Revision petition for real estate restitution and vindication inadmissible due to non-concealment of public record document

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul acţiunii şi hotărârile pronunţate în cauză

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub dosar nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului compus din teren în suprafaţă de 3.100 m.p. şi construcţii situat în Bucureşti, Bd. x, nr. 105-107 sector 2, cu cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 2225 din 18 decembrie 201,3 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu consecinţa respingerii acţiunii principale ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; au fost disjunse cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 320A din 15 iunie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat împotriva sentinţei menţionate, dispunându-se anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă de fond.

Prin decizia nr. 2560 din 17 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 320A din 15 iunie 2015 şi a încheierii din 8 iunie 2015.

Al doilea ciclu procesual - dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2016.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1085 din 21 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 414A din 5 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 21 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat, în parte, sentinţa apelată, a respins excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii în revendicare, la aceeaşi instanţă şi a menţinut soluţia privind disjungerea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie, respectiv de respingere a excepţiei de nulitate a acţiunii.

Prin decizia nr. 1336 din 26 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 414A din 5 mai 2017.

Al treilea ciclu procesual - dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 880 din 6 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 697 din 8 iulie 2020 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei şi a încheierii din 12 aprilie 2019; a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei şi a încheierii, dispunându-se schimbarea acestora în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 2095 m.p. situat în Bucureşti, Bd. x, astfel cum a fost identificat în cauză prin expertiza întocmită de expertul tehnic C..

Prin decizia civilă nr. 379 din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 697A din 8 iulie 2020 şi a încheierii din 24 iunie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin decizia nr. 1568/A din 28 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 697/A din 8 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin decizia nr. 852 din 17 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1568/A din 28 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

2. Cererea de revizuire formulată în dosarul nr. x/2021

Prin cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 414A din 5 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâta B. S.A. a solicitat schimbarea deciziei atacate în tot şi, procedând la judecarea apelului formulat de A., să se dispună respingerea cererii de apel şi menţinerea sentinţei civile nr. 1085 din 21 septembrie 2016, cu obligarea intimatei la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de prezenta cauză.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, revizuenta arătând că, la 30 iunie 2021, a obţinut notificarea formulată de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul ce face obiectul prezentei cauze, în urma demersurilor efectuate la registratura Primăriei Municipiului Bucureşti.

3. Decizia care face obiectul recursului

Prin decizia nr. 977A din 10 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respinsă excepţia tardivităţii, ca neîntemeiată, şi a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 414 A din 5 mai 2017, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele A., şi D. S.A., prin administrator judiciar E. S.A., ca inadmisibilă. Revizuenta a fost obligată la plata sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, către intimata A..

Pentru a hotărî astfel, sub un prim aspect în ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac, curtea de apel a reţinut că, raportat la art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, decizia din apel nu este o hotărâre prin care s-a judecat litigiul pe fond, astfel încât nu este susceptibilă de a fi atacată cu revizuire. Aceasta, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1085 din 21 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2016 acţiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, iar prin decizia supusă revizuirii a fost admis apelul şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare, reţinându-se că se impunea soluţionarea pe fond a acţiunii prin compararea drepturilor decurgând din titlurile invocate,

De asemenea, instanţa a constatat că revizuirea este inadmisibilă şi ca urmare a neîntrunirii în mod cumulativ a cerinţelor legale impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, în privinţa caracterelor înscrisului nou invocat.

Astfel, a observat că, deşi înscrisul invocat de revizuenta B., respectiv notificarea formulată de intimata-reclamantă A. în baza dispoziţiilor legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. x din 14 noiembrie 2001, reprezintă un înscris nou în sensul că nu a fost depus în dosarul soluţionat prin hotărârea definitivă atacată, nu sunt întrunite celelalte două cerinţe, respectiv aceea ca înscrisul să nu fi putut fi folosit în proces şi caracterul determinant al acestui înscris. În primul rând, revizuenta nu a dovedit reţinerea sau ascunderea înscrisului nou de către intimata-reclamantă în condiţiile în care art. 322 pct. 5 teza I din C. proc. civ. de la 1865 are în vedere posesia, deţinerea fizică a înscrisului de către partea potrivnică, care refuză să-l pună la dispoziţia instanţei în procesul în care se discută administrarea sa ca mijloc de probă. Aşadar, nu intră în domeniul de aplicare al articolului menţionat situaţia în care înscrisul se află în arhiva unei instituţii publice, însă partea potrivnică neagă existenţa lui. În al doilea rând, simplul fapt că partea a descoperit ulterior soluţionării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire un înscris probatoriu, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voinţa sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire. În contextul în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a aflat în păstrare la Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări Legea nr. 10/2001 şi putea fi procurată prin intermediul unei solicitări pe parcursul soluţionării litigiului, nu este îndeplinită nici condiţia împiedicării revizuentei dintr-o împrejurare insurmontabilă de a procura înscrisul pretins a fi nou, încă din timpul judecării în fond a cauzei, întrucât nimic din situaţia acesteia nu justifică reţinerea existenţei unui caz de forţă majoră ori a unei împrejurări mai presus de voinţa sa în a cunoaşte şi valorifica la momentul potrivit acest înscris.

