partea terţilor sau autorităţilor statului. Prin urmare, hotărârea atacată încălcă atât art. 11 din CEDO, cât şi dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituţia României.

În continuare, reclamanta a dezvoltat, pe larg, istoricul situaţiei de fapt şi afirmaţiile pretins denigratoare, pentru a concluziona, contrar consideraţiilor primei instanţe si instanţei de apel, că afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului reclamantei la demnitate prevăzut de art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depăşesc limitele liberei exprimări, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

A susţinut că instanţele de fond nu au analizat şi nu au luat în considerare faptul că prejudiciul suferit ca urmare a faptelor pârâtei a constat şi în afectarea stării sale de sănătate, dreptul la sănătate făcând parte din drepturile protejate de art. 2 şi de art. 8 din CEDO.

Recurenta-reclamantă a mai afirmat faptul că hotărârea este pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele din C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care sunt întrunite cumulativ toate cerinţele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei: existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

Concluzionând, pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la primul motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a avut în vedere toate susţinerile reclamantei şi toate mijloacele de probă invocate de aceasta, inclusiv cele invocate prin cererea precizatoare.

Faptul că recurenta-reclamantă nu este mulţumită de argumentele instanţei nu înseamnă că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită. Cu privire la participarea sa la adunări publice, a menţionat că instanţa a reţinut interesul public al temei privind menţinerea spatiilor verzi şi faptul că aceasta a militat activ pentru convingerea autorităţilor să menţină destinaţia de spaţiu verde a acestui teren amenajat, interesul urmărit fiind unul public.

În combaterea criticilor dezvoltate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că decizia recurată cuprinde toate motivele în fapt şi în drept pe care se fundamentează soluţia de respingere a apelului formulat de reclamantă. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu are relevanţă natura juridică a terenului în condiţiile în care a militat pentru menţinerea destinaţiei de spaţiu verde şi pentru măsura exproprierii. Cu privire la baza factuală, a menţionat că avea cunoştinţă că terenul este spaţiu verde amenajat - având în vedere că pe acel teren a existat şi un loc de joacă. Totodată, a evidenţiat că nu a contestat calitatea de proprietar a recurentei-reclamante asupra acestui teren. Prin considerentele hotărârii apelate au fost avut în vedere susţinerile şi probele reclamantei cu privire la natura terenului.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, a precizat că decizia recurata a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în mod corect instanţa a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale în sarcina sa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare a legalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situaţie de fapt deplin stabilită. De asemenea, nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate, întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avută în vedere cu prilejul aplicării legii de către instanţele de fond. Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor face obiectul analizei instanţei de recurs, care nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează expres dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la criticile din cuprinsul cererii de recurs, instanţa constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

- Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea principiului disponibilităţii, a limitelor învestirii instanţei şi a limitelor efectului devolutiv al apelului, criticându-se că nu a fost analizată cererea precizatoare depusă la 2 iulie 2020 (înainte de termenul din 3 iulie 2020, din eroare fiind menţionată data,,23 iulie 2020".

Criticile sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înţeles să învestească prima instanţă şi care au făcut obiectul criticii în apel, dând eficienţă atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât şi principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispoziţiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Analizând faptele ilicite imputate pârâtei de către reclamantă, curtea de apel a reţinut că prima instanţă a evaluat în mod grupat aspectele expuse în cererea adiţională depusă la 2 iulie 2020. Întrucât a constatat că a fost extins cadrul de analiză şi la afirmaţiile reputat ca fiind defăimătoare în cadrul intervenţiei live pe C. din 25 septembrie 2018 şi din cadrul şedinţelor din 1 octombrie 2018 şi 3 octombrie 2018, precum şi intervenţiile din 2 octombrie 2018 şi 13 noiembrie 2018, prin cererea în forma introductivă fiind dedus judecăţii numai demersul din 21 aprilie 2019, instanţa de apel a procedat în mod punctual la examinarea faptelor invocate de reclamantă prin cererea precizatoare, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, iar devoluţiunea a operat cu privire la întreaga cauză. Astfel, eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării sentinţei au fost suplinite prin motivarea instanţei de apel. Rejudecarea fondului s-a realizat în limitele stabilite de apelanta-reclamantă, astfel cum au fost configurate prin motive de apel, prin urmare nu se constată încălcarea prevederilor art. 476 şi art. 477 C. proc. civ. de către instanţa de apel.

