Design service contract scope and tardive evidence admission via answer to defense in civil appeals

A. Apel. Solicitarea probelor prin răspunsul la întâmpinare. Condiţii şi efecte în raport cu dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) şi ale art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă

B.Contract de prestări servicii de proiectare. Acţiune în pretenţii. Respectarea regulilor de interpretare a convenţiilor

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul/Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Contractul

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Contract de prestări servicii de proiectare

Interpretarea contractului

Apel

Răspuns la întâmpinare

Propunerea probelor

Tardivitate

Decădere din drept

Cerere de amânare a judecăţii

Lipsă de apărare

Dreptul la apărare

Dreptul la un proces echitabil

C. proc. civ., art. 6, art. 13 alin. (3), art. 194 lit. e), art. 201 alin. (2), art. 204 alin. (1),

art. 254 alin. (2), art. 255, art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3)-(4),

art. 471 alin. (6), art. 478 alin. (2), art. 482

CEDO, art. 6 alin. 1

C. civ. 1864, art. 970 alin. (2), art. 977, art. 978, art. 982, art. 985, art. 1079 alin. (2) pct. 2, pct. 3

H.G. nr. 843/2014

Dovezile care nu au fost cerute la prima instanţă sau prin motivele de apel ori întâmpinare pot fi încuviinţate de instanţa de apel în condiţiile art. 478 alin. (2) raportat la art. 254 alin. (2) pct. 1-5 C. proc. civ., normă aplicabilă şi în apel, potrivit art. 482 din acelaşi cod, în măsura în care aceasta nu este incompatibilă cu regulile edictate pentru judecata în calea de atac.

Ca atare, probele care nu au fost propuse în motivarea apelului nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului ori de câte ori solicitarea apelantului excedează ipotezelor enunţate de art. 254 alin. (2) pct. 1-5 C. proc. civ., norma cu formulare imperativă având un dublu impediment legal: unul adresat părţilor - în sensul că probele nu vor mai putea fi cerute, iar celălalt instanţei de judecată - care nu va mai putea să le încuviinţeze.

De asemenea, probele nu pot fi cerute nici prin răspunsul la întâmpinare, în condiţiile în care art. 478 alin. (2) C. proc. civ. nu îl menţionează, enumerarea fiind limitativă.

Astfel, în cazul în care apelanta-reclamantă nu a solicitat prin cererea de apel probe noi, ci abia prin răspunsul la întâmpinare a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, în completarea celor existente la dosar, instanța de apel în mod judicios a respins-o, ca tardivă, în condiţiile în care a apreciat că necesitatea administrării înscrisurilor anexate răspunsului la întâmpinare nu rezulta din dezbateri, că intimata-pârâtă nu şi-a dat acordul expres, precum şi că administrarea lor ar pricinui întârzierea cauzei, câtă vreme o parte din acestea nu erau în limba română, iar partea adversă a solicitat proba contrară.

Forţa obligatorie a contractului şi, implicit, obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă în executarea convenţiei trebuie raportate la obligaţiile şi drepturile real convenite de către părţi.

Reţinerea altor activităţi de proiectare decât cele pe care părțile le-au agreat, în absenţa unor stipulaţii contractuale care să le prevadă sau din care să rezulte, echivalează cu o modificare a contractului în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale acestuia sub aspectul obiectului, în afara voinţei părţilor şi cu încălcarea principiului consensualismului şi al libertăţii contractuale.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a considerat esenţială interpretarea contractului de prestări servicii de proiectare după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1403 din 19 iunie 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă la 16.11.2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei obligarea acesteia la:

1. finalizarea procedurilor de expropriere a terenurilor aflate pe coridorul de expropriere al lucrării „x.”, abandonate de aceasta în anul 2014;

2. plata sumei de 9.769.734 lei (echivalentul a 2.106.000 Euro) reprezentând penalităţi de întârziere de 2.000 Euro pe zi datorate până în prezent pentru nefinalizarea procedurilor de expropriere aferente obiectivului „y.”;

3. achitarea penalităţilor de 2.000 Euro pe zi începând cu 13.11.2017 (data formulării cererii) şi până la data finalizării procedurilor de expropriere;

4. plata sumei de 65.072,49 lei reprezentând contravaloarea documentaţiei conforme cu execuţia („as-built documents”) aferente obiectivului „y.”;

5. plata sumei de 7.988.358 lei (echivalentul a 1.722.000 Euro) reprezentând penalităţi de întârziere de 2.000 Euro pe zi datorate pentru nepredarea documentelor conforme cu execuţia („as-built documents”) aferente obiectivului „y.”;

6. plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 977, art. 982, art. 984 și art. 1.703 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește primul capăt de cerere, în principal ca rămasă fără obiect și, în subsidiar ca neîntemeiat, iar, în ceea ce privește capetele de cerere 2-6, ca neîntemeiate, arătând că pretențiile reclamantei nu au suport contractual și legal, întrucât pârâta nu și-a asumat cele două obligații, iar părțile nu le-au avut în vedere la încheierea contractului.

Prin sentința civilă nr. 761/22.03.2019, Tribunal București, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, reținând că prin sentința civilă nr. 849/29.11.2017 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2017 s-a reținut cu putere de lucru judecat că pârâta S.C. B. S.R.L. nu și-a asumat obligația de a preda documentația as-built și că activitățile de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate nu intră în sarcina acesteia. Totodată, tribunalul a reținut că, față de dispozițiile art. 2.2 raportat la art. 4.3 din contract, văzând și obiectul Actului adițional nr. 2/31.01.2011, obligațiile deduse judecății nu au făcut obiectul Contractului de prestări servicii și proiectare nr. 388/21.10.2019.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii.