Totodată, curtea a constatat că înscrisul nou prezentat de revizuenta B. S.R.L. nu îndeplineşte nici cerinţa de a fi determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţa de apel, cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată. Din această perspectivă, a remarcat că acelaşi înscris nou a fost administrat şi în faţa instanţei de recurs, iar prin decizia civilă nr. 379 din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 697A din 8 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în cel de-al treilea ciclu procesual. Aşadar, exercitând controlul de legalitate din perspectiva înscrisului nou administrat în recurs, instanţa de recurs a concluzionat că, în raport de specificul cauzei, existenţa notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 nu are aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei civile din apel, câtă vreme nu este vorba despre nicio schimbare semnificativă a situaţiei de fapt. În legătură cu aceste considerente, s-a reţinut că beneficiază de autoritatea de lucru judecat, astfel că nu mai pot fi contrazise în cadrul prezentei revizuiri.

Raportat la dispoziţiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora analiza cererii de revizuire este limitată la admisibilitatea sa şi la faptele pe care aceasta se întemeiază şi constatând că, pe de o parte, hotărârea din apel supusă revizuirii nu este una de fond şi că înscrisul nou invocat de partea revizuentă nu îndeplineşte condiţia reţinerii de către partea potrivnică şi nici condiţia de a fi determinant asupra soluţiei din apel, instanţa a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.

4. Motivele de recurs formulate de revizuentă

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, revizuenta B. S.R.L., învederând următoarele:

4.1 Instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 322 pct. 5 şi art. 377 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, reţinând că hotărârea atacată nu este susceptibilă de a fi atacată cu revizuire pentru că nu ar fi o hotărâre prin care s-a evocat fondul, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din acelaşi cod. Hotărârile pronunţate de instanţa de apel sunt hotărâri date pe fondul pricinii, întrucât apelul are caracter devolutiv.

4.2 În mod greşit, instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia reţinerii/ascunderii înscrisului nou de către partea adversă şi nici cerinţa caracterului determinant. Susţinerea instanţei privind faptul că înscrisul nu a fost obţinut de recurentă din motive mai presus de voinţa acesteia nu are corespondent în limitele cu care a fost învestită instanţa prin cererea de revizuire, în care s-a indicat că este incidentă ipoteza reţinerii/ascunderii intenţionate a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către partea potrivnică, A..

În faţa primei instanţe de fond, intimata-reclamantă a afirmat în mod expres faptul că nu a formulat demersuri de restituire a bunului în temeiul dispoziţiilor legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, afirmaţie care a fost consemnată în încheierea de şedinţă de la termenul din 18 mai 2018 a tribunalului. Plecând de la acest aspect, intimata-reclamantă a realizat o reţinere a înscrisului, adică o ascundere a existenţei sale, în termenii dispoziţiilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865.

Ipoteza reţinerii înscrisului de către parte nu presupune ca înscrisul să fie imposibil de obţinut, ci, din cauza reţinerii sale de către partea adversă, administrarea sa nu poate fi realizată. Or, ceea ce a considerat prima instanţă a fost că, deşi reţinut de parte, totuşi înscrisul putea fi administrat, nefiind imposibil de obţinut, ceea ce înseamnă, de fapt, crearea unui nou caz, respectiv noi condiţii privind admisibilitatea cererii de revizuire, creându-se, în realitate, o lex tertia cu privire la motivul de revizuire privind înscrisul nou.

În mod nelegal şi cu ignorarea probelor existente la dosar, s-a reţinut că notificarea ar viza doar apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, deşi, astfel cum rezultă din cuprinsul notificării, aceasta nu era limitată doar la construcţii, excluzând terenul, ci din contră, îl viza tocmai pe acesta.

Teza intimatei A. şi a primei instanţe potrivit căreia înscrisul era disponibil a fi obţinut, fiind public, adică posibil a fi identificat ca şi existenţă pe portalul Primăriei Municipiului Bucureşti, şi astfel el nu a fost reţinut de parte, este incorectă, întrucât cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 nu se referă doar la acele înscrisuri care nu ar fi înregistrate/deţinute de o autoritate publică sau de o persoană cu atribuţii de înregistrare/autentificare a înscrisurilor, iar noţiunea de reţinere nu se referă doar la o ascundere fizică a înscrisului care să nu poată fi obţinut în nicio situaţie de cealaltă parte, întrucât aceasta ar fi premisa tezei a II-a a textului legal.

