Delictual liability for delayed restitution of real property: Civil Code culpability versus statutory compensation limits under Law No. 10/2001

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 10 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 73.212 euro, echivalentul a 347.815 RON la data introducerii cererii de chemare în judecată, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului situat în Iaşi, str. x, jud. Iaşi, pentru perioada ianuarie- decembrie 2017, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1865 din 12 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2008, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către tatăl reclamantului, B. (decedat la 18 iulie 2009), a imobilului teren în suprafaţă de 1169 mp şi construcţie în suprafaţă de 776 mp, imobil ocupat de Direcţia Judeţeană Iaşi de Drumuri şi Poduri, instituţie aflată în subordinea pârâtei.

De asemenea, a menţionat că, pentru perioade diferite de timp, au existat litigiile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2010, y/2015 şi z/2016.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 1349, 1357, 1381, 1516, 1527 din C. civ. şi art. 40 din Legea nr. 10/2001.

La 7 iunie 2022, reclamantul a formulat cererea de majorare a câtimii pretenţiilor la suma în cuantum de total de 77.706, 12 euro, din care 70.172,40 euro lipsă de folosinţă aferentă construcţiei şi 7.533,72 euro lipsă de folosinţă aferentă terenului.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1117 din 20 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 77.706,12 euro, contravaloarea în RON la data plăţii, către reclamant, din care 70.172,40 euro, contravaloare lipsă de folosinţă construcţie şi 7.533,72 euro, contravaloare lipsă de folosinţă teren, precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu 8 aprilie 2019, data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plăţii şi la plata sumei de 7.446,01 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 133A din 6 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere împotriva sentinţei civile nr. 1117 din 20 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu reclamantul A., ca nefondat. Apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 10.000 RON către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

4. Motivele de recurs formulate de pârâtă

Indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care stabilesc că dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a unor astfel de imobile se naşte la momentul unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, care în cazul de faţă curge de la data emiterii deciziei de restituire nr. 1086 din 17 iulie 2017. Cât timp reclamantul şi-a întemeiat pretenţia de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului în litigiu pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care stabilesc momentul la care se naşte dreptul de despăgubire, acesta nu poate pretinde o altă interpretare a dispoziţiilor legale.

A mai arătat că reclamantul nu s-a supus prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ulterior rămânerii definitive a hotărârii nr. 1400/2014, deoarece persoana îndreptăţită nu a făcut dovada dreptului de proprietate, prin urmare această împrejurarea a determinat imposibilitatea emiterii deciziei de restituire în termenul stabilit de art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ. De asemenea, a precizat recurenta-pârâtă că acest aspect nu a fost luat în seamă de instanţa de apel.

În acest context, a subliniat că nu poate emite o decizie de restituire atât timp cât persoana îndreptăţită nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în cazul de faţă cu certificatul de moştenitor şi înscrisurile care descriu construcţia, înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a ignorat cele stabilite prin decizia nr. 242A din 28 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, dosar care a avut identitate de părţi, cauză şi obiect cu prezenta cauză.

Cu privire la atragerea răspunderii civile delictuale, a susţinut că nu a urmărit să tergiverseze intrarea persoanei îndreptăţite în posesia imobilului.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte perioada de timp anterioară emiterii deciziei de restituire, ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Cu privire la primul motiv de recurs, a menţionat, pe de-o parte, că temeiul de drept al acţiunii îl constituie răspunderea civilă delictuală, întrucât pârâta a emis decizia de restituire cu o întârziere de şapte ani, iar, pe de altă parte, că această critică a fost analizată de instanţa supremă într-un litigiu similar între cele două părţi (dosarul nr. x/2016), astfel că are putere de lucru judecat.

De asemenea, în ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, a învederat că certificatele de deces şi actele de stare civilă au fost puse la dispoziţia pârâtei atât pe cale administrativă, cât şi în nenumăratele proceduri judiciare derulate între părţi, inclusiv în dosarul care s-a finalizat cu pronunţarea hotărârii civile nr. 1400/2014 a Tribunalului Bucureşti, prin care aceasta a fost obligată la emiterea unei noi decizii de restituire.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs, se reţine că recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru următoarele considerente:

Luând în examinare criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, în esenţă, recurenta-pârâtă este nemulţumită că instanţele de fond i-au acordat reclamantului despăgubiri pentru perioada anterioară deciziei de despăgubire, antrenându-se răspunderea sa delictuală, întrucât, în aprecierea sa, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care nu prevăd dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă decât după expirarea termenului prevăzut de art. 25 alin. (5) din acest act normativ.