În cursul soluţionării apelului, apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat cererea de recuzare a unui membru al completului de judecată.

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu în 15.10.2019, Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondată cererea de recuzare, iar prin decizia civilă nr. 2005/A/26.11.2019 a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva încheierii din 15.10.2019 şi deciziei civile pronunţate în apel a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei şi a încheierii recurate, precum şi a sentinţei civile nr. 761/22.03.2019 a Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe. Totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 973/13.04.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul, a casat încheierea și decizia recurate și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, reținând că au fost încălcate dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârea fiind pronunțată de un complet de apel în compunerea căruia se regăsea un magistrat aflat într-o situație de incompatibilitate.

Prin decizia civilă nr. 1937/A/09.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017*, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a admis apelul formulat de S.C. A. S.R.L., a anulat sentința civilă nr. 761/22.03.2019 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Prin sentința civilă nr. 872/21.04.2022, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017*, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, înregistrat la 19.12.2022 pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă sub nr. y/2/2022.

Prin încheierea din 03.04.2023, instanța de apel a constatat decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a solicita probe în apel, întrucât cele menționate prin răspunsul la întâmpinare au fost solicitate tardiv, inclusiv proba cu înscrisuri, care nu au fost atașate cererii de apel conform art. 470 alin. (4) raportat la art. 194 lit. e) C. proc. civ.; totodată, a reținut că, în cauză, nu este incidentă nicio ipoteză privind propunerea probelor dintre cele reglementate de art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 571A/10.04.2023, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva încheierii din 03.04.2023 și a deciziei civile nr. 571A/10.04.2023, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin cererea de recurs, după expunerea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, recurenta a criticat decizia atacată invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (l) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018.

Subsumat primului caz de nelegalitate, a susținut că, prin încheierea recurată, au fost încălcate dispozițiile art. 13 alin. (3) teza a II-a, art. 201 alin. (2), art. 478 alin. (2) teza a II-a, art. 482 coroborat cu art. 204 alin. (1) și art. 254 C. proc. civ.

A arătat că instanța de apel a reținut greșit că înscrisurile nu pot fi încuviințate ca probă pentru că ar conduce la amânarea cauzei, întrucât acele înscrisuri au fost depuse odată cu răspunsul la întâmpinare, în termenul legal, la 06.03.2023, când partea adversă a fost de acord cu acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de acestea, iar în ședința de judecată următoare, la 03.04.2023, a invocat decăderea apelantei din dreptul de a propune probele solicitate prin răspunsul la întâmpinare. A menționat că răspunsul la întâmpinare are rolul de a combate apărările părții adverse cuprinse în întâmpinare, chiar prin administrarea unui probatoriu suplimentar, ce nu putea fi prevăzut la momentul promovării cererii inițiale, astfel că probele trebuiau încuviințate.

Recurenta a precizat că art. 204 alin. (1) C. proc. civ. reglementează posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, inclusiv sub aspectul probelor propuse, faptul că prin dispoziţiile art. 254 alin. (2) C. proc. civ. sunt reglementate situațiile în care probele pot fi cerute dacă nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, iar potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ. instanța poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

A precizat că, în speță, la termenul din 03.04.2023, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile existente la dosar de la termenul anterior, deja comunicate intimatei, întrucât administrarea acestora nu conducea la amânarea cauzei, însă instanța de apel a dispus, în mod nelegal, decăderea, măsură prin care i-a fost încălcat dreptul la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970 alin. (2), art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864, întrucât a încălcat regulile de interpretare a convențiilor și a ignorat intenția comună a părților de la momentul încheierii contractului.

Astfel, a susținut că nu au fost analizate toate obligațiile contractuale asumate de intimată privind proiectarea, ci curtea de apel a reținut că obligația de finalizare a procedurilor de expropriere, precum și cea privind întocmirea și predarea documentației as-built nu au fost prevăzute în concret în obiectul contractului de prestări de servicii de proiectare încheiat de părți, astfel că nu sunt asumate de intimată; or, statuarea este greșită, deoarece toate aceste obligații au fost stipulate detaliat în contractul principal încheiat cu C. de asocierea din care recurenta face parte, astfel că nu mai era necesar ca în convenția părților să fie precizate toate etapele necesare îndeplinirii obligației privind procedurile de expropriere, mai ales în contextul în care intimata a prestat și activități care nu sunt cuprinse expres în clauzele 2.1 și 2.2, care definesc obiectul contractului.

A afirmat că interpretarea restrictivă a acestor clauze contravine prevederilor art. 985 C. civ. de la 1864, deoarece din economia întregului contract de proiectare rezultă că enumerarea pe care cele două clauze o cuprind nu este limitativă, ci are rolul de a stabili un cadru general al activităților asumate, iar prin convenția părților au fost subcontractate anumite servicii ce nu mai trebuie detaliate, deoarece acesta se completează cu contractul principal. Totodată, această interpretare este contrară regulii de interpretare a clauzelor unele prin altele, reglementată de art. 982 C. civ. de la 1864.

În continuare, autoarea căii de atac a evocat anumite clauze din contractul de proiectare încheiat de părți pentru a releva legătura acestuia cu contractul principal, precum și faptul că intimata și-a asumat și celelalte obligații stipulate în acesta, iar nu doar pe cele menționate expres la clauzele 2.1 și 2.2.

A mai susținut că instanța de apel a calificat greșit obligația de întocmire a documentației as-built, ignorând faptul că este o activitate privind proiectarea, ce incumbă intimatei, care nu a contestat-o niciodată, chiar dacă nu a fost prevăzută expres în contractul de proiectare, ci dimpotrivă, a confirmat pregătirea acestei documentații pentru a fi depusă la autoritatea contractantă.