În accepţiunea instanţei, ar însemna că în situaţia prezentării unui fapt negativ relevant soluţionării procesului de către o parte, partea adversă ar trebui să întreprindă o serie de diligenţe nedeterminate, respectiv cercetări ale oricăror registre/evidenţe publice, pentru a obţine eventuale răspunsuri care să dovedească un fapt pozitiv contrar. Or, o asemenea abordare pleacă de la premisa că o parte trebuie să considere orice act procedural realizat de partea adversă ca fiind îndeplinit cu rea-credinţă, ceea ce nu poate fi reţinut. În materie civilă, buna-credinţă se prezumă, iar partea care s-a bazat pe aparenţa creată de adversarul său nu poate fi vătămată prin aprecierea faptului că, întrucât aceasta nu a cercetat evidenţe/registre publice care să facă dovada contrară a elementului prezentat fals de partea sa adversă, nu are deschisă calea prevăzută de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865. Prevederile art. 322 pct. 5 teza I vizează tocmai astfel de situaţii, în care una dintre părţi prezintă în mod fals realitatea, iar cealaltă are dreptul de a formula o cale de atac extraordinară pentru a repara această judecată în drept, bazată pe un fundament factual prezentat în mod intenţionat greşit de cealaltă parte. Faptul reţinerii înscrisului nu se determină prin analiza posibilităţii sau imposibilităţii celeilalte părţi de a identifica înscrisul, căci dacă ar fi vorba doar despre acele situaţii în care ar fi absolut imposibil de identificat înscrisul, înseamnă că pentru acele situaţii nici nu s-ar putea ajunge la revizuirea hotărârii şi astfel textul nu ar fi aplicabil.

Elementul de obscuritate sau clandestinitate realizat intenţionat de reclamanta A. cu privire la acest înscris, a cărui existenţă antrenează efecte juridice semnificative pentru raportul litigios din prezenta cauză, a fost unul intenţionat şi chiar calificat, întrucât aceasta nu a uitat de existenţa acestui demers, în condiţiile în care înainte de declanşarea litigiului din prezenta cauză, a tranzacţionat cu titlu oneros drepturile care rezultă din notificarea în discuţie. Astfel, la momentul anului 2006, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 decembrie 2006 de notar public F., a promis să vândă dreptul de proprietate asupra terenului de 3100 mp din Bd. x nr. 105 -107, menţionându-se totodată, în acelaşi act:

"în baza prezentului înscris, promitenţii-cumpărători preiau şi toate drepturile ce ar reveni promitentei-vânzătoare în baza notificării nr. x din 14 noiembrie 2001, depusă în baza Legii nr. 10/2001." (numărul de identificare a notificării fiind preluat de pe prima pagină a acesteia, atribuit la înregistrarea la autoritate).

Drept urmare, înscrisul reprezentat de notificarea de restituire a bunului imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 este un înscris despre care partea adversă a cunoscut că există, însă, în prezenta cauză, a declarat contrariul, pentru ca pe baza acestor premise să fie soluţionată cauza.

În opinia recurentei-revizuente, aceste critici atrag incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

4.3 În mod greşit instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia caracterului determinant, raportat la dezlegările instanţei de recurs, hotărârea fiind nemotivată cu privire la condiţia caracterului determinant, întrucât au fost ignorate cu desăvârşire susţinerile revizuentei, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Soluţia este rezultatul greşitei aplicări a legii, prin reţinerea exclusivă a efectului autorităţii de lucru judecat al deciziei irevocabile pronunţate de instanţa de recurs.

Înscrisul are caracter determinant, întrucât motivarea instanţei se concentrează pe aplicarea şi interpretarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin raportare la inexistenţa unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, astfel că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată. Or, dată fiind existenţa unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 este clar că această împrejurare ar putea determina o altă soluţie decât cea pronunţată. Instanţa de apel şi-a format raţionamentul pornind de la premisa că nu a fost urmată procedura administrativă în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, în lipsa notificării, trebuie comparate titlurile, fiind vorba despre o acţiune clasică de revendicare. Însă, acţiunea în revendicare este inadmisibilă în concordanţă cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dat fiind faptul că a fost formulată anterior o notificare (în anul 2001) în baza Legii nr. 10/2001 de către intimata-reclamantă cu privire la acelaşi imobil care face obiectul revendicării.

4.4 Instanţa a aplicat în mod greşit efectul pozitiv al considerentelor supraabundente ale deciziei pronunţate de instanţa de recurs în ce priveşte condiţia caracterului determinant al înscrisului nou, deoarece existenţa notificării schimbă situaţia de fapt.