Diferit de situaţia din dosarul nr. x/2019, în care a fost pronunţată decizia nr. 2381 din 6 decembrie 2022 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în litigiul pendinte cererea formulată la 2 iulie 2020 a fost calificată ca fiind o cerere precizatoare (reclamanta doar dezvoltând şi aducând explicaţii suplimentare, din perspectiva situaţiei de fapt, faţă de cele evocate prin cererea introductivă), astfel că instanţele de fond au analizat în mod corespunzător cauza, sub toate aspectele invocate, cu luarea în considerare şi a acestei cereri precizatoare, fiind aşadar respectate prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

- Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru acest motiv de nelegalitate când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Critica recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel nu a analizat aspectele de fapt precizate prin cererea depusă la termenul din 2 iulie 2020 este nefondată, întrucât instanţa de apel a arătat argumentele pentru care faptele reclamate ce vizează afirmaţiile pârâtei făcute pe reţeaua de socializare C., în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti şi ai Consiliului Local al Sectorului 3, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acesteia în campania de strângere semnături, nu au caracterul unei fapte ilicite, fiind analizate atât aspectele invocate prin acţiunea introductivă, cât şi cele din cererea precizatoare.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja. Asemenea aspecte de netemeinicie nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În acest registru se înscriu susţinerile potrivit cărora în mod greşit a fost reţinută destinaţia de parc a terenului în discuţie, cele prin care se critică modul în care instanţa de apel a apreciat asupra probei cu înscrisuri şi prin mijloacele materiale de probă (înregistrările video), precum şi susţinerile privind reaua-credinţă a pârâtei.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. În acest sens, se constată că instanţa de apel a analizat aspectele de fapt esenţiale invocate de reclamantă: a avut în vedere conţinutul concret al faptelor ilicite imputate pârâtei, funcţia publică deţinută de acesta şi calitatea sa de persoană implicată în diverse activităţi de natură politică sau civică, instanţa reţinând că: "nota generală a afirmaţiilor intimatei se înscrie mai degrabă în logica unui discurs al unui om politic, cu accente critice, orientat spre activitatea autorităţilor publice locale, chemate să identifice soluţii pentru păstrarea spaţiilor verzi in genere, iar nu al unui discurs al cărui subiect să fie apelanta-reclamantă, căreia nu i se impută nici direct şi nici sugestiv, indirect, nimic." De asemenea, instanţa a avut în vedere calitatea reclamantei de persoană particulară, dar proprietară a unui teren care făcea subiectul unui interes public, respectiv necesitatea menţinerii/măririi spaţiilor verzi.

În mod nefondat a susţinut recurenta-reclamantă că nu au fost analizate susţinerile sale în ceea ce priveşte mitingurile şi demonstraţiile pe terenul proprietatea sa, raportat la limitele învestirii instanţei de judecată. Instanţa de apel nu a ignorat aceste susţineri, însă le-a analizat cu respectarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., reţinând "faptul că adunarea cetăţenească s-a desfăşurat necontestat pe terenul apelantei nu are legătură cu valorile nepatrimoniale afirmat ca fiind încălcate - proteguite de art. 72 C. civ.."

Faţă de considerentele expuse anterior se reţine că susţinerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv. Instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, înlăturând susţinerile reclamantei, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, drept urmare vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Prin criticile subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 72, art. 75, art. 1349 şi următoarele din C. civ., precum şi ale art. 8, art. 10 şi art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanţă, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viaţă privată, a dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie. Fapta ilicită imputată pârâtei a constat în afirmaţiile acesteia făcute pe reţeaua de socializare C., în interviuri televizate sau cu ocazia participării la întâlniri cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti şi ai Consiliului Local al Sectorului 3, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acesteia în campania de strângere semnături.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei reclamante în sensul că manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei depăşesc sfera manifestaţiilor garantate de art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de întrunire, acestea nu pot fi avute în vedere întrucât fapta ilicită invocată prin cererea de chemare în judecată a fost stabilită de reclamantă ca fiind "prezentarea prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei" reclamantei.

Acestea sunt faptele în privinţa cărora reclamanta a solicitat constatarea caracterului ilicit, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată. De asemenea, cererea precizatoare a privit "datele şi conţinutul afirmaţiilor defăimătoare săvârşite de pârâtă, respectiv mesaje pe reţele de socializare, emisiuni TV".

În motivarea cererilor formulate, reclamanta a dezvoltat pe larg argumente privind caracterul ilicit al faptelor prin prisma încălcării art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că au fost depăşite limitele dreptului la liberă exprimare prin afirmaţiile pârâtului făcute în mod public în diverse ocazii, fără a fi expuse argumente referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de întrunire consacrate de art. 11 din Convenţie sau la un prejudiciu cauzat printr-o astfel de situaţie.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului se stabilesc prin cererile părţilor, iar potrivit art. 478 alin. (3) din acelaşi cod, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. În această situaţie, formularea unor pretenţii rezultate din altă pretinsă faptă ilicită decât aceea care a format obiectul cererii de chemare în judecată sau al cererii precizatoare nu este permisă în calea de atac, instanţa de apel neputând proceda la o astfel de analiză.

S-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale, ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâtei la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.

În speţă, instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne şi a jurisprudenţei Curţii Europene apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtei a încălcat dreptul la respectarea vieţii private al reclamantei.

