Nature of statutory compensatory sums for wild animal attacks and legal scope of victim's family for compensation claims

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumelor compensatorii prevăzute de articolul 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, în cuantum de 155.775 Euro, pentru decesulu fiului acestora, C., în urma atacului unui urs;

- în subsidiar, în cazul în care instanţa va considera că art. 57 din Legea nr. 407/2006 nu este aplicabil, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 770.229 RON;

- cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova

Prin sentinţa civilă nr. 1687 din 23 iunie 2022, Tribunalul Prahova, secţia I

Civilă a respins cererea, având ca obiect "obligaţie de a face", formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 3386 din data de 19 decembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B., continuat de moştenitorii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1687 din 23 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

A schimbat în tot sentinţa apelată şi, rejudecând:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamanţii A. şi B. (decedat) - prin moştenitorii A. şi B., a sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale, echivalentul în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, precum şi a sumei de 2.500 RON, reprezentând parte din onorariul de avocat achitat la instanţa de fond.

A obligat intimatul - pârât la plata către apelanţii - reclamanţi a sumei de 3.000 RON, reprezentând onorariul de avocat achitat în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 3386 din 19 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recursuri reclamanţii B. şi A., precum şi pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

4.1. Recursul declarat de reclamanţii B. şi A.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au arătat că, în mod nelegal, instanţa a constat înaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii si protecţiei fondului cinegetic, potrivit cărora, în cazul decesului provocat de una din speciile prevăzute în anexele 1 si 2, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie, pana la vârsta pensionarii.

Arată recurenţii că, deşi textul de lege nu arată în mod expres, din cuprinsul intregului articol rezultă ca aceste sume compensatorii reprezintă daune morale.

Or, instanţa de apel nu a făcut calificarea respectivelor sume compensatorii, aceasta fiind relevantă întrucât stabilirea că acestea reprezintă daune morale conduce la aplicarea cu prioritate a legii speciale, derogatorie de la dreptul comun, în timp ce calificarea acestora ca fiind daune materiale ar conduce la acordarea acestora doar familiei restrânse, respectiv descendenţii si soţia supravieţuitoare.

O justă soluţionare a acestei probleme impune urmărirea conţinutului integral al art. 131 din Legea nr. 407/2006.

Astfel, se poate constata că în alin. (1) legiuitorul face vorbire atât despre daunele materiale, pe care le indică în mod expres, dar şi de daunele morale, despre care nu spune nimic, datorate atât în cazul rănirii cât şi în cazul decesului victimei.

În alin. (2) se face referire în mod expres la daunele morale, acestea urmând a fi acordate celui rănit în urma atacului animalului sălbatic, întrucât în alin. (3) se vorbeşte de persoana decedată.

Astfel, în alin. (2), prin derogare de la dreptul comun, legiuitorul nu face altceva decât să indice criteriul de calcul al daunelor morale, în vederea cuantificării acestora.

Mergând mai departe, la alin. (3) legiuitorul vorbeşte despre sume compensatorii care se acordă în caz de deces al victimei, în opinia recurenţilor acestea reprezentând tot daune morale, însă acordate victimei celui decedat.

Afirmă recurenţii că despre daunele materiale constând în cheltuielile de înmormantare se vorbeşte în alin. (1), fiind lipsit de logică sa se vorbească despre daune materiale şi în alin. (1) şi în alin. (3).

Totodată, recurenţii critică faptul că instanţa de apel a aplicat doar parţial dispoziţiile art. 131 din legea specială, stabilind în baza acestei legi doar persoana răspunzătoare şi răspunderea obiectivă, însă cuantumul daunelor morale acordate a fost realizat prin aplicarea dreptului comun.

Sub un al doilea aspect, se susţine şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a noţiunii de familie a victimei.

În accepţiunea acestora, daca legiuitorul ar fi avut în vedere numai soţia şi copiii, acest lucru ar fi fost stipulat în mod expres. Însa, legiuitorul nu a procedat în acest mod, astfel că, în mod nelegal, s-a apreciat că o parte din familie poate fi despăgubită în baza art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, iar altă parte în baza art. 1391 C. civ.