Recurenta susţine că, sub aspect teoretic, în prezenta procedură nici nu s-ar putea pune problema unor considerente redate de instanţa de recurs care să poată fi opuse, întrucât etapa recursului şi obiectul judecăţii în recurs presupune o evaluare a judecăţii instanţei de apel doar în planul legalităţii. Instanţa de recurs nu poate opera, pe calea soluţionării recursului, restabilirea situaţiei de fapt, care este specifică revizuirii, întrucât în această procedură este reevaluată judecata în funcţie de noul context faptic rezultat din exhibarea unui înscris reţinut de partea adversă. Astfel, instanţa de recurs nu putea să se pronunţe cu privire la impactul notificării ca element de schimbare a situaţiei de fapt. O asemenea abordare ar conduce la înfrângerea dispoziţiilor art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, instanţa de recurs a făcut o analiză a legalităţii hotărârii din perspectiva lipsei unei finalităţi a demersului administrativ al notificării, iar nu a simplului fapt al existenţei acesteia, reţinând că:

"în acest punct al analizei, se impune a fi subliniat că argumentele din recurs circumscrise acestui aspect factual, acela al formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei civile recurate, câtă vreme probatoriul nou administrat în recurs nu relevă nicio schimbare semnificativă a situaţiei de fapt, notificarea formulată de reclamantă neprimind o soluţie, context în care a impune în sarcina acesteia, obligaţia de a parcurge procedura administrativă a cărei finalitate şi termen de soluţionare sunt incerte ar avea, în concret, valenţa unei sarcini excesive impuse acestei părţi".

Chiar de ar fi anumite considerente care s-ar referi la caracterul determinant/efectul juridic al notificării, ele nu pot fi opuse în acest cadru procesual, întrucât în cuprinsul hotărârii de recurs ele au un caracter supraabundent (nenecesar) şi nu beneficiază de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Analiza impactului asupra situaţiei de fapt a unui înscris nou este una eminamente apreciativă, specifică însă prezentului cadru procesual al revizuirii, iar nu recursului. Din acest motiv nici nu pot fi opuse considerentele instanţei de recurs, în cadrul procedurii revizuirii. Nu în ultimul rând, chestiunea ponderii/impactului înscrisului nou în reevaluarea chestiunilor litigioase ţine de fondul rejudecării apelului, urmând a fi valorificate în urma declarării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire. Prin urmare instanţa a aplicat în mod greşit efectul pozitiv al hotărârii instanţei de recurs.

În opinia recurentei-revizuente, aceste critici atrag incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Pe fondul apelului, a menţionat că îşi menţine apărările expuse prin întâmpinarea la apel.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Primul motiv de recurs este nefondat, întrucât decizia atacată nu revizuire nu se încadrează în dispoziţiile art. 322 din C. proc. civ. de la 1865, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat doar excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

De asemenea, este nefondat şi al doilea motiv de recurs, deoarece chiar dacă instanţa a analizat şi existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa părţii care să o împiedice să obţină înscrisul, deşi prin revizuire s-a invocat doar ipoteza privind reţinerea/ascunderea înscrisului nou de care s-a prevalat, o asemenea situaţie nu este de natură să o afecteze pe recurentă şi nici nu poate conduce la nulitatea hotărârii sau la schimbarea soluţiei pronunţate.

Referitor la critica privind îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiei reţinerii/ascunderii înscrisului nou de către reclamantă prin refuzul de a-l pune la dispoziţia instanţei, intimata a arătat că, în mod corect, prima instanţă a considerat că textul de lege are în vedere deţinerea, posesia, stăpânirea fizică a înscrisului, în lipsa unor dispoziţii legale exprese care să prevadă ce se înţelege prin reţinerea/ascunderea unui înscris de către partea adversă.

Înscrisul nou de care se prevalează revizuenta, vizează doar cele 3 apartamente situate în construcţia de la nr. 107, ocupată de către chiriaşi, apartamente ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi nicidecum terenul ocupat de B. situat la nr. 105, care formează obiectul dosarului nr. x/2018, în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită. Acţiunea pentru anularea celor 3 contracte de vânzare-cumpărare a format obiectul dosarului nr. x/2002 la Judecătoria Sector 2 Bucureşti, dosar ataşat la dosarul nr. x/2018, ce formează obiectul acţiunii în revendicare în care s-a pronunţat decizia atacată cu această revizuire. Din cele trei contracte de vânzare cumpărare ce au format obiectul acţiunii în anulare, rezultă că aceste apartamente sunt situate la nr. 107, pe str. x, unde se află terenul cumpărat de revizuentă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 decembrie 2006 şi care formează obiectul acţiunii în revendicare.

Nu este fondată nici critica privind caracterul determinant al înscrisului, deoarece dacă instanţa de recurs ar fi considerat că notificarea depusă ca înscris nou în această etapă procesuală ar fi fost de natură să conducă la reţinerea unei alte situaţii de fapt, apt să determine o altă soluţie, atunci ar fi casat hotărârea instanţei de apel şi ar fi trimis cauza spre rejudecare în fond.