Criticile sunt nefondate.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că despăgubirile acordate reclamantului reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat de pârâtă în perioada ianuarie - 18 august 2017 (anterioară emiterii deciziei nr. 1086 din 17 iulie 2017) prin fapta ilicită constând în emiterea dispoziţiei de restituire cu întârziere.

Fapta ilicită imputată pârâtei are izvorul în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia a-III-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 631R din 28 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, să emită în favoarea reclamantului dispoziţia de restituire în natură a imobilului situat în Iaşi, judeţul Iaşi, dispoziţie pe care însă a emis-o cu întârziere, după declanşarea procedurii execuţionale, la data de 17 iulie 2017, rămânând astfel, fără drept, în posesia imobilului. Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 1.357 alin. (1) din C. civ., care constituie cauza raportului juridic litigios, a fost atrasă răspunderea delictuală a pârâtei pentru prejudiciul cauzat reclamantului, în perioada ianuarie - 18 august 2017, prin privarea sa de folosinţa imobilului, astfel cum au stabilit instanţele de fond.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, fundamentul juridic al pretenţiei deduse judecăţii de către reclamant, cât şi al acordării despăgubirilor nu îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci prevederile art. 1.349 alin. (1) din C. civ., conform cărora: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane." şi art. 1.357 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd: "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare."

Aşa cum a evidenţiat în mod judicios curtea de apel, chiar dacă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu stipulează dreptul la despăgubiri periodice pentru lipsa de folosinţă a imobilului, acest act normativ stabileşte termenele în care trebuie soluţionate cererile persoanelor îndreptăţite, iar reclamantul a dovedit că era creditorul obligaţiei de emitere a dispoziţiei de restituire a imobilului, prin urmare emiterea acestei dispoziţii cu întârziere are valenţa unei fapte ilicite în sensul dispoziţiilor art. 1.357 alin. (1) din C. civ.. Aşadar, concluzia s-a impus pentru că emiterea dispoziţiei de restituire a imobilului în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 a fost statuată în sarcina pârâtei printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care aceasta nu a executat-o de bunăvoie.

Drept urmare, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, verificând raţionamentului juridic al instanţei de apel, se confirmă că acestea nu au constituit fundamentul juridic al despăgubirilor cauzate de fapta ilicită constând în emiterea cu întârziere a dispoziţiei de restituire, care vizează aşadar perioada anterioară emiterii deciziei nr. 1086 din 17 iulie 2017, motiv pentru care susţinerile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat, pe de-o parte, că reclamantul nu s-a supus prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ulterior rămânerii definitive a sentinţei nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, nefăcând dovada dreptului de proprietate cu certificatul de moştenitor şi înscrisurile care descriu construcţia, ceea ce a determinat imposibilitatea emiterii deciziei de restituire în termenul stabilit de art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ, iar, pe de altă parte, că acest aspect nu a fost luat în seamă de instanţa de apel.

Această critică nu poate fi primită, deoarece pune în discuţie aspecte care circumstanţiază o cauză exoneratoare de răspundere (fapta victimei), chestiune care nu poate intra în sfera controlului de legalitate pe care instanţa de recurs are prerogativa să îl efectueze decât în măsura în care sunt respectate prevederile art. 488 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. Astfel, în primul rând criticile deduse examinării instanţei de recurs trebuie să fie susceptibile de încadrare în motivele de casare expres prevăzute de alin. (1), iar conform alin. (2) aceste motive "nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Cu privire la eventuala culpă a intimatului-reclamant generată de pasivitatea sa, respectiv de faptul că acesta nu a depus toate diligenţele de care era ţinut pentru a intra în posesia bunului imobil, curtea de apel a constatat că o asemenea apărare nu poate fi primită, întrucât pârâta nu a identificat nicio obligaţie în sarcina acestuia, obligaţie a cărei neîndeplinire să poată constitui o cauză exoneratoare de răspundere.