În opinia acestora, familia, din punct de vedere juridic, este alcătuită din membri care au drepturi şi obligaţii reciproce.

Astflel, art. 516 C. civ. determină sfera persoanelor între care există drepturi şi obligaţii, identificând soţul, soţia, rudele în linie dreaptă, fraţii şi surorile şi celelalte persoane anume prevăzute de lege.

Mai mult decât atât, din toate înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că defunctul locuia şi gospodărea cu părinţii, ceea ce înseamna că şi din punct de vedere al situariei de fapt, aceştia se încadrau în noţiunea de familie.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, fără a ţine cont de cadrul legal privind gestionarea fondurilor cinegetice din România.

Prin raportare la prevederile Legii nr. 407/2006, a solicitat să se constate că acesta deţine doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar în baza acestor atribuţii poate doar să verifice/să supervizeze activitatea desfăşurată de gestionar şi să emită derogări pentru speciile protejate.

În cazul exemplarelor din speciile de interes cinegetic prevăzute în anexele nr. 1 şi nr. 2 din Legea nr. 407/2006, recurentul a afirmat că nu poate realiza paza fiecărui exemplar şi nici nu poate să se servească de acesta în interes propriu.

Însă, gestionarul faunei cinegetice, prin încheierea contractului de gestionare, are obligaţia de a asigura paza întregii faune cinegetice din fondul pe care îl gestionează şi de a preveni pagubele cauzate.

În sprijinul acestor susţineri, recurentul a solicitat să se reţină şi aspectele statuate în cauze similare, respectiv în cele care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018, în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 129 din 26 octombrie 2021 de către Curtea de Apel Târgu Mureş, respectiv a dosarului nr. x/2014, în care a fost pronunţată decizia nr. 258/R din 16 octombrie 2019.

Referitor la daunele morale, recurentul a arătat că acestea sunt definite în doctrina de specialitate ca reprezentând "consecinţe de natură nepatrimonială cauzate reclamantului prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual." Despăgubirea, pentru a reprezenta o reparaţie trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitatea, importanţa şi consecinţele acestuia.

Astfel, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor intimaţilor-reclamanţi.

Apreciază că suma acordată reclamanţilor, cu titlu de daune morale, este una excesivă în raport cu practica instanţelor de judecată, care în cauze similare au acordat sume mult mai mici pentru acelaşi tip de prejudiciu, în acest sens fiind indicată cu titlu de jurisprudenţă decizia nr. 571 din 01 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 13 aprilie 2023, cu respectarea termenului legal, reclamanţii B. şi A. au formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care invocă excepţia nulităţii recursului, arătând că prima critică, cea vizând atragerea răspunderii solidare a gestionarului faunei cinegetice ar fi fost formulată omisso medio iar, a doua critică, vizând cuantumul daunelor acordate, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.

Totodată, în data de 09 mai 2023, cu respectarea termenului legal, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a depus întâmpinare la recursul reclamanţilor, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor

Criticile recurentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006.

Prin raportare la prevederile Legii nr. 407/2006, pârâtul a solicitat să se constate că acesta deţine calitatea de administrator al faunei cinegetice, atribuţiile sale fiind limitate doar la verificarea/supervizarea activităţii desfăşurate de gestionar şi la emiterea unor derogări pentru speciile protejate, neavând prerogative în ceea ce priveşte asigurarea pazei fiecărui exemplar al fondului cinegetic.

Criticile astfel formulate nu pot fi însă primite.

Cauza juridică în speţa de faţă, înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic, în condiţiile art. 131 din legea specială nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic iar, în subsidiar în temeiul dispoziţiilor de drept comun ale art. 1375 şi alea art. 1377 C. civ.

Astfel, instanţele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundametată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului comportament al animalului din specia urs, secie ce se încadrează în anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită îndeplinirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul animalului" şi prejudiciu, precum şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.

Cât priveşte noţiunea de pază juridică, aceasta poate fi reprezentată ca fiind puterea de direcţie, supraveghere şi control pe care o persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent, asupra unui lucru de care se serveşte în mod direct sau indirect, în interesul său propriu.