Chiar şi în ipoteza în care în situaţii similare celei care formează obiectul dosarului, respectiv există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului şi s-a dispus şi restituirea, iar reclamanta a formulat ulterior o acţiune în revendicare împotriva deţinătorului actual, formulând şi notificare pe Legea nr. 10/2001, existenţa notificării nu poate conduce la soluţionarea favorabilă a acesteia, întrucât ar exista o dublă despăgubire, practica instanţelor confirmând acest lucru. În aceste condiţii, astfel cum a reţinut şi instanţa prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, admiterea acţiunii în revendicare formulată de către reclamanta A. reprezintă singurul remediu prin care poate redobândi posesia proprietăţii imobilului, în absenţa oricărei posibilităţi de despăgubire, spre deosebire de revizuentă, care are posibilitatea să fie despăgubită în baza clauzei de evicţiune din contractul de vânzare-cumpărare şi a art. 1337 din C. civ.

Referitor la critica privind aplicarea în mod greşit a efectului pozitiv al considerentelor supraabundente ale deciziei instanţei de recurs, intimata a arătat că instanţa sesizată cu soluţionarea cererii de revizuire a analizat îndeplinirea cerinţei caracterului determinant al notificării, prin raportare atât la considerentele deciziei pronunţate de către instanţa de apel, împotriva căreia s-a promovat revizuirea, dar şi la considerentele instanţei de recurs.

Intimata-reclamantă a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 852 din 17 mai 2023, pronunţată de instanţa supremă în cadrul dosarului nr. x/2021, având ca obiect revizuirea împotriva deciziei nr. 687A din 8 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a dat dezlegare punctuală unei chestiuni litigioase identice.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Luând în examinare primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că este corectă interpretarea recurentei în sensul că decizia civilă nr. 414A din 5 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie poate fi atacată cu revizuire în raport cu prevederile art. 322 C. proc. civ., conform cărora poate fi solicitată "revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul".

Înalta Curte reţine că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, pusă la îndemâna părţii care solicită ca instanţa care a pronunţat o hotărâre să revină asupra acesteia în baza unor noi împrejurări. Dată fiind natura juridică a acestei căi de atac şi efectele în planul circuitului juridic civil (schimbarea unei hotărâri rămase definitive, respectiv irevocabile), dispoziţiile care o reglementează trebuie interpretate strict, fără a putea fi extinse la alte situaţii decât cele avute în vedere de legiuitor.

Pe de altă parte, reprezentând un instrument juridic prin care se tinde la înlăturarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive, respectiv, irevocabile, aptitudinea persoanei interesate de a beneficia, în cazurile permise de lege, de posibilitatea retractării unei hotărâri prezumată a fi legală nu trebuie îngrădită printr-o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 322-328 din C. proc. civ. de la 1865.

Din interpretarea gramaticală a acestei norme rezultă două categorii de hotărâri susceptibile de revizuire: cele rămase definitive în apel sau prin neapelare şi, respectiv, cele date în recurs când este evocat fondul.

De asemenea, evocarea fondului presupune fie reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt care au fost stabilite, în oricare dintre cele două ipoteze urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii. Decizia civilă nr. 414A din 5 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost admis apelul, schimbată în parte sentinţa apelată, fiind respinsă excepţia privind inadmisibilitatea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, a acţiunii în revendicare (pe fond), nu poate fi asimilată unei hotărâri care evocă fondul în condiţiile în care nu tranşează decât cu privire la necesitatea soluţionării cererii de chemare în judecată pe fond.

Aşadar, privind comparativ condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire şi caracteristicile deciziei ce se doreşte a fi revizuită, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că cererea de revizuire nu întruneşte condiţia de admisibilitate stipulată de art. 322 teza I din C. proc. civ. de la 1865, curtea de apel aplicând corect aceste dispoziţii legale.

Pe de altă parte, faţă de prevederile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod, întrucât revizuenta nu a fost vătămată, din moment ce instanţa de revizuire a continuat analiza condiţiilor de admisibilitate din perspectiva motivului de revizuire invocat. Prin urmare, întrucât partea a avut acces efectiv la calea de atac extraordinară a revizuirii, motivul recurs este nerelevant cu privire la soluţia pronunţată în cauză, vizând considerentele instanţei de revizuire, şi nu poate conduce la casarea deciziei.

2. Contrar susţinerilor recurentei-revizuente, se constată că instanţa a respectat limitele învestirii, analizând motivul de revizuire invocat prin prisma circumstanţelor învederate de parte şi prin raportare la dispoziţiile legale, hotărârea fiind legală sub acest aspect, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Înscrisul de care s-a prevalat recurenta-revizuentă în temeiul acestui motiv de revizuire este reprezentat de notificarea formulată de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, pe care l-a obţinut la 30 iunie 2021 în urma demersurilor efectuate la Primăria Municipiului Bucureşti.

