Penalty base includes VAT; main appeal admitted, case remanded for penalty re-calculation, incidental appeal inadmissible.

A. Formularea de către aceeaşi parte atât a unui recurs principal cât şi a unui recurs incident. Inadmisibilitatea recursului incident

B. Acţiune în pretenţii având ca obiect penalităţi de întârziere. Clauză penală prin care se prevede că penalităţile de întârziere se raportează la preţul contractului. Interpretarea noțiunii de preț al contractului. Nelegala excludere din baza de calcul a penalităţilor a TVA-ului aferent preţului neachitat la termen

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Penalităţi de întârziere

TVA

Contract de prestări servicii

Recurs incident

Inadmisibilitate

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Aplicarea legii în timp

Forţa obligatorie a contractului

C. proc. civ., art. 472 alin. (1), art. 491 alin. (1)-(2)

C. civ., art. 6 alin. (4)

Legea nr. 71/2011, art. 201

C. civ., art. 2537 pct. 2, art. 2538 alin. (2), art. 2539 alin. (2)

C. civ. 1864, art. 969, art. 970, art. 977, art. 1073

Din economia prevederilor art. 491 și art. 472 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că recursul incident a fost reglementat ca un instrument pus la dispoziţia părţii care, deși nu a câștigat în totalitate procesul în fața primei instanțe, este mulțumită de soluţia dată, sperând ca hotărârea să rămână definitivă în forma în care a fost pronunţată, şi care, după împlinirea termenului de recurs, constatând că partea potrivnică a formulat recurs principal, poate să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la modificarea hotărârii, odată cu depunerea întâmpinării la recursul principal.

Aşadar, recursul incident este consacrat numai în favoarea părții care nu a declarat recurs principal, nu şi a celei care a declarat recurs principal, rațiunile pentru care a fost reglementată de legiuitor nesubzistând în această din urmă situaţie.

Astfel, exercitarea recursului pe cale principală de către o parte litigantă suprimă, faţă de aceasta, calea extraordinară de atac reglementată de art. 491 C. proc. civ., și, prin urmare, demersul judiciar iniţiat de aceasta în temeiul textului de lege enunţat este inadmisibil, partea neavând deschisă calea recursului incident în atare condiţii.

În situația în care, potrivit convenției părților, prețul contractului conține și cota TVA, clauza contractuală prin care părțile au convenit ca baza de calcul a accesoriilor creanţei să fie reprezentată de preţul contractului trebuie interpretată ca incluzând și această cotă.

Împrejurarea că reclamanta aplica TVA la încasare, sistem în baza căruia exigibilitatea TVA se amâna până la data încasării contravalorii integrale/parţiale a livrării TVA-ului aferent facturilor, este lipsită de efecte juridice, de vreme ce scopul acestei clauze penale este de evaluare anticipată a valorii prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației de plată, fără ca partea care îl solicită să mai fie ţinută să îl probeze, iar criteriile stabilirii despăgubirii sunt expresia voinţei părţilor.

Prin urmare, excluderea de către instanța de apel din baza de calcul a penalităților a TVA-ului aferent prețului neachitat la termen reflectă aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 969, art. 977 şi, implicit, celor ale art. 970 şi art. 1073 C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia s-a întocmit contractul dintre părți.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 534 din 7 martie 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, Secţia civilă la 03 septembrie 2019, sub nr. x/306/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 311.163 lei, cu titlu de penalități de întârziere, aferente facturilor neachitate pentru perioada 13 februarie 2016-30 iunie 2019 (118.718,92 lei) şi pentru perioada 25 aprilie 2015-12 noiembrie 2018 (192.443,88 lei), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6724/2019 din 13 decembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Sibiu, Secţia civilă, competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Sibiu pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr unic.