Examinând criticile de nelegalitate ce vizează reţinerea greşită a calităţii de paznic juridic a recurentului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţi, fiind autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice, neprezentând relevanţă faptul că s-a procedat la încheierea contractului nr. x/22.08.2021, prin care pârâtul a predat întreaga faună cinegetică de pe fondul cinegetic nr. 26 Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Prahova, în condiţiile în care legea stabileşte expres cine este titularul obligaţiei de despăgubire.

Astfel, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, întrucât vânatul care se află în proprietatea statului se află într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, luând măsurile ce se impun pentru a preveni sau a limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ".

Art. 1377 din acelaşi act normativ stipulează că, "În înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

În cauză, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, în conformitate cu art. 19 alin. (2)1 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuţie evaluarea populaţiilor din speciile prevăzute în anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăseşte şi specia urs.

În calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecţia mediului, acest minister are şi atribuţii de control şi de supraveghere a animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor prin actul normativ anterior amintit, atribuţii menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât acestuia îi este atribuită calitatea de paznic juridic, în înţelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs.

Chiar dacă Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor avea, la data producerii evenimentului din 11 aprilie 2021, calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 lit. a) din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 (care defineşte noţiunea de "administrator", aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice), atribuţiile sale, astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcţionarea sa, nu exclud calitatea de paznic juridic a recurentului.

Pe de altă parte, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Prahova, cu privire la care recurentul susţine că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietară a urşilor sălbatici. În calitate de gestionar al fondului cinegetic nr. 26, care, conform art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006 este persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, nu poate fi ţinută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării. Or, ursul brun este specie protejată şi inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea şi relocarea exemplarelor din această specie se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menţionează la art. 38 din actul normativ anterior invocat.

Astfel spus, calitatea Romsilva de gestionar al fondului cinegetic care are obligaţia de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice nu suprimă îndatoririle şi responsabilităţile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcţie, supraveghere şi control, de esenţa noţiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) şi, drept urmare, nu pot avea nici aptitudinea de a limita reclamanţilor - victime dreptul afirmat de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului.

De altfel, intenţia legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituţiilor publice centrale s-a concretizat efectiv prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 131, care a statuat, inclusiv, asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale legii, soldate cu rănirea sau decesul unei persoane fizice (cum este cazul de faţă), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019, "(1) Se înfiinţează Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului şi prin comasarea cu Ministerul Apelor şi Pădurilor, prin preluarea activităţilor şi structurilor acestuia, precum şi a unităţilor aflate în subordinea, coordonarea şi sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor se desfiinţează Ministerul Apelor şi Pădurilor".

Conform acestor dispoziţii, prin preluarea activităţilor, structurilor şi unităţilor aflate în subordinea Ministerului Apelor şi Pădurilor care, astfel, se desfiinţează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparţine autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare şi care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/2017, revine ministerului recurent.

În consecinţă, Înalta Curte are în vedere existenţa legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală obiectivă pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea atât a calităţii de autoritate centrală, obligată la plata de despăgubiri în temeiul art. 131 din Legea nr. 407/2006, cât şi a calităţii dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ.

Aceasta întrucât fundamentul răspunderii civile delictuale obiective presupune tocmai obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza juridică a animalului sălbatic, independent de orice culpă, dată fiind obligaţia păzitorului juridic de garanţie cu privire la "comportamentul" animalului, aşa cum s-a arătat anterior.

Drept urmare, răspunderea recurentului-pârât Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor putea fi exclusă numai în situaţia în care se făcea dovada inexistenţei raportului de cauzalitate dintre fapta animalului şi prejudicul suferit de reclamanţi, probând, deci, că prejudiciul ar fi fost cauzat în exclusivitate de un caz de forţă majoră, de fapta victimei sau de fapta unui terţ, ceea ce în cauză nu s-a invocat şi nici dovedit.

Recurentul a mai criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate intimaţilor-reclamanţi, susţinând că acestea sunt excesive în raport cu sumele acordate de instanţe în cauze similare.