A precizat că, în ceea ce privește obligația de predare a acestei documentații, intimata era de drept în întârziere, potrivit art. 1.079 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. civ. de la 1864, întrucât termenul stabilit prin clauza 5.6 din contractul principal, pe care aceasta și-a asumat-o conform clauzelor 5.1, 10.2 și 11.1 și 14.6 din convenția părților, este un termen legal, reglementat de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, care prevede că predarea documentației privind proiectarea se face la data recepției la terminarea lucrărilor; însă intimata nu a predat documentația în termen, iar reprezentantul său, prezent la recepția la terminarea lucrărilor, a afirmat că o va preda într-o perioadă rezonabilă.

Autoarea căii de atac a criticat decizia atacată și cu privire la interpretarea clauzelor privind prețul contractului, întrucât, deși din convenția părților rezultă că prețul trebuia să fie achitat pe măsura executării și recepționării lucrărilor (una dintre condițiile recepției fiind întocmirea și predarea documentației as-built), ultima tranșă urmând a fi încasată după aprobarea de către consultant a certificatelor de plată, din interpretarea rigidă și formalistă a instanței de apel, potrivit căreia obligația de întocmire și predare a documentației nu incumba intimatei, ar rezulta că încasarea prețului era condiționată de acțiunea unei terțe persoane care ar fi avut aceste atribuții.

A susținut că același raționament greșit a fost aplicat și cu privire la obligația privind procedurile de expropriere, instanța de apel apreciind că aceasta nu este cuprinsă în obiectul limitativ al contractului semnat de părțile prezentului litigiu, fără a analiza clauzele contractului principal, care cuprind toate etapele necesare pentru finalizarea procedurii de expropriere.

Recurenta a mai arătat că asumarea de către intimată a acestei obligații rezultă din graficul de execuție a lucrărilor, pe care aceasta l-a întocmit și care prevede termenul de 30 de zile pentru întocmirea documentației privind exproprierea, precum și din conduita sa privind îndeplinirea parțială a obligațiilor din prima etapă, respectiv depunerea la autoritatea contractantă a documentației de identificare a amplasamentului și proprietarilor terenului, care a stat la baza emiterii de către Guvernul României a H.G. nr. 843/01.10.2014.

A menționat că îndeplinirea acestor obligații confirmă asumarea de către intimată și a celor aferente etapei a doua, privind procedura de expropriere ulterioară publicării hotărârii de guvern și serviciile pentru stabilirea și plata despăgubirilor pentru expropriere și pentru înregistrarea dreptului de proprietatea asupra proprietăților expropriate și a dreptului de administrare al beneficiarului C., chiar dacă nu au fost enumerate în contractul de proiectare, în cuprinsul căruia părțile au denumit generic „documentația necesară în procedurile de expropriere”.

Autoarea căii de atac a subliniat că instanța de apel nu a observat faptul că intimata a recunoscut, prin întâmpinare, că obiectul contractului, astfel cum a fost stabilit prin clauza 2.2, nu este limitativ, întrucât există activități care, deși nu sunt expres detaliate, sunt legate de cele expres menționate în convenția părților; prin urmare, ignorarea acestor aspecte a avut drept consecință încălcarea principiului forței obligatorii a contractului și a regulilor de interpretare a acestuia, a voinței părților, care au convenit asupra caracterului accesoriu al contractului de proiectare în raport cu cel principal, încheiat cu C. de Asocierea din care face parte recurenta.

În fine, a reiterat solicitarea de admitere a cererii de recurs, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea stabilirii corecte a cadrului factual şi de drept în care trebuie analizate pretenţiile deduse judecăţii.

Prin întâmpinarea înaintată la dosarul cauzei la 11.12.2023, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. În esenţă, cu referire la argumentele critice subsumate motivului de casare prevăzut la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că, atât timp cât probele nu au propuse de către apelanta-reclamantă prin cererea de apel, iar necesitatea unor probe suplimentare nu a reieşit din dezbateri, în mod corect instanţa de control a respins ca tardive probele propuse prin răspunsul la întâmpinare, nerespectarea termenelor impuse de normele de procedură şi aplicarea de către instanţă a sancţiunilor incidente neputând conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare sau la un proces echitabil, în termen optim şi rezonabil, garantate de dispoziţiile art. 13 şi art. 6 C. proc. civ. De asemenea, din perspectiva criticilor circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că interpretarea dată de recurentă clauzelor Contractului de prestări servicii şi proiectare nr. 388/21.10.2009 este contrară regulilor de interpretare a convenţiilor, consacrate de art. 977, art. 982, art. 983-985 C. civ. de la 1864, obiectul acestuia fiind reprezentat de activităţile enumerate la art. 2.1, ceea ce nu include şi predarea documentaţiei as-built sau finalizarea procedurilor de expropriere. Totodată, a arătat că menţiunile din preambulul contractului şi art. 2.2 reprezintă însuşirea prevederilor Contractului de proiectare şi execuţie exclusiv în ceea ce priveşte întocmirea documentaţiilor prevăzute limitativ la art. 2.1 şi doar în limita obiectului Contractului nr. 388/21.10.2009, nicio tranşă din preţ nefiind stabilită în corelare cu predarea documentaţiei as-built ori cu finalizarea procedurilor de expropriere.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14.02.2024, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor.

Nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17.04.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată 19.06.2024, în vederea judecării recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Declarând recurs împotriva încheierii de şedinţă din 03.04.2024 a Curţii de Apel București, recurenta-reclamantă a susţinut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de control judiciar a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 13 alin. (3) teza a II-a, art. 201 alin. (2), art. 478 alin. (2) teza a II-a, art. 482 coroborat cu art. 204 alin. (1) și art. 254 C. proc. civ.