Pentru a fi admisibilă revizuirea în temeiul art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, în afară de condiţia existenţei unui înscris doveditor, din textul de lege rezultă alte patru condiţii:

- înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere revizuită;

- înscrisul nu a putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;

- înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de către instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată;

- înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită revizuirea şi nu poate pretinde instanţei să-l administreze din oficiu.

Pornind de la consideraţiile teoretice prezentate, se observă că, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-revizuentă pune în discuţie modul în care instanţa a apreciat asupra condiţiei ca înscrisul să nu fi fost produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, apreciind că au fost depăşite limitele învestirii instanţei de revizuire, sub aspectul cauzei cererii.

Cauza cererii de revizuire este reprezentată de scopul către care se îndreaptă voinţa juridică a titularului revizuirii, acesta fiind explicat prin împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze, în speţă fiind vorba despre notificarea formulată de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, instanţa de revizuire a examinat dacă revizuenta s-a aflat în imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, prin prisma susţinerilor sale referitoare la reţinerea înscrisului de către partea adversă. Întrucât s-a constatat că înscrisul s-a aflat în păstrare la Primăria Municipiului Bucureşti, s-a analizat dacă această împrejurarea poate avea valenţa juridică a unei imposibilităţi de prezentare, astfel că s-a procedat în mod corect la verificarea ambelor ipoteze prevăzute de textul legal (fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor), abordare care nu este de natură a încălca principiul disponibilităţii şi depăşi limitele învestirii prin cererea de revizuire, faţă de precizările referitoare la cauza revizuirii, deoarece instanţa era datoare să aplice norma de drept la situaţia de fapt circumstanţiată de parte, acesta fiind conţinutul funcţiei jurisdicţionale, respectiv de a spune dreptul situaţiei de fapt.

Nefondate sunt şi criticile privind interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, în ceea ce priveşte reţinerea/ascunderea înscrisului nou de către partea adversă.

În primul rând, criticile recurentei-revizuente nesocotesc prevederile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform cărora, în relaţia dintre părţi, prezumţia puterii de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

În cauză, aşa cum a susţinut intimata-reclamantă, beneficiază de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat considerentele deciziei nr. 852 din 17 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dat dezlegare punctuală aceleiaşi chestiuni litigioase privind reţinerea/ascunderea înscrisului de către intimata-reclamantă. Învestită cu cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 1568/A din 28 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în ultimul ciclu procesual al litigiului având ca obiect acţiunea în revendicare introdusă de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., instanţa supremă a confirmat că înscrisul nou, reprezentat de aceeaşi notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost reţinut/ascuns de reclamantă, precum şi că revizuenta B. S.A. ar fi putut întreprinde demersuri pentru obţinerea acestei notificări în cursul procesului.

Cu menţiunea valorificării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei decizii, în continuare vor fi dezvoltate argumentele pentru care criticile deduse analizei în prezentul recurs sunt nefondate, în funcţie de circumstanţele concrete ale pricinii deduse judecăţii.

Verificând considerentele deciziei recurate, în primul rând, se constată că nu este reală susţinerea recurentului că instanţa ar fi statuat că înscrisul a fost reţinut de partea adversă, însă putea fi administrat, nefiind imposibil de obţinut, motiv pentru care nu subzistă nici alegaţia care se bazează pe această premisă, şi anume că interpretarea dată de instanţa ar conduce la o condiţie de admisibilitate neprevăzută de textul legal, noţiunea lex tertia fiind impropriu folosită. Dimpotrivă, curtea de apel a statuat în mod clar că revizuenta nu a dovedit reţinerea sau ascunderea înscrisului nou de către intimata-reclamantă.

Nu poate fi primită nici critica în sensul că teza reglementată de textul legal nu are în vedere doar reţinerea fizică a unui înscris, ci inclusiv situaţia în care partea adversă a negat existenţa înscrisului.

Principiul disponibilităţii caracterizează procesul civil în care părţile litigante susţin interese contrare, ceea ce înseamnă că, în raport cu susţinerile intimatei-reclamante, recurenta-revizuentă a avut dreptul de a stabili coordonatele apărării din dosarul de fond, prin combaterea afirmaţiilor, contestarea situaţiei de fapt şi interpretarea dată legii de către partea adversă.

Astfel, interpretarea dată de curtea de apel este corectă, deoarece din perspectiva motivului de revizuire nu interesează veridicitatea susţinerilor făcute anterior de părţi în faţa instanţelor de fond în legătură cu existenţa/inexistenţa înscrisului, care pot fi verificate şi combătute, ci se examinează dacă partea adversă a reţinut voluntar sau involuntar înscrisul, dacă a realizat acţiuni de nepredare, ascundere a înscrisului ori demersuri concrete de împiedicare a titularului revizuirii să intre în posesia înscrisului respectiv, fiind necesar totodată ca revizuientul să nu fi cunoscut faptul reţinerii înscrisului de către adversar în momentul judecării fondului, deoarece, în caz contrar, el ar fi putut uza de prevederile art. 172 din C. proc. civ. de la 1865.