Or, distinct de faptul că jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel, în recurs se poate verifica doar dacă curtea de apel a aplicat corect criteriile jurisprudenţiale ce trebuie avute în vedere într-o atare situaţie, şi care se referă, în esenţă, la consecinţele negative suferite de cei în cauza pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor morale şi la măsura în care acesta este proporţional cu suferinţele resimţite de reclamanţi nu relevă aspecte de nelegalitate, astfel că nu pot forma obiect de analiză în faza recursului întrucât cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ. nu permite schimbarea stării de fapt deja reţinute de instanţele fondului.

Apreciind asupra temeiniciei pretenţiilor reclamanţilor referitoare la obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanţa de apel, în decizia recurată, a arătat că stabilirea acestor despăgubiri implică şi o doză de aproximare, însă aceasta trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să-i atenueze suferinţele morale, dar fără a se ajunge în situaţia unei îmbogăţiri fără just temei, în raport cu circumstanţele particulare ale cazului.

Având în vedere aceste circumstanţe, raportându-se la tulburarea sufletească generată de decesul fiului acestora, corelat cu gradul de previzibilitate al decesului şi cu dependenţa materială şi emoţională cu victima, legătura afectivă profundă dintre victimele mediate şi victima imediată, instanţa de apel a evaluat acest prejudiciu la suma de 60.000 euro.

Astfel, în cadrul examenului de proporţionalitate între suferinţele morale ale reclamanţilor şi cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii B. şi A.

În cuprinsul motivelor de recurs, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva greşitei aplicări în cauză a dispoziţiilor dreptului comun, în detrimentul legii speciale, Legea nr. 407/2006 a vânătorii si protecţiei fondului cinegetic, care prevedea posibilitatea acordării de sume compensatorii familiei victimei decedate, constând în echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării.

Au arătat recurenţii că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 şi să stabilească natura juridică a sumelor compensatorii prevăzute de acest text de lege, în sensul de a statua dacă acestea sunt reprezentate de daune morale sau materiale.

Totodată, solicită a se avea în vedere că noţiunea de "familia victimei" se interpretează în sens extensiv, în sensul că din aceasta nu fac parte doar descendenţii, ci şi soţul/soţia, ascendenţii şi colateralii privilegiaţi.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că poate fi atrasă răspunderea obiectivă a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor în baza dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, în calitate de autoritate publică centrală responsabilă cu paza animalelor sălbatice.

Drept consecinţă, curtea de apel a admis în parte solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata prejudicului produs prin fapta omisivă a acestuia, în sensul că a acordat reclamanţilor daune morale în cuantum de 30.000 euro pentru fiecare dintre aceştia, pentru suferinţa psihică la care au fost supuşi ca urmare a decesului fiului lor, C., în temeiul dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ.

Aşadar, instanţa de apel a acordat reclamanţilor daune morale, însă nu în temeiul legii speciale, ci în temeiul dreptului comun, judecând în echitate şi apreciind că dispoziţiile din C. civ. le sunt aplicabile şi favorabile, în circumstanţele în care reclamanţii nu îndeplineau cerinţa prevăzută în norma specială, aceea de a face parte din familia restrânsă a victimei şi nici nu au făcut dovada că se aflau în întreţinerea fiului acestora.

Altfel spus, constatând că reclamanţii nu îndeplinesc condiţiile pentru aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, curtea de apel a acordat acestora daune morale în temeiul normelor subsidiare, şi a stabilit cuantumul acestora potrivit dreptului comun, reprezentat de art. 1391 alin. (2) C. civ.

În analiza motivului de recurs referitor la natura juridică a sumelor compensatorii prevăzute de alin. (3) al art. 131 din Legea nr. 407/2006 se constată că susţinerea recurenţilor în sensul că acestea reprezintă daune morale nu este întemeiată.

Astfel, potrivit alin. (13)1 din Legea nr. 407/2006, "(1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale. (2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate. (3) În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării".

Astfel, art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 stabileşte dreptul victimei atacului exemplarelor din speciile de faună sălbatică enumerate în anexele 1 şi 2 (în cauză fiind vorba despre urs - prevăzut în anexa 2 pct. 8), sau a moştenitorilor acestora de a beneficia de repararea daunelor materiale şi morale încercate.