La 03 martie 2020, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 121.203,92 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente facturilor neachitate la scadenţă pentru perioada 13 februarie 2016-30 iunie 2019, sumă compusă din 118.718,92 lei şi 2.485 lei, reprezentând diferenţa de penalităţi pretinse în dosarul nr. x/306/2018, aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020, Tribunalul Sibiu, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, printre alte măsuri dispuse, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente facturilor nr. 3183 din 29 octombrie 2015, nr. 3216 din 27 noiembrie 2015 și nr. 3249 din 21 decembrie 2015.

La 09 noiembrie 2021, reclamanta şi-a precizat cuantumul pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 106.323,88 lei, compusă din suma de 2.484,96 lei, reprezentând diferenţa penalităţilor de întârziere pentru perioada 31 ianuarie 2015-29 septembrie 2015 şi suma de 103.838,92 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere pentru perioada 29 ianuarie 2016-21 decembrie 2018.

Prin sentinţa nr. 2/C din 06 ianuarie 2022, Tribunalul Sibiu, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 106.323 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente facturilor fiscale emise în baza contractului de prestări servicii nr. 3/37 din 10 februarie 2010, în perioada 12 februarie 2016-30 iunie 2019 şi a sumei de 4.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Reclamanta A. S.A. a declarat apel împotriva acestei hotărâri şi a încheierii din 15 septembrie 2020, iar pârâta B. S.R.L. a promovat apel numai împotriva sentinței primei instanţe.

Prin decizia nr. 220/2023 din 21 iunie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă a admis apelurile, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere solicitate în baza facturilor nr. 3183 din 29 octombrie 2015, nr. 3216 din 27 noiembrie 2015 și nr. 3249 din 21 decembrie 2015, a obligat pârâta la plata către reclamantă şi a penalităţilor de întârziere aferente facturilor menționate pentru perioada 12 februarie 2016-30 iunie 2019, penalităţi calculate la valoarea fără TVA începând cu a 11-a zi de la data comunicării facturilor, a stabilit cuantumul penalităților aferente celorlalte facturi emise în baza contractului de prestări servicii nr. 3/37 din 10 februarie 2010, la plata cărora a fost obligată pârâta în favoarea reclamantei, pentru perioada 12 februarie 2016-30 iunie 2019, la suma de 88.305,17 lei, a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată la fond şi a luat act că acestea se vor solicita pe cale separată, a obligat intimata A. S.A. la plata către apelanta B. S.R.L. a sumei de 1.982,94 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, a luat act că apelanta A. S.A. va solicita cheltuielile de judecată din apel pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat atât recurs principal, cât şi incident, iar pârâta B. S.R.L. a promovat recurs principal.

Motivându-şi recursul principal, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de apel de stabilire a cuantumului penalităţilor de întârziere la suma de 88.305,17 lei, şi nu la suma de 106.323 lei, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.982,94 lei, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; astfel, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Circumscris primului caz de casare, a susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut că recurenta este îndreptăţită la plata penalităţilor aferente sumelor neachitate şi datorate şi că, potrivit art. 4.1 din contract, preţul contractului convenit de părţi pentru serviciile prestate în temeiul contractului nr. 3/37 din 10 februarie 2010 este de 1,44 lei/mp/an, sumă la care se va adăuga TVA, aceasta a considerat că determinarea cuantumului penalităților de întârziere se face prin aplicarea procentului convenit asupra prețului contractului, fără TVA.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de la art. 969, art. 970 şi art. 1073 C. civ. de la 1864, respectiv de la art. 1.088, art. 1.170, art. 1.270 alin. (1) şi art. 1.516 Noul C. civ., în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere la preţul contractului fără TVA.

În acord cu instanţa de prim control judiciar, a afirmat că penalităţile nu sunt purtătoare de TVA, însă, în cauză, potrivit voinţei părţilor, acestea se calculează la preţul contractului cu TVA.

În opinia recurentei, soluţia pronunţată instanţa de apel sub acest aspect înfrânge garanţia conferită de dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1.270 Noul C. civ., întrucât interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor contractuale se realizează în raport cu voinţa exprimată de părţi la încheierea convenţiei, iar prin contract părţile au stabilit în favoarea recurentei dreptul de a beneficia de penalităţi de întârziere la suma datorată, care conţinea şi TVA, iar potrivit art. 4.1 din contract, preţul acestuia era de 1,44 lei/mp la care se adăuga TVA.