În acest context, cu referire la cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că probele propuse de aceasta prin răspunsul la întâmpinare, inclusiv înscrisurile sunt tardive, autoarea recursului susţine că înscrisurile astfel depuse puteau şi trebuiau administrate la termenul din 03.04.2023, întrucât, pe de o parte, erau „câştigate cauzei”, fiind depuse la dosar încă de la termenul anterior, din 06.03.2023, cu respectarea dispoziţiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ., moment la care intimata-pârâtă nu a înţeles să invoce nicio excepţie cu privire la înscrisuri, ci, dimpotrivă, a fost de acord cu amânarea cauzei, inclusiv pentru a lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare şi înscrisurile ataşate, iar pe de altă parte, nu conduceau la amânarea cauzei, ci aveau menirea de a dovedi susţinerile sale în combaterea apărărilor intimatei din cuprinsul întâmpinării şi care nu au fost cunoscute de aceasta anterior formulării cererii de apel. De asemenea, se afirmă că există cel puţin trei dispoziţii legale, art. 204 alin. (1), art. 254 alin. (2) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care permit propunerea şi încuviinţarea probelor prin alte acte de procedură decât cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, inclusiv oral în faţa instanţei.

În consecinţă, susţine că instanţa de apel, prin admiterea, în mod nelegal, a excepţiei decăderii şi limitarea dreptului de a propune şi administra probe în combaterea apărărilor intimatei, respectiv în susţinerea propriilor pretenţii, a încălcat dreptul la apărare, consacrat de art. 13 C. proc. civ. şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi rezonabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, Înalta Curte are de analizat dacă cele două principii fundamentale ale procesului civil au fost nesocotite de către instanţa de apel prin măsurile luate la termenul de judecată din 03.04.2023, respectiv dacă sancţiunea decăderii apelantei-reclamante din dreptul de a mai propune probe prin răspunsul la întâmpinare a fost corect dispusă.

Astfel, procedând la verificarea actelor şi lucrărilor dosarului instanţei de apel, se constată că, la termenul de judecată din 06.03.2023, apelanta-reclamantă, prin reprezentant, a depus, printre altele, răspuns la întâmpinare având ataşat un set de înscrisuri. Totodată, faţă de încetarea contractului de asistenţă juridică încheiat pentru această fază a procesului, a solicitat amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător.

Curtea, după comunicarea intimatei-pârâte a răspunsului la întâmpinare şi a înscrisurilor ataşate, a acordat cuvântul acestei părţi asupra cererii de amânare, pârâta învederând că nu se opune administrării cererii.

În consecinţă, Curtea, în raport de dispoziţiile art. 222 C. proc. civ., a respins cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, apreciind că nu există niciun motiv temeinic pentru care reclamanta să se fi aflat în imposibilitatea de a-şi angaja apărător. Totodată, în temeiul prevederilor art. 221 C. proc. civ., faţă de acordul părţilor, a amânat cauza la 03.04.2023.

La acest termen de judecată, fiind acordat cuvântul asupra probelor solicitate în apel, apelanta-reclamantă a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile indicate şi ataşate răspunsului la întâmpinare, a probei testimoniale cu audierea unui martor, desemnarea unui specialist în domeniul contractelor de tip FIDIC, precum şi emiterea unei adrese către C. referitoare la practica/uzanţele în industrie cu privire la documentaţia as-built. Totodată, la interpelarea Curţii, a arătat că renunţă la proba cu interogatoriul părţii adverse.

Intimata-pârâtă a învederat că nu solicită probe noi în apel, iar cu privire la probatoriul solicitat de partea adversă prin răspunsul la întâmpinare, în temeiul prevederilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ., a invocat excepţia decăderii, întrucât prin cererea de apel nu s-au solicitat probe noi, astfel cum impune norma cuprinsă în art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Deliberând asupra cererii de probatorii, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. d), ale art. 470 alin. (3), respectiv a celor înscrise în art. 478 alin. (2) C. proc. civ a respins, ca tardive, probele astfel solicitate. De asemenea, a arătat că teza finală a art. 478 alin. (2) C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitate în cauză, câtă vreme prin întâmpinare au fost reluate aceleaşi apărări care au fost susţinute pe tot parcursul procedurii în faţa primei instanţe şi care au fost cunoscute apelantei anterior declarării apelului.

Constatând că nu au fost încuviinţate probe noi în apel, Curtea a declarat terminată cercetarea procesului şi a acordat cuvântul în dezbaterea apelului. În acest stadiu al pricinii, faţă de solicitările intimatei-pârâte, de respingere a susţinerilor părţii adverse formulate în cadrul concluziilor orale, referitoare la anexele din răspunsul la întâmpinare, dat fiind că probele au fost respinse ca tardive, apelanta-reclamantă a solicitat cuvântul şi a arătat că, din motivarea instanţei, a înţeles că au fost respinse ca tardive doar proba testimonială şi proba cu punctul de vedere al unui specialist în contractele de tip FIDIC, nu şi proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi care nu au pricinuit amânare.

În acest context, instanţa de apel, faţă de solicitarea reprezentantului convenţional al apelantei-reclamante de reluare a cercetării judecătoreşti pentru discutarea probei cu înscrisuri suplimentare, a reluat cercetarea judecătorească, apelanta-reclamantă învederând că înscrisurile propuse a fi administrate la acest termen se aflau deja la dosarul cauzei, astfel că pot fi încuviinţate şi administrate chiar la termenul la care au fost puse în discuţie probatoriile, chiar şi în situaţia în care ar fi fost incidentă decăderea, deoarece dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. nu derogă de la prevederile art. 254 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a susţinut că îşi menţine poziţia procesuală exprimată anterior, considerând că este incident cazul prevăzut de art. 254 C. proc. civ., în condiţiile în care administrarea înscrisurilor depuse în limba engleză, netraduse, determină amânarea cauzei, iar în situaţia admiterii probei referitoare la opinia expertului, ar solicita, în contraprobă, încuviinţarea de a depune o opinie din partea unui expert în domeniul contractelor FIDIC.