În alin. (2) al normei citate legiuitorul reglementează modul de calcul al daunelor morale, în timp ce în alin. (3) este prevăzut modul de calcul al daunelor materiale.

Astfel, atât timp cât la alin. (2) legiuitorul a menţionat în mod expres modul de calcul a daunelor morale, care urmează a fi stabilit în raport cu salariul aflat în plată (pentru victimele aflate în activitate) sau cu salariul minim pe economie (pentru victimele care nu erau angajate) nu se poate susţine în mod valabil că sumele compensatorii prevăzute la alin. (3) se referă tot la daune morale, neputând fi justificată în vreun fel reglementarea distinctă a unui alt mod de calcul a aceloraşi daune morale menţionate la alin. (2).

Mai mult, în art. 10 din Hotărârea nr. 3/2023 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele şi/sau daunele produse de speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexele nr. 1 şi 2 la Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 şi unele măsuri de punere în aplicare a acesteia se face distincţia între stabilirea despăgubirilor pentru cazurile de vătămare corporală şi cele de deces, în prima ipoteză fiind prevăzut în mod expres de legiuitor faptul că, distinct de daunele morale, se acordă celui vătămat şi venitul net nerealizat de victimă pe perioada incapacităţii temporare de muncă sau salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată (în cazul în care persoana vătămată nu are calitatea de salariat la data producerii accidentului). Or, în caz de deces, la alin. (2) pct. 2 al art. 10 din Hotărâre, daunele morale lipsesc, iar daunele compensatorii sunt reprezentate chiar de contravaloarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată menţionat şi la alin. (2) pct. 1.

Or, acest salariu minim brut pe ţară nu poate avea dublă natură juridică, în caz de vătămare corporală să reprezinte daună materială, iar în caz de deces să fie considerat daună morală.

Aşadar, observând menţionarea distinctă a celor două tipuri de daune, în alin. (2) şi (3) ale art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, precum şi faptul că sumele de bani prevăzute la alin. (3) urmează să facă obiectul unor prestaţii fixe şi periodice - ceea ce este specific daunelor materiale, Înalta Curte constată că sumele compensatorii vin să compenseze prejudiciile materiale generate de dispariţia prematură şi intempestivă a victimei, traduse prin scăderea nivelului de trai şi a condiţiilor de viaţă ale membrilor de familie aflaţi în întreţinerea acestuia.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sumele compensatorii prevăzute de art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 reprezintă daune materiale, acest tip de despăgubiri nefiind solicitat de către recurenţii-reclamanţi, care au pretins, prin acţiunea introductivă de instanţă, doar acordarea de daune morale.

Oricum, obligarea pârâtului la plata daunelor materiale se putea face, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, doar în situaţia întrunirii şi a celelorlalte condiţii prevăzute de lege pentru acordarea unor asemenea despăgubiri, şi anume ca persoanele care le pretind să facă parte din familia victimei, astfel cum se prevede în mod expres prin dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 sau să facă dovada fie a faptului că victima decedată le presta întreţinere (nefiind suficient să locuiască împreuna în acelaşi imobil), fie că legea le recunoştea dreptul la întreţinere din partea celui decedat, ipoteză care impunea probarea, în conformitate cu art. 524 C. civ., că aceştia se aflau în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau bunurile deţinute.

În ceea ce priveşte noţiunea de familie, art. 258 C. civ. prevede că "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiiilor lor".

Reiese, astfel, că titularii dreptului de acordare a daunelor materiale sunt membrii familiei defunctului în sens restrâns, respectiv soţul supravieţuitor şi descendenţii acestuia.

Totodată, în ceea ce priveşte a condiţia alternativ prevăzută 1390 C. civ., curtea de apel a constatat, în baza probatoriului analizat, care nu mai poate fi reinterpretat în calea extraordinară de atac a recursului, că reclamanţii nu au făcut dovada faptului că fiul acestora le presta întreţinere, nepretinzând prin acţiune nici constatarea în privinţa acestora a stării de nevoie care impunea aplicarea art. 524 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă criticile recurenţilor-reclamanţi în sensul că aceştia ar fi îndreptăţiţi la acordarea sumelor compensatorii prevăzute de art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, pe de-o parte întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, sumele compensatorii au natura juridică a unor daune materiale, iar reclamanţii au pretins acordarea de daune morale iar, pe de altă parte, întrucât aceştia nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor în vederea acordării acestui tip de daune.