A mai susţinut că prin nesocotirea voinţei părţilor materializată în contractul de prestări servicii s-au încălcat şi dispoziţiile art. 970 C. civ. de la 1864, precum şi art. 1.516 Noul C. civ.

Pe calea recursului incident, recurenta-reclamantă a prezentat aceleaşi argumente.

Motivându-şi recursul, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi după rejudecarea cauzei, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru penalităţile de întârziere aferente facturilor nr. 3183 din 29 octombrie 2015, nr. 3216 din 27 noiembrie 2015 şi nr. 3249 din 21 decembrie 2015, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., justificat de faptul că, faţă de data încheierii contractului, 10 februarie 2010, în speţă erau aplicabile dispoziţiile Codului civil de la 1864 şi ale Decretului-lege nr. 167/1958, şi nu cele ale art. 2.537 pct. 1 şi 2 Noul C. civ., cum greşit a apreciat instanţa de apel.

Potrivit recurentei, pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei erau incidente prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, întrucât facturile sus-menţionate au fost achitate în cursul procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/306/2018 şi reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că pretenţiile aferente acestora au rămas fără obiect.

Astfel, a arătat că statuările instanţei de prim control judiciar referitoare la întreruperea cursului prescripţiei prin introducerea acţiunii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/306/2018 contravine situaţiei de fapt şi art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, având în vedere că odată cu stingerea dreptului la acţiune pentru debitul principal s-a stins şi dreptul de a mai solicita penalităţile de întârziere.

A mai precizat că normele legale indicate se regăsesc şi în Noul Cod civil, la art. 2.539 alin. (2), şi că înregistrarea celor trei facturi în contabilitate, în lipsa achitării penalităţilor în parte, nu reprezintă o recunoaștere a datoriei în litigiu în sensul art. 2.538 alin. (2) teza a II-a Noul C. civ.

În final, a subliniat că achitarea debitului principal nu este de natură să conducă la concluzia că recurenta a recunoscut penalitățile, din contră, atitudinea sa pe parcursul procesului confirmă faptul că aceasta nu a recunoscut pretenţiile deduse judecăţii.

La 20 noiembrie 2023, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul recurentei-reclamante, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 27 noiembrie 2023, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

La 12 decembrie 2023, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare împotriva recursului incident declarat de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepţia inadmisibilității acestuia, întemeiat pe faptul că motivele recursului incident sunt aceleaşi cu cele din recursul principal al acestei părţi şi urmăreşte aceleaşi considerente ale deciziei atacate. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Ambele părţi au depus note de şedinţă în susţinerea recursurilor declarate.

Luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului incident, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte o va admite şi, în consecință, va respinge acest recurs ca inadmisibil, în considerarea următoarelor argumente:

Dispoziţiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile”, iar alin. (2) din acelaşi articol stabilesc că „prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător”.

Potrivit art. 472 alin. (1) din acelaşi act normativ, „intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului, în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”.

Din economia textelor de lege evocate rezultă că recursul incident a fost reglementat ca un instrument pus la dispoziţia părţii care, deși nu a câștigat în totalitate procesul în fața primei instanțe, este mulțumită de soluţia dată, sperând ca hotărârea să rămână definitivă în forma în care a fost pronunţată, evitând temporizarea cauzată prin exercițiul căii de atac şi care, după împlinirea termenului de recurs, constatând că partea potrivnică a formulat recurs principal, poate să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la modificare hotărârii, odată cu depunerea întâmpinării la recursul principal.

Aşadar, recursul incident este consacrat numai în favoarea părții care nu a declarat recurs principal, nu şi celei care a declarat recurs principal, rațiunile pentru care a fost reglementată de legiuitor nesubzistând în această din urmă situaţie.