Nedeclararea existenţei unui înscris nu echivalează cu ascunderea lui, dacă înscrisul se află în arhiva unei autorităţi/instituţii publice, deoarece această împrejurare conferă părţii posibilitatea efectivă de a face verificări privind existenţa sa şi, eventual, de a obţine înfăţişarea/aducerea lui în instanţă, fără a putea invoca propria lipsă de diligenţă ulterior, pe cale revizuirii. Aşadar, s-a impus concluzia că nu intră în domeniul de aplicare al normei menţionate situaţia în care înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi/instituţii publice, chiar dacă partea adversă neagă existenţa lui.

3. Nu pot fi validate nici criticile prin care s-a susţinut că instanţa de revizuire a apreciat, în mod greşit, că nu este îndeplinită condiţia caracterului determinant al înscrisului raportat exclusiv la dezlegările date de instanţa de recurs, precum şi că din această perspectivă hotărârea recurată ar fi nemotivată. Drept urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Motivul de revizuire invocat presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor care rezultă din chiar modul de redactare a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, acestea fiind enunţate în considerentele precedente. Ca atare, fiind confirmat că nu este îndeplinită condiţia imposibilităţii de prezentare a înscrisului în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, criticile privind verificarea caracterului determinat al acestui înscris nu prezintă interes/relevanţă în planul legalităţii soluţiei de inadmisibilitate a cererii de revizuire, nefiind apte să conducă la modificarea sau casarea hotărârii recurate.

În plus, nu pot fi decelate critici de nelegalitate privind interpretarea prevederilor legale menţionate sub aspectul condiţiei caracterului determinant al înscrisului, întrucât susţinerile prezentate reflectă insatisfacţia recurentei-revizuente faţă de considerentele prin care instanţa de apel a justificat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, reiterând maniera proprie în care ar fi trebuit interpretate şi aplicate considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii . În acest context, trebuie reamintit că instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obţinerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumţiei de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti irevocabile şi principiului securităţii raporturilor juridice (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008).

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, deşi indicat în cererea de recurs, se observă că nu au fost dezvoltate critici propriu-zise relative la nemotivarea hotărârii, ci recurenta-revizuentă şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la modul în care curtea de apel a invalidat sau, altfel spus, a ignorat din punct de vedere juridic susţinerile sale cu privire la condiţia caracterului determinant al înscrisului. Simpla enumerare a argumentelor pentru care, în aprecierea sa, existenţa notificării ar fi schimbat raţionamentul logico-juridic al instanţei, însoţită de afirmaţia că acestea au fost ignorate, nu conturează viciul nemotivării din perspectiva motivului de recurs menţionat.

4. Nu pot fi primite nici argumentele prin care recurenta-revizuentă tinde să devoaleze greşita aplicare a efectului pozitiv al considerentelor deciziei nr. 379 din 23 februarie 2022, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 697A din 8 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti.

Raţionamentul amplu expus de recurenta-revizuentă, prin care face o comparaţie între regimul juridic al celor două căi extraordinare de atac, nu conduce la concluzia că dispoziţiile art. 1.200 pct. 4 din C. civ. de la 1864 au fost aplicate greşit, astfel că se constată legalitatea hotărârii atacate şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Este real că prin intermediul revizuirii din prezenta cauză partea ar fi avut posibilitatea de a obţine retractarea deciziei pronunţate de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual, dacă ar fi dovedit că aceasta este eronată prin raportare la înscrisul descoperit după pronunţarea sa - notificarea formulată de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001. Trebuie remarcat în această privinţă că, prin promovarea revizuirii, titularul acestei cereri a urmărit schimbarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în raport cu existenţa notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, chestiune care ţine de legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, iar nu schimbarea situaţiei de fapt pentru a fi reevaluată temeinicia/netemeinicia acţiunii.

Totodată, la fel de adevărat este şi că, faţă de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, în relaţia dintre părţi, prezumţia puterii de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că, pe calea revizuirii, nu se poate pretinde contrariul a ceea ce s-a dezlegat anterior prin decizia nr. 379 din 23 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. În raport cu prevederile art. 305 din C. proc. civ. de la 1865, care permit administrarea unor înscrisuri în recurs, reiese că instanţa de recurs are posibilitatea să facă o evaluarea pe aceste mijloace de probe noi.

În concret, prin decizia nr. 379 din 23 februarie 2022, Înalta Curte a examinat relevanţa probatorie, în planul circumstanţelor de fapt, a aceluiaşi înscris care fundamentează şi revizuirea, însă nu a apreciat că acesta ar fi putut determina o altă modalitate de aplicare a normelor incidente în materia revendicării, astfel că a respins recursul declarat de pârâta B. S.R.L..