În raport cu cele statuate anterior, rămâne ca, pentru ipoteza decesului, ipoteză care se verifică în prezenta cauză, familia victimei în sens extins să îşi poată valorifica dreptul la acordarea daunelor morale numai în condiţiile art. 1391 alin. (2) C. civ., drept care a şi fost, de altfel, recunoscut prin decizia atacată, instanţa de apel dispunând obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale pentru fiecare dintre recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul recurenţilor-reclamanţi ca nefondat, constatând că instanţa de apel a dispus, în mod corect, obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a daunelor morale în temeiul dreptului comun.

În considerarea argumentelor anterior reţinute, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al cererilor de recurs şi să dispună în consecinţă, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În unanimitate, respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei nr. 3386 din data de 19 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.

Cu majoritate, respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 3386 din data de 19 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.

Cu opinie separată, în sensul admiterii recursului declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 3386 din data de 19 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022, cu consecinţa casării şi trimiterii spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Opinia separată se referă numai la modalitatea de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A., apreciindu-se că sunt întemeiate criticile formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

În schimb, soluţia cu privire la recursul declarat de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a fost pronunţată în unanimitate, neexistând nicio divergenţa de opinie asupra caracterului nefondat al criticilor formulate prin calea de atac exercitată de către recurentul-pârât.

Cu privire la recursul declarat de către recurenţii-reclamanţi, în primul rând, se evidenţiază faptul că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de atacurile exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale Legii nr. 407/2006 soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice reprezintă o instituţie nou intrată în reglementarea dreptului românesc, anterior acestui moment, repararea prejudiciilor la care se referă acest act normativ fiind supusă regimului juridic general al răspunderii civile obiective, instituit prin dispoziţiile de drept comun ale art. 1.375 şi urm. din C. civ.

Aşadar, raportul dintre dispoziţiile ce reglementează acordarea daunelor morale pentru prejudiciile cauzate de atacurile exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale Legii nr. 407/2006, din cuprinsul acestui act normativ, şi dispoziţiile de drept comun din C. civ., este unul de la special la general, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, ceea ce înseamnă că pretenţiile de despăgubire întemeiate (de reclamanţi) pe consecinţele prejudiciabile cauzate de animalul aflat în paza juridică a intimatei pârâte trebuie analizate prin prisma normei speciale şi derogatorii, iar nu prin raportare la dispoziţiile de drept comun.

Divergenţa jurisprudenţială existentă între judecătorul opiniei separate şi judecătorii opiniei majoritare se referă la calificarea naturii juridice a sintagmei "sumele compensatorii" prevăzute de art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, modificată prin Legea nr. 13/2020 şi a conţinutului noţiunii de "familie" din norma juridică precitată şi efectele juridice asupra modalităţii de soluţionare a cauzei pendinte.

Astfel, în art. 13 1 din actul normativ antereferit se prevede că "În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale.

(2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate.

(3) În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării".

Norma specială instituită de art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, recunoaşte caracterul inerent al producerii prejudiciului moral în situaţia vătămării integrităţii fizice sau a sănătăţii, ca urmare a atacului unor exemplare de faună sălbatică, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice.

Aşadar, sfera de aplicabilitate a acestei dispoziţii legale este incidentă atât în ipoteza decesului, cât şi a rănirii persoanei fizice, fiind recunoscut dreptul de a obţine daune morale în ambele situaţii.

În cuprinsul aceluiaşi alineat, se clarifică conţinutul noţiunii de "despăgubiri materiale" care se compune din: cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare şi veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului.

În alin. (2) al aceluiaşi articol, este normată modalitatea de cantificare a daunelor morale în ipoteza rănirii persoanei fizice, fiind explicitate în mod clar criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale, cu referire la calitate de salariat sau nesalariat a victimei.