Totuşi, în combaterea acestei apărări, instanţa a indicat dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca argument de drept, relevând că obligaţia de emitere a dispoziţiei de restituire în natură are caracter intuitu personae, fiind stabilită exclusiv în sarcina unităţii deţinătoare, din care se deduce că nu poate fi incidentă cauza exoneratoare de răspundere constând în fapta victimei înseşi, prevăzută de art. 1.352 din C. civ., care trebuie să fie cauza exclusivă a producerii prejudiciului şi să aibă caracteristicile forţei majore sau pe ale cazului fortuit.

Verificând motivele de apel, se constată că recurenta-pârâtă a invocat, pentru prima dată în recurs, împrejurarea că reclamantul nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate cu certificatul de moştenitor şi înscrisurile care descriu construcţia, cauzând astfel emiterea deciziei de restituire cu depăşirea termenului stabilit de art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001.

În primul rând, aceste chestiuni de fapt nu pot fi evaluate în recurs, faţă de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează motivele de nelegalitate pentru care poate fi solicitată casarea unei hotărâri, iar, în al doilea rând, asemenea argumente nesocotesc şi regula instituită de alin. (2) al aceluiaşi text de lege, întrucât pârâta a precizat, direct în recurs, obligaţia pe care reclamantul nu ar fi îndeplinit-o şi care ar fi putut să constituie cauză exoneratoare de răspundere.

Mai mult, recurenta-pârâtă ignoră chestiuni dezlegate în mod definitiv prin sentinţa nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în contradictoriu cu contestatorul A., în dispozitivul căreia sunt individualizate terenul în suprafaţă de 1.169 mp şi construcţiile în suprafaţă de 776 mp.

Critica referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat de care beneficiază decizia nr. 242A din 28 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015 se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., fiind nefondată.

Dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, stipulând astfel: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Pentru aplicarea acestui efect, se impune constatarea că există identitate de chestiune litigioasă pentru aceleaşi părţi (indiferent dacă în al doilea proces figurează sau nu şi alte părţi), fapt ce obligă instanţa învestită cu al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis deja prin prima hotărâre definitivă şi să-şi sprijine propriul raţionament pe statuările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii ulterior.

În ipoteza în care se valorifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, într-un litigiu ulterior celui în care s-a pronunţat hotărârea definitivă pe care acesta se întemeiază, instanţa va soluţiona cauza pe fond, fiind ţinută - strict în ceea ce priveşte identitatea de chestiune litigioasă - de cele statuate în hotărârea anterioară, ca de un dat juridic (lucru judecat) pe care nu-l mai poate pune în discuţie şi nu-l mai poate tranşa diferit, ci acesta va fi punctul de pornire de la care îşi va dezvolta în continuare raţionamentul juridic, în funcţie de circumstanţele concrete ale noii pricini deduse judecăţii.

În concret, deşi între litigiul pendinte şi dosarul nr. x/2015 există aceleaşi părţi şi aceeaşi cauză juridică, despăgubirile vizează perioade de timp diferite, aspect care a impus verificări privind subzistenţa circumstanţelor de fapt pe care s-a grefat decizia nr. 242A din 28 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, întrucât rezolvarea raporturilor juridice dintre părţi presupune, în mod necesar, aplicarea normei de drept la situaţia de fapt, acesta fiind conţinutul funcţiei jurisdicţionale, respectiv de a spune dreptul situaţiei de fapt.

Respectând aceste repere, deoarece în urma unei examinări judiciare proprii efectuate de către instanţa de apel s-a constatat că împrejurările de fapt ale celor două litigii sunt diferite, rezultă că dezbaterile jurisdicţionale din dosarul nr. x/2015 nu conturează o chestiune litigioasă care să poată fi valorificată prin prisma dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte susţinerile relative la condiţiile răspunderii civile delictuale, acestea nu pot fi analizate, deoarece antamează temeinicia soluţiei pronunţate în cauză, care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de recurs. Asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale au statuat instanţele de fond, care sunt suverane în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi evaluarea probelor. Astfel cum stipulează expres dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în recurs poate fi examinată numai conformitatea hotărârii instanţei de apel cu regulile de drept aplicabile, prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate considerentele arătate, decizia atacată are caracter legal, întrucât motivele de casare invocate nu sunt incidente, astfel că recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrate a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrate a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. împotriva deciziei nr. 133A din 6 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.