Cu toate că este corect susţinerea recurentei-revizuente potrivit căreia motivele prevăzute pentru cele două căi extraordinare de atac sunt diferite, recursul vizând remedierea erorilor de drept, iar revizuire îndepărtarea erorilor săvârşite în legătură cu situaţia de fapt, aceste argumente nu confirmă critica în sensul că, în cadrul revizuirii, în ceea ce priveşte condiţia caracterului determinant al înscrisului descoperit nu ar putea fi valorificate considerentele unei hotărâri pronunţate în recurs. Aceasta, întrucât atâta vreme cât un aspect litigios a fost consemnat şi rezolvat în actul jurisdicţional anterior, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al unei analize ulterioară din partea unei instanţe, impunându-se noii judecăţi ca un "dat" ce nu poate fi ignorat. Prin urmare, este lipsită de fundament susţinerea privind înfrângerea dispoziţiilor art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, chiar dacă instanţa de recurs a realizat o judecată în coordonatele recursului, a fost analizat acelaşi înscris, iar considerentele expuse sunt elocvente în planul analizei caracterului determinant al înscrisului prin prisma prevederilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, întrucât s-a concluzionat că respectiva notificare nu poate conduce către un fine de neprimire al cererii formulate de reclamantă şi nici nu poate constitui un argument de netemeinicie a pretenţiei de revendicare, precum şi că nu are aptitudinea de a se finaliza printr-o soluţie de restituire în natură a imobilului revendicat în speţă, de vreme ce acesta este deţinut de către un particular (B. SRL).

De asemenea, a reţinut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea sau deţinerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art. 21, să soluţioneze pretenţiile formulate de reclamantă, vizând restituirea, în natură, a bunului în litigiu, existenţa imobilului în proprietatea unei persoane juridice, respectiv a recurentei, nu justifică concluzia că, în circumstanţele date, reclamantei, care a declanşat un asemenea demers, i se poate imputa că nu a continuat procedura legii speciale.

Referitor la regula electa una via, non datur recursus ad alteram, în legătură cu care recurenta-revizuentă a susţinut că instanţa de apel ar fi dat o altă dezlegare jurisdicţională raportat la existenţa notificării, se observă că, în al treilea ciclu procesual, instanţa de recurs a dezlegat şi următoarele aspecte: "aşa cum s-a statuat cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 33/2008, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În plus, regula electa una via, non datur recursus ad alteram a fost recunoscută de dreptul naţional raportat la necesitatea înlăturării riscului de a obţine o dublă reparaţie pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu acelaşi drept, raţiunea instituirii respectivului principiu având, astfel, menirea preîntâmpinării pronunţării unor hotărâri contradictorii. Or, în speţă, reclamanta a ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al fostului proprietar al imobilului revendicat pe calea dreptului comun, iar nu potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001."

În acord cu cele reţinute de instanţa de revizuire, considerentele instanţei de recurs relative la notificarea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 se impun în prezenta cauză, întrucât converg către concluzia că acest înscris nu este apt să determine o altă soluţie decât cea pronunţată prin decizia revizuită, prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, neputând conduce la un fine de neprimire al acţiunii deduse judecăţii.

Contrar susţinerilor recurentei-revizuente, prin considerentele redate de instanţa de revizuire în demersul de valorificare a prezumţiei lucrului judecat s-a dat dezlegare punctuală unei critici pe care chiar aceasta o dedusese judecăţii - pretinsa influenţă asupra judecăţii acţiunii în revendicare a notificării formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, acestea având caracter decisiv pentru că justifică soluţia adoptată, iar nu supraabundent.

Lipsită de fundament este şi critica prin care recurenta-revizuentă susţine că prezumţia lucrului judecat nu trebuia să fie aplicată de instanţa de revizuire, întrucât aspectul litigios nu ar fi fost pus în discuţia părţilor. Această susţinere nu este reală, din moment ce instanţa de recurs a răspuns chiar motivelor de recurs formulate de recurentă (revizuenta din prezenta cauză) şi în susţinerea cărora a fost depusă notificarea, ca înscris nou în etapa recursului.

Având în vedere soluţia ce se va da asupra recursului, Înalta Curte constată că nu se impune analiza susţinerilor pe fondul cauzei, acestea vizând ipoteza în care, urmare a admiterii recursului, ar fi fost admisă cererea de revizuire, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză.

Fată de cele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de revizuenta B. S.R.L. urmează a fi respins.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va obliga pe recurenta-revizuentă B. S.R.L. la plata sumei de 3.000 RON către intimata A., reprezentând cheltuieli de judecată dovedite prin chitanţa şi factura de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 977A din 10 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-revizuentă B. S.R.L. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata A..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.