În continuare, în alin. (3) al aceluiaşi articol, este prevăzută modalitatea de calcul tot a daunelor morale acordate familiei, în situaţia decesului unei persoane fizice, fiind stabilite criteriile avute în vedere, fără a se mai realiza distincţia între calitatea de salariat sau de nesalariat a victimei.

Judecătorul opiniei separate susţine că sintagma "sumele compensatorii" prevăzută de art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 se referă la daunele morale, care se acordă în situaţia în care atacul animalelor din speciile prevăzute în anexele 1 şi 2 s-a soldat cu decesul victimei, şi nu la prejudiciile materiale, care sunt normate în cuprinsul alin. (1) şi care se compun, aşa cum se prevede în mod expres, din cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare şi veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului şi până la data decesului.

Chiar dacă legiuitorul a uzitat noţiunea de "sume compensatorii" şi nu termenul juridic de "daune morale", nu se poate decela că semnificaţia acestei noţiune ar fi restrânsă numai la despăgubiri materiale, deoarece raportul dintre aceste noţiuni este de subordonare, întrucât, în conţinutul noţiunii de sume compensatorii sunt cuprinse daunele morale - al căror scop este de a compensa prejudiciul moral.

Identitatea dintre conţinutul noţiunii de sume compensatorii cu noţiunea de daune morale poate fi decelată prin modalitatea simetrică de reglementare a alin. (2) şi (3), întrucât se foloseşte acelaşi criteriu pentru evaluarea despăgubirilor morale, atât în ipoteza decesului victimei, cât şi în situaţia rănirii victimei nesalariate, respectiv echivalentul unui salariu minim pe economie.

În concluzie, apreciind că dispoziţiile art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 reglementează posibilitatea acordării daunelor morale, se relevă că această normă juridică era aplicabilă în litigiul pendinte, şi nu dispoziţia de drept comun, care a fost valorificată de instanţa de apel, fiind întemeiată critică formulată de către recurenţii-reclamanţi.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, respectiv semnificaţia noţiunii de "familie", judecătorul opiniei separate constată că nu există o definiţie a acesteia în conţinutul actului normativ antereferit, împrejurare faţă de care, în conformitate cu art. 2 din C. civ., se va avea în vedere semnificaţia acestei noţiunii în cuprinsul C. civ.. În acest sens, se constată că denumirea Cărţii a II-a este "Despre Familie" şi cuprinde Titlul II- Căsătoria, Titlul III- Rudenia, Titlul IV- Autoritatea părintească şi Titlul V- Obligaţia de întreţinere.

În cuprinsul actului normativ nu există nicio definiţie expresă a noţiunii de familie, însă semnificaţia acestui termen juridic poate fi conturat, având în vedere beneficiarii normelor juridice şi modalitatea de reglementare a raporturilor juridice dintre aceştia.

Astfel, în cuprinsul art. 258, care are denumirea marginală "Familia" se normează că "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor", iar prin art. 516 se prevede că "Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege".

Din interpretarea gramaticală a prevederilor legale anterrferite se decelează conţinutul noţiunii de familie restrânsă compusă din părinţi şi copii, şi de familie extinsă constituită din părinţi, copii, rudele în linie dreaptă, fraţii şi surorile.

Această interpretare este confirmată de către legiuitor, întrucât în cuprinsul Legii nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului se stipulează la art. 4 că "În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:a) copil - persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii;b) familie - părinţii şi copiii acestora;c) familie extinsă - rudele copilului, până la gradul III inclusiv, cu care copilul sau familia acestuia a menţinut relaţii personale şi contacte directe".

Prin urmare, familia se compune din soţ, soţie şi copii acestora, aceasta fiind accepţiunea restrânsă a termenului. În schimb, familia extinsă este compusă din ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi soţul.

Indiferent de semnificaţia termenului "familie" (restrânsă sau extinsă) din cuprinsul art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, se evidenţiază că norma juridică era aplicabilă în litigiul pendinte, întrucât recurenţii-reclamanţi erau părinţii victimei decedate, făcând parte din familia restrânsă.

Pentru toate considentele expuse, se constată că erau întemeiate criticile formulate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., astfel încât se impunea admiterea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi şi casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa de apel.