Analizând în aceste coordonate admisibilitatea căii de atac promovate în condițiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, nemulţumită de soluţia instanţei de apel, reclamanta a declarat în termenul legal recurs principal. Ulterior, constatând că şi pârâta a promovat aceeași cale de atac, reclamanta a promovat, odată cu întâmpinarea depusă la recursul pârâtei, şi recurs incident, invocând aceleaşi chestiuni de nelegalitate sesizate pe cale principală.

Cum exercitarea recursului pe cale principală de către o parte litigantă suprimă, faţă de aceasta, calea extraordinară de atac reglementată de art. 491 din același Cod, iar recurenta-reclamantă a declarat recurs principal, Înalta Curte constată că demersul judiciar iniţiat de aceasta în temeiul textului de lege enunţat este inadmisibil, partea neavând deschisă calea recursului incident în atare condiţii.

În continuare, examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurente şi în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În prealabil, constatând că prin recursul principal, pârâta deduce verificării însăși prescripția dreptului material la acțiune, instanţa supremă, faţă de efectele pe care o eventuală admitere a acestor critici le-ar avea asupra întregului proces, urmează a le analiza cu prioritate.

Astfel, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâta impută instanţei de apel dezlegarea greşită a excepţiei prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce priveşte penalităţile aferente nr. 3183 din 29 octombrie 2015, nr. 3216 din 27 noiembrie 2015 și nr. 3249 din 21 decembrie 2015, susţinând că, faţă de data contractului de prestări servicii ce reprezintă izvorul pretenţiilor în litigiu, acesteia îi erau aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 167/1958, şi nu cele ale Noului C. civ. Totodată, afirmă că în cauză nu se putea da eficienţă efectului întreruptiv al prescripţiei, întrucât, pe de o parte, era incident textul de la art. 16 alin. (2) din acelaşi act normativ, iar, pe de altă parte, înregistrarea facturilor aferente debitului principal în evidențele sale contabile, în lipsa achitării penalităţilor în parte, nu reprezenta o recunoaștere a creanței.

Criticile sunt nefondate şi urmează a fi respinse.

Art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că prescripțiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă.

Relevante în acest sens sunt şi statuările instanţei supreme din decizia nr. 1/2014, pronunţată în interesul legii, potrivit cărora, legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie.

Aşadar, stabilirea regulilor ce guvernează prescripţia este determinată de momentul naşterii dreptului material la acţiune, şi nu de cel al încheierii contractului.

În aceste coordonate, cum, în speţă, dreptul material la acţiune s-a născut sub imperiul noilor dispoziţii legale în materia prescripţiei - Codul civil din 2011, aspect necontestat în recurs, în mod corect, instanţa de apel, în verificarea legalităţii soluţiei primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei, a ţinut cont de prevederile acestui act normativ, şi nu de cele ale Decretului-lege nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte criticile îndreptate împotriva considerentelor instanţei de apel referitoare la cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie, instanţa supremă, analizând actele dosarului, constată că situaţia sesizată în recurs nu se identifică în speţă, în măsura în care capătul de cerere cu privire la debitul principal în privinţa căruia a fost opusă excepţia prescripţiei a rămas fără obiect în urma achitării creanţei, iar acţiunea anterioară nu a încetat, nu s-a respins, anulat sau perimat şi reclamanta nu a renunţat la ea.

Precizările depuse de titulara cererii în cursul procesului ce a format obiectul dosarului nr. x/306/2018 nu sunt de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) Noul C. civ., în măsura în care, așa cum s-a reţinut anterior, niciuna dintre ipotezele prevăzute de acest text de lege nu se regăseşte în dispozitivul hotărârilor pronunţate în acel dosar.

În atare condiţii, prin introducerea acţiunii sus-menţionate efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive a operat pe deplin, premisele aplicării art. 2537 pct. 2 C. civ. fiind îndeplinite în cauză.