Deliberând cu privire la suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, curtea de apel a reţinut că s-a dispus decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a solicita probe în apel, toate probele menţionate în răspunsul la întâmpinare fiind solicitate tardiv, inclusiv proba cu înscrisuri, acestea nefiind ataşate cererii de apel conform prevederilor art. 470 alin. (4) raportat la cele ale art. 194 lit. e) C. proc. civ. În acest sens, a învederat că dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. instituie limitele efectului devolutiv al apelului şi prevăd că singura excepţie în care se pot încuviinţa probe care nu au fost solicitate prin cererea de apel sau prin întâmpinare este situaţia în care necesitatea administrării lor ar reieşi din dezbateri. Or, în cauză, necesitatea înscrisurilor astfel depuse nu a rezultat din dezbateri, iar partea adversă nu şi-a dat acordul expres cu privire la administrare, astfel cum prevede art. 254 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ., administrarea înscrisurilor pricinuind întârzierea cauzei, dat fiind că o parte dintre acestea nu sunt depuse în limba română, iar intimata-pârâtă a solicitat proba contrară. Totodată, a reţinut că opinia de specialitate a expertului, depusă odată cu răspunsul la întâmpinare, nu reprezintă un înscris şi va fi avută în vedere ca reprezentând note scrise, respectiv că nu este contestată situaţia de fapt privind asistenţa tehnică oferită de intimata-pârâtă pentru proiectare pe toată durata derulării contractului.

Examinând considerentele astfel expuse, Înalta Curte apreciază, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că sancţiunea aplicată de instanţa de control judiciar cu privire la probele solicitate de această parte prin răspunsul la întâmpinare nu conduc la concluzia că au fost încălcate dispoziţiile art. 204 alin. (1), art. 254 alin. (2), sau cele ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., după cum nu reprezintă nici o nesocotire a dispoziţiilor art. 13 sau a art. 6 C. proc. civ., respectiv a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Susţinerea potrivit căreia înscrisurile depuse odată cu răspunsul la întâmpinare ar fi fost „câştigate cauzei” şi, prin urmare, puteau şi trebuiau să fie administrate la termenul din 03.04.2023 nu poate fi reţinută cu temei, având în vedere că existenţa probelor la dosar nu presupune, în mod automat, încuviinţarea acestora sau administrarea lor.

Aceasta deoarece propunerea şi administrarea probelor reprezintă momente net distincte în desfăşurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligaţii ale părţilor, a căror neîndeplinire poate atrage anumite sancţiuni, specific asociate fiecăruia dintre aceste momente.

Astfel, propunerea probelor, căreia i se asociază obligaţia de a dovedi, este succedată de încuviinţarea lor de către instanţă, adică de evaluarea admisibilităţii şi caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, pentru ca, în cele din urmă, instanţa să le poată interpreta, în sensul de a delibera asupra greutăţii şi semnificaţiei lor în proces.

Prin urmare, înscrisurile anexate răspunsului la întâmpinare depus la termenul din 06.03.2023 nu erau „câştigate cauzei”, în sensul susţinut de recurentă fără vreun temei legal, în condiţiile în care la acest termen de judecată instanţa a amânat cauza prin acordul părţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 221 C. proc. civ., şi nu pentru ca intimata-pârâtă să ia cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare şi a înscrisurilor anexate, cum se susţine prin cererea de recurs.

De asemenea, în raport de prevederile art. 255 C. proc. civ., se reţine că, la acest termen, nu era necesar ca intimata-pârâtă să invoce decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a propune probe noi în apel, câtă vreme instanţa nu a pus în discuţia părţilor probele solicitate în această fază procesuală.

În continuare, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei şi în acord cu cele statuate de instanţa devolutivă de control judiciar, că apelanta-reclamantă nu a solicitat prin cererea de apel probe noi, ci abia prin răspunsul la întâmpinare unde, alături de alte probe, a solicitat şi încuviinţarea probei cu înscrisuri, în completarea celor existente la dosar.

Or, conform art. 470 alin. (1) C. proc. civ., „cererea de apel va cuprinde: (...) d) probele invocate în susţinerea apelului”, cerință prevăzută sub sancţiunea decăderii potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, iar alin. (4) arată că dacă apelantul înţelege să propună în apel dovada cu înscrisuri, dovezi pe care nu le-a arătat la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e), text de lege care, pentru ipoteza înscrisurilor, face trimitere, la rândul său, la art. 150 în care se prevede numărul de exemplare pe care apelantul are obligaţia de a le depune, necesitatea certificării conformităţii lor cu originalul, eventualitatea traducerii legalizate efectuate de un traducător autorizat, etc.

Totodată, în aplicarea regulii tantum devolutum quantum indicatum, instituită de dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., legea stabileşte că în faţa instanţei de apel părţile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, acestea putând viza doar aspecte ce ţin de judecata în primă instanţă şi de hotărârea prin care s-a finalizat aceasta. Probele care se propun în plus faţă de cele administrate la instanţa de fond trebuie să urmărească dovedirea unor fapte avute în vedere de acea instanţă. Legea permite ca instanţa de apel să încuviinţeze şi administreze probele a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Prin urmare, dovezile care nu au fost cerute la prima instanţă sau prin motivele de apel ori întâmpinare pot fi încuviinţate de instanţa de apel în condiţiile art. 478 alin. (2) raportat la art. 254 alin. (2) pct. 1-5 C. proc. civ., normă aplicabilă şi în apel, potrivit art. 482, în măsura în care aceasta nu este incompatibilă cu regulile edictate pentru judecata în calea de atac.