O atare abordare în soluţionarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin construcţiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate şi afirmaţiilor din cadrul mitingurilor şi adunărilor la care a participat, pârâta s-ar fi plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depăşirii limitelor acestuia şi respectării dreptului la viaţă privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

De asemenea, s-a statuat că orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

În speţă, însă, date fiind condiţiile particulare care trebuie avute în vedere conform acestei jurisprudenţe, se reţine că subiectul supus dezbaterii era unul de interes public, vizând situaţia spaţiilor verzi din Bucureşti, astfel încât limitarea libertăţii de exprimare a pârâtei s-ar dovedi excesivă.

Examinând fapta imputată pârâtei constând în folosirea afirmaţiilor incriminate din cuprinsul postărilor pe reţeaua socială, în şedinţele Consiliului Local Sector 3 şi Primăriei Municipiului Bucureşti, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii, instanţa de apel le-a evaluat în mod corect şi a stabilit că toate afirmaţiile intimatei-pârâte au fost făcute în vederea protejării unui spaţiu verde, care este, într-adevăr, amplasat pe proprietatea reclamantei, însă intimata-pârâtă nu a contestat niciodată acest aspect. De asemenea, în mod corect s-a reţinut că niciuna dintre acţiunile întreprinse de pârâtă nu poate fi considerată ca având caracter ilicit, deoarece nu configurează vreo acuză adusă reclamantei, pentru a intra în accepţiunea de "faptă" cu care se operează în jurisprudenţa Curţii Europene, ce ar trebui dovedită, ci intră în conţinutul libertăţii de opinie.

Ca urmare, instanţa de recurs reţine că exercitarea libertăţii de exprimare a pârâtei nu a depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare în cazul unei dezbateri publice cu privire la un subiect de interes general - protejarea spaţiilor verzi, afirmaţiile acesteia şi maniera în care au fost expuse public nu au vizat demnitatea sau onoarea reclamantei, ci conduita autorităţilor publice locale subsumată scopului enunţat, al prezervării spaţiilor verzi.

În consecinţă, concluzia care se impune este aceea că afirmaţiile pârâtei, raportate la contextul real în care au fost făcute, se circumscriu exerciţiului normal al libertăţii de exprimare cu privire la o problemă de interes general - situaţia spaţiilor verzi din Bucureşti.

Trebuie observat şi faptul că hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France si alţii c. Franţei). Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtei, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua-credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că aceasta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Or, în cauză, exprimarea intimatei-pârâte a fost calificată în mod corespunzător ca discurs politic, orientat spre activitatea autorităţilor publice locale, chemate să identifice soluţii pentru păstrarea spaţiilor verzi, ceea ce înlătură argumentul recurentei-reclamante în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa.

Cât priveşte limitele aplicabile discursului unui emiţător om politic, trebuie subliniat că acestea sunt mult mai largi, orice restricţii asupra mesajelor politice fiind supuse unui control foarte atent al Curţii Europene (Cauza Piermont contra Franţei, nr. 15773/89, 15774/89, A314, § 76). Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere faptul că mesajele politice contribuie, de regulă, la o dezbatere de interes general şi sunt de o importanţă capitală într-o societate democratică. În acest sens, nu doar aleşii la nivel naţional, ci şi aleşii locali, cât şi partidele politice ca subiecte de drept se bucură de protecţie cât priveşte libertatea de exprimare, având un rol însemnat pentru interesul public şi bunul mers al comunităţii (Cauza Jerusalem contra Austriei, § 44).

Simpla apreciere subiectivă a recurentei-reclamante că afirmaţiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâta, prin exprimarea opiniei sale în chestiuni ce ţin de mediul înconjurător şi de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public care corespunde programului său politic, a acţionat cu rea-credinţă.

În etapa de evaluare a atitudinii subiective a intimatei-pârâre, au fost avute în vedere ca repere atât situaţia terenului, care în comunitatea locală era perceput ca fiind parte integrantă a unui parc, programul politic al intimatei, care denotă că subiectul de discuţii era unul de interes general, iar afirmaţiile imputate se circumscriu acestui subiect, cât şi elementele de ordin stilistic, instanţa de apel constatând că niciun element de fapt nu relevă că intimata ar fi fost de rea-credinţă. Procedând astfel, instanţa de apel a luat în considerare reperele trasate de Curtea Europeană pentru conturarea limitelor licite ale libertăţii la exprimare, hotărârea fiind legală şi sub acest aspect.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv conduita pârâtei, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că fapta imputată pârâtei nu depăşeşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.

Or, în acest context, aspectele susţinute de recurentă relative la reevaluarea probelor, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor şi are drept finalitate reaprecierea situaţiei de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi evaluate de instanţele fondului, aşadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susţineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 din C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciu şi vinovăţia - trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistenţa faptei ilicite, în mod legal, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte susţineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum şi legătura de cauzalitate.

Prin urmare, în absenţa unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, întrucât nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerinţă disproporţionată şi a cărei necesitate într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecăţii.

Faţă de cele ce preced, instanţa de recurs constată că normele interne şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 27 A din 13 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.