Asupra criticilor recurentei privind dispoziţiile art. 2.538 alin. (2) Noul C. civ., Înalta Curte reţine că argumentele dezvoltate de recurentă sub acest aspect nu pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât atribuirea unei situaţii unui caz de recunoaştere tacită reprezintă o chestiune de fapt, a cărui valorificare, ce are la bază probatoriul administrat, intră în atributul instanţelor de fond şi nu al instanţei de recurs, care, în exercitarea controlului judiciar, verifică conformitatea hotărârii instanţei de apel cu normele legale aplicabile, şi nu temeinicia soluţiilor instanţelor de fond.

În continuare, deliberând asupra recursului principal declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Autoarea căii de atac opune aplicarea greşită, în apel, a dispoziţiilor art. 969, art. 970 şi art. 1073 C. civ. de la 1864, precum şi de la art. 1.088, art. 1.170, art. 1.270 alin. (1) şi art. 1.516 Noul C. civ. în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de prim control judiciar de acordare a penalităţilor de întârziere stabilite la valoarea debitului principal fără TVA.

În prealabil, sub aspectul stării de fapt necontestate în cauză de litiganți şi relevante pentru dezlegarea recursului de faţă, instanța supremă reţine că între reclamanta A. S.A., în calitate de prestator şi pârâta B. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul nr. 3/37 din 10 februarie 2010, în cuprinsul căruia, la art. 4.1, părţile au convenit că preţul contractului este de 1,44 lei/mp/an la care se adaugă TVA. Totodată, la art. 6.2 au stabilit că în cazul neplăţii contractului în termen de 15 zile lucrătoare de la data emiterii facturii, beneficiarul datorează prestatorului penalităţi de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenţei, până la data plăţii efective şi integrale, procent aplicat asupra sumei datorate.

Constatând că pârâta și-a îndeplinit obligația de plată a facturilor emise în temeiul contractului, cu întârziere, reclamanta a demarat prezenta procedură judiciară, îndreptându-și pretențiile asupra penalităților de întârziere aferente facturilor emise în perioada precizată în acţiune, pe temeiul clauzei penale de la art. 6.2 din contract, prin raportare la art. 4.1 din aceeaşi convenţie, incluzând în baza de calcul a accesoriilor şi TVA-ul aferent preţului contractului.

Prima instanţă, apreciind că preţul contractului cuprinde şi TVA, iar, conform art. 6.2 din acesta, penalităţile se calculează la suma în lei datorată a admis acţiunea în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente facturilor emise în perioada 12 februarie 2016-30 iunie 2019.

Soluţia a fost schimbată în apel, când instanţa de prim control judiciar, apreciind că preţul contractului nu cuprinde şi TVA, a stabilit că penalităţile nu se pot cuantifica prin aplicarea procentului de la art. 6.2 din contract la valoarea întregii facturi ce include şi TVA. Concordant, reţinând că penalităţile de întârziere nu sunt purtătoare de TVA, a considerat că în lipsa unui temei legal, perceperea lor pentru un debit cu TVA nu este justificată. Pentru aceste considerente, a exclus din baza de calcul a penalităţilor TVA-ul aferent preţului neachitat la termen.

O atare dezlegare reflectă aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia s-a întocmit contractul dintre părți, care li se opune cu puterea legii şi consacră forța obligatorie a contractului, dar și art. 977 C. civ. de la 1864, fiind nesocotită voința comună a părților şi, implicit, art. 970 şi art. 1073 din acelaşi Cod.

Convenţia părţilor asupra preţului contractului este reflectată în art. 4.1 din contract ce prevede că preţul contractului „este de 1,44 lei/mp/an (...), sumă la care se va adăuga TVA (...)”.

Sensul acestei clauze rezultă fără echivoc şi este că preţul contractului îl constituie suma dintre valoarea de 1,44 lei/mp/an şi TVA.

Clauza penală de la art. 6.2, care prevede condiţiile şi criteriul de cuantificare a penalităţilor de întârziere în litigiu, face trimitere la preţul contractului.