În raport de textele evocate, Înalta Curte constată că probele astfel solicitate de reclamantă nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 254 alin. (2), respectiv ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ci că instanța de apel în mod judicios le-a respins, ca tardive, în condiţiile în care a apreciat că necesitatea administrării înscrisurilor anexate răspunsului la întâmpinare nu rezulta din dezbateri, că intimata-pârâtă nu şi-a dat acordul expres, precum şi că administrarea lor ar pricinui întârzierea cauzei, câtă vreme o parte din acestea nu erau în limba română, iar partea adversă a solicitat proba contrară.

Din această perspectivă apar ca fiind vădit nefondate și vor fi înlăturate ca atare și susținerile potrivit cărora înscrisurile aveau menirea de a dovedi susţinerile în combaterea apărărilor intimatei din cuprinsul întâmpinării, câtă vreme instanţa a reţinut că, prin întâmpinare, au fost reluate aceleaşi apărări care au fost susţinute pe tot parcursul procesului în faţa primei instanţe şi care au fost cunoscute anterior declarării apelului, învederând, totodată, că opinia de specialitate a expertului, anexată răspunsului la întâmpinare, va fi avută în vedere ca reprezentând note scrise, respectiv că nu este contestată situaţia de fapt cu referire la asistenţa tehnică oferită de intimata-pârâtă pentru proiectare pe toată durata derulării contractului.

Analiza cererii de apel şi a întâmpinării depuse la acesta confirmă reţinerile instanţei de apel, în condiţiile în care susţinerile intimatei-pârâte potrivit cărora, „întocmirea proiectului tehnic cuprinde în mod evident şi întocmirea dispoziţiilor de şantier prin care s-a modificat proiectul tehnic iniţial, însă nu include şi documentaţia as-built, care este o documentaţie post-execuţie” reprezintă apărările formulate de această parte la afirmaţiile apelantei-reclamante din cuprinsul cererii de apel potrivit cărora, „pe de o parte, documentaţia conformă cu execuţia (As-built Records) este prevăzută în Capitolul Proiectare din Condiţiile Generale Fidic ale Contractului nr. 6R9, iar pe de altă parte, intimata a întocmit atât proiectul tehnic, cât şi dispoziţiile de şantier prin care s-a modificat proiectul tehnic iniţial”.

Sunt nefondate şi argumentele prin care se afirmă că dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. sunt aplicabile şi în faza procesuală a apelului, conform art. 482 C. proc. civ., astfel că instanţa trebuia să aibă în vedere că propunerea probelor suplimentare faţă de cele indicate prin cererea de apel s-a făcut la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, respectiv la 06.03.2023, când a fost depus şi răspunsul la întâmpinare.

Distinct de faptul că prin cererea de apel nu s-a solicitat nicio probă nouă, alta decât cele administrate la prima instanţă, astfel cum s-a arătat supra, Înalta Curte notează că textul cuprins în art. 482 C. proc. civ. stabileşte caracterul de norme de procedură de drept comun în privinţa dispoziţiilor privind judecata în primă instanţă, norme aplicabile şi în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice prevederilor derogatorii cuprinse în capitolul ce reglementează această cale de atac.

Aceste norme de trimitere se regăsesc în cuprinsul Cărţii a II-a a codului, „Procedura contencioasă”, în cadrul Titlul I, începând cu Capitolul II „Judecata” şi include toate dispoziţiile până la Capitolul IV „Hotărârile judecătoreşti”, ca şi toate secţiunile acestui capitol, până la Titlul II „Căile de atac”.

Cu alte cuvinte, dispoziţiile enunţate, ce instituie principiul aplicării regulilor de la prima instanţă şi în apel, se aplică numai cu privire la acele norme care nu sunt contrare celor specifice apelului, putând fi enumerate în acest sens, regulile instituite de art. 194 lit. e), art. 195, art. 196 alin. (2), art. 201 alin. (5) şi (6) la care fac trimitere expresă art. 470 alin. (3) şi (4), art. 471 alin. (2), art. 475 C. proc. civ., respectiv art. XV alin. (8) din Legea nr. 2/2013, în raport de data introducerii cererii introductive, respectiv 16.11.2017.

Dimpotrivă, tot cu titlu exemplificativ, prevederile art. 192, art. 193, art. 194 lit. a)-d), f), art. 196 alin. (1), art. 197, art. 198, art. 200, art. 201 alin. (1)-(4), art. 204, precum şi prevederile privitoare la cererea reconvenţională (art. 209-210), care sunt proprii cererii de chemare în judecată şi incompatibile cu regulile derogatorii ale judecăţii apelului, nu vor fi incidente în această fază procesuală.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care permit modificarea cererii de chemare în judecată şi propunerea de noi dovezi, până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, nu îşi găseşte aplicabilitate în faţa instanţei de apel, întrucât o astfel de interpretare nesocoteşte prevederile art. 482 C. proc. civ.

Totodată, reţinând că, spre deosebire de vechea reglementare, Actualul Cod de procedură civilă nu mai prevede posibilitatea complinirii lipsei solicitării de probaţiune în cuprinsul cererii de apel până la primul termen în apel, Înalta Curte arată că probele trebuie indicate de către apelant, în mod expres, înăuntrul termenului de apel, iar nu ulterior, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai putea propune probe noi în apel.

Ca atare, conform art. 482 raportat la art. 254 alin. (2) C. proc. civ., probele care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) al art. 254, respectiv în motivarea apelului, nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului ori de câte ori solicitarea apelantului excedează ipotezelor enunţate de art. 254 alin. (2) pct. 1-5 C. proc. civ., cum este cazul în speţă, norma cu formulare imperativă având un dublu impediment legal: unul adresat părţilor – în sensul că probele nu vor mai putea fi cerute, iar celălalt instanţei de judecată – care nu va mai putea să le încuviinţeze.

Mai reţine Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că, deşi este un act de procedură obligatoriu pentru apelant, în temeiul dispoziţiilor art. 471 alin. (6) C. proc. civ., probele nu pot fi cerute şi prin răspunsul la întâmpinare, în condiţiile în care art. 478 alin. (2) nu îl menţionează, enumerarea fiind limitativă.

Pe aceste considerente, greșit consideră autoarea recursului că, în speță, ar fi incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art. 470, ale art. 478, precum şi pe cele ale art. 254 din același cod, în sensul respingerii, ca tardive, a cererii de suplimentare a probaţiunii formulată prin răspunsul la întâmpinare, întrucât, pentru a putea încuviinţa probele solicitate în acest stadiu al procesului, instanța de judecată avea a examina anterior dacă acestea au fost solicitate potrivit principiului instituit de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., ori dacă necesitatea lor a rezultat din dezbateri.

În consecinţă, susţinerea recurentei potrivit căreia, prin admiterea excepţiei decăderii i-a fost încălcat dreptul la apărare, consacrat de art. 13 C. proc. civ., respectiv dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi rezonabil, garantat de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiindu-i limitat dreptul de a propune şi administra probe în combaterea afirmaţiilor intimatei-pârâte dar şi în susţinerea propriilor pretenţii, este vădit nefondată deoarece eludarea de către apelanta-reclamantă a termenelor impuse prin normele de procedură şi aplicarea de către instanţă a sancţiunii incidente prevăzută de legiuitor nu reprezintă o nerespectare a principiilor invocate, de vreme ce nici dreptul la apărare şi nici dreptul la un proces echitabil nu sunt drepturi absolute care nu cunosc nicio limitare, ci ele trebuie exercitate în acord cu exigenţele prevăzute de lege pentru derularea procedurii.

În concluzie, constatând caracterul nefondat al argumentelor critice aduse încheierii din 03.04.2023, atacată cu recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor aduse de recurentă însăși deciziei pronunțate de instanța devolutivă pe fondul apelului, circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 970 alin. (2), art. 977, art. 982 şi art. 985 C. civ. de la 1864, întrucât instanţa de control a încălcat regulile de interpretare a convenţiilor şi a ignorat intenţia comună a părţilor de la momentul încheierii contractului.

În concret, printr-un prim set de critici, autoarea recursului afirmă că instanţa de apel nu a analizat toate obligaţiile contractuale asumate de intimata-pârâtă privind proiectarea ci, printr-o analiză superficială a clauzelor contractuale şi a voinţei părţilor, greşit a reţinut că obligaţia de finalizare a procedurilor de expropriere, respectiv cea privind întocmirea şi predarea documentaţiei as-built nu au fost asumate de intimata-pârâtă deoarece nu au fost prevăzute în mod expres în obiectul contractului de prestări servicii de proiectare încheiat între părţi, deşi ele au fost prevăzute detaliat în contractul principal încheiat cu autoritatea contractantă (C.), astfel că nu se justifica precizarea lor şi în convenţia încheiată între părţi, în contextul în care intimata-pârâtă a prestat şi activităţi care nu erau detaliate în clauzele art. 2.1 şi 2.2, care definesc obiectul contractului.

În opinia recurentei, enumerarea pe care aceste clauze o cuprind nu este limitativă, ci are rolul de a stabili un cadru general al activităţilor asumate, prin convenţia părţilor fiind subcontractate anumite servicii ce nu mai trebuiau detaliate, deoarece acestea se completează cu contractul principal.

În alte cuvinte, se afirmă că, de vreme ce intimata şi-a însuşit contractul principal în ceea ce privește obligațiile în legătură cu proiectarea, aceasta şi le-a asumat şi pe cele cuprinse în contractul principal, independent de enumerarea cuprinsă în art. 2.1 şi art. 2.2 din contractul de subcontractare.

Înalta Curte constată că disputa dintre părţi este generată de interpretarea divergentă a clauzelor contractuale privind obiectul Contractului de prestări servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009, cuprinse în art. 2.1 şi art. 2.2, în privinţa cărora recurenta susţine că s-ar completa cu cele cuprinse în contractul principal încheiat cu autoritatea contractantă, şi în raport de care intimata-pârâtă a invocat o descărcare a obligaţiilor imputate prin cererea dedusă judecăţii.

Prin urmare, soluţionarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în etapele devolutive anterioare, instanţele de fond au aplicat corect legea, în limitele cadrului contractual convenit de părţi.

Instanța de recurs notează, cu titlu prealabil că, prin operaţiunea de interpretare a unei convenţii, nu se poate ajunge la o modificare sau o completare a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţile contractate, ci se urmăreşte doar determinarea şi identificarea voinţei reale.

Principala regulă de interpretare a contractelor o reprezintă voința concordantă a părților, potrivit prevederilor art. 977 C. civ. de la 1864, ceea ce presupune că interpretarea contractului trebuie să pornească de la acordul real al voințelor părților.

Înalta Curte observă, contrar alegaţiilor recurentei, că decizia recurată nu încalcă dispoziţiile legale evocate, întrucât instanţa de control judiciar a considerat esenţială interpretarea contractului după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi, şi a explicat, pe temeiul clauzelor contractuale asumate de părţi, că voinţa comună a fost ca obiectul contractului încheiat între acestea să fie reprezentat numai de prestarea serviciilor de proiectare enumerate la art. 2.1, enumerarea fiind una limitativă.

Astfel, soluţia instanţei de apel s-a raportat la examinarea preambulului contractului încheiat între părţile litigante, a clauzelor cuprinse în articolele 2.1, 2.2, 4.1, 4.3, 9, precum şi a Actelor adiţionale nr. 1/28.01.2011, nr. 2/31.01.2011, respectiv nr. 3/07.08.2014, coroborat cu clauzele contractului principal, Contractul de proiectare şi execuţie nr. 6R9/28.04.2009 încheiat între recurenta-reclamantă şi C.

Conform statuărilor instanţei de apel, în ceea ce priveşte executarea Contractului de prestări servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009, reclamanta nu a invocat neîndeplinirea de către pârâtă a vreuneia din obligaţiile privind proiectarea care fac obiectul contractului conform art. 2.1, ci a solicitat acordarea unor daune moratorii pentru pretinsa neîndeplinire a unor obligaţii legate de expropriere, or potrivit Anexei 2 la contractul principal, toate aceste obligaţii au ca obiect reprezentarea sau asistenţa juridică acordată beneficiarului în scopul plăţii despăgubirilor pentru exproprieri şi înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român în cartea funciară, iar nu prestarea unor servicii de proiectare, astfel încât, în mod evident nu fac obiectul convenţiei încheiate între părţile litigante.

A arătat instanţa că această interpretare rezultă şi din aplicarea regulilor instituite de art. 978 şi art. 982 C. civ. de la 1864, susţinerile reclamantei potrivit cărora toate obligaţiile asumate de aceasta prin contractul principal ar fi fost delegate, prin contractul de prestări servicii de proiectare, către intimata-pârâtă nereieșind din nicio clauză contractuală, nefiind corespunzătoare modalităţii în care părţile au stabilit preţul şi nici de natură să lase fără efecte clauza cuprinsă în art. 2.1, care este esenţială, întrucât stabileşte obiectul contractului încheiat între părţi. Inclusiv din perspectiva regulii impuse de dispoziţiile art. 983 C. civ. de la 1864, a învederat că pârâta nu putea fi obligată la plata daunelor-interese contractuale pentru neexecutarea unor obligaţii ce nu au fost stabilite în mod echivoc în sarcina sa.

Înalta Curte constată că statuările instanței de apel sunt corecte, din modul de redactare a convenției părților rezultând că voința lor a fost în sensul de a stabili în mod expres, limitativ activităţile la care s-a obligat intimata-pârâtă. Tocmai încheierea Actului adiţional nr. 2/31.01.2011, prin care au înţeles să extindă obiectul contractului cu noi servicii de proiectare, constând în suplimentarea documentaţiilor cu „a) documentaţii pentru avize şi acorduri (inclusiv Certificat de Urbanism); b) expertiza tehnică drum; c) expertiză tehnică poduri”, adăugând alte activităţi care nu au fost prevăzute iniţial în convenţia încheiată, iar nu prin introducerea unei clauze noi pentru servicii care nu ar fi fost incluse în contractul principal, denotă faptul că intimata-pârâtă s-a obligat exclusiv cu privire la întocmirea documentaţiilor prevăzute în art. 2.1 şi doar în limita obiectului contractului de prestări servicii de proiectare cum, de altfel, au prevăzut în art. 2.2: „Pentru evitarea oricărei neînţelegeri se precizează că: 2.2.1. Proiectantul şi-a asumat faţă de Asociere toate obligaţiile pe care Asocierea şi le-a asumat faţă de C. în legătură cu proiectarea, după cum s-a prevăzut în Contractul de Proiectare şi Execuție”.

De aceea, instanța de recurs nu poate reține cu temei argumentele aduse de recurenta-reclamantă în susţinerea tezei potrivit căreia, în speţă, ar fi vorba despre o subcontractare a unor servicii clar definite şi identificate în cadrul contractului principal, convenţia părţilor completându-se cu cele specificate în acesta, întrucât s-ar ajunge, astfel, la o modificare a clauzelor contractuale prin instituirea în sarcina intimatei-pârâte a unor obligaţii pe care părţile nu le-au convenit prin înțelegerea transpusă în contractul de prestări servicii de proiectare. Or, forţa obligatorie a contractului şi, implicit, obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă în executarea convenţiei trebuie raportate la obligaţiile şi drepturile real convenite de către părţi.

Reţinerea altor activităţi de proiectare decât cele pe care părțile le-au agreat, în absenţa unor stipulaţii contractuale care să le prevadă sau din care să rezulte, echivalează cu o modificare a contractului în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale acestuia sub aspectul obiectului, în afara voinţei părţilor şi cu încălcarea principiului consensualismului şi al libertăţii contractuale.

Reţinând, aşadar, că obligaţia asumată de intimata-pârâtă prin Contractul de prestări de servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009 este aceea de a întocmi întreaga documentaţie de proiectare, menţionată în art. 2.1, Înalta Curte va respinge ca nefondate susţinerile prin care se afirmă că intimata, însușindu-și contractul principal în ceea ce priveşte obligaţiile în legătură cu proiectarea, independent de enumerarea cuprinsă în art. 2.1 şi 2.2 din contractul de subcontractare, şi le-a asumat şi pe cele cuprinse în contractul principal.

O altă critică vizează calificarea pe care instanţa de apel a dat-o obligaţiei de întocmire a documentaţiei as-built, în sensul că a ignorat faptul că este o activitate privind proiectarea ce îi incumbă intimatei-pârâte şi pe care nu a contestat-o niciodată, deşi nu a fost prevăzută expres în obiectul contractului, ci a confirmat, prin reprezentantul prezent la data recepţiei la terminarea lucrărilor, pregătirea documentaţiei pentru a fi depusă la autoritatea contractantă.

În acest context, a susţinut că în mod eronat a apreciat ca întemeiată apărarea intimatei-pârâte cu privire la faptul că nu a fost notificată în legătură cu această obligaţie, iar notificarea reţinută de instanţă, nr