Întrucât părţile au convenit ca baza de calcul a accesoriilor creanţei să fie reprezentată de preţul contractului care include şi cota TVA, rezultă că penalităţile de întârziere vizează implicit şi această cotă, expresia ,,suma în lei datorată” de la art. 6.2 din contract neputând semnifica decât preţul contractului neachitat la scadenţă, aşa cum rezultă din facturile indicate de reclamantă.

Împrejurarea că reclamanta aplica TVA la încasare, sistem în baza căruia exigibilitatea TVA se amâna până la data încasării contravalorii integrale/parţiale a livrării TVA-ul aferent facturilor este lipsită de efecte juridice în cauza de faţă, de vreme ce scopul acestei clauze penale este de evaluare a anticipată a valorii prejudiciului cauzat reclamantei prin neexecutarea obligației de plată de către pârâtă, fără ca cea dintâi să mai fie ţinută să îl probeze, iar criteriile stabilirii despăgubirii sunt expresia voinţei părţilor.

Raționamentul instanţei de apel este eronat şi din perspectiva faptului că în demersul iniţiat titulara acţiunii şi-a fundamentat pretenţiile pe clauza de la art. 6.2 din contract, solicitând aplicarea penalităţilor de întârziere în sensul acordării acestor daune moratorii prin raportare la preţul contractului achitat cu întârziere, şi nu în maniera reţinută de către instanţa de prim control judiciar, respectiv includerea în valoarea penalităţilor solicitate şi a TVA-ului aferent acestora.

Că instanţa de apel a înţeles greşit conţinutul problemei de drept deduse judecăţii în apel, dându-i o semnificaţie care nu concorda cu intenţia părţii, rezultă din împrejurarea că s-a avut ca premisă faptul că „penalităţile de întârziere nu sunt purtătoare de TVA”, premisă ce a condus la concluzia că ,,În lipsa unui temei legal, perceperea de penalităţi pentru neachitarea la timp a debitului restant ce include şi TVA nu este justificată, chiar şi dacă s-ar putea deduce de către pârâtă”.

Fundamentul juridic al acţiunii s-a bazat pe contractul de prestări servicii, în concret, pe modalitatea în care părţile au consfinţit perceperea penalităţilor de întârziere în cuprinsul clauzei penale. Pretenţiile reclamantei s-au întemeiat pe clauza de la art. 6.2, coroborată cu art. 4.1 din contract, în sensul că penalităţile de întârziere se raportează la preţul contractului ce include şi TVA.

Or, numai în aceste circumstanţe, analiza instanţei de apel se impunea a fi plasată, şi nu în cele în care penalităţile de întârziere ar fi fost solicitate cu TVA.

De aceea, decizia recurată este nelegală şi se impune a fi casată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimisă cauza spre o nouă soluţionare curții de apel care, în rejudecare, ţinând cont de dezlegările obligatorii din cuprinsul acestei decizii, să reevalueze clauzele contractuale cuprinse în art. 4.1 şi art. 6.2 din contract, să statueze asupra bazei de calcul în limitele acţiunii şi ale coordonatelor indicate în cele preced - includerea în preţul contractului a cotei TVA, să stabilească cuantumul penalităţilor de întârziere pe baza probatoriului administrat în cauză şi subsecvent, să reevalueze şi să dispună şi asupra cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Totodată, văzând că argumentele recurentei-reclamante circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează aspecte asupra cărora instanţa supremă a statuat în cadrul examenului realizat conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod, apreciază că acestea nu se mai impun a fi analizate.

Pentru aceste considerente, constatând că exercitarea recursului incident nu respectă dispoziţiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ. şi că măsura casării se justifică pentru motivele invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, fără a se putea reţine incidenţa vreunui caz de nelegalitate sesizat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca inadmisibil recursul incident, a respins recursul principal declarat de recurenta-pârâtă şi, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., a admis recursul principal declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel care urmează a avea în vedere cererile accesorii ale părţilor privind cheltuielile de judecată din această etapă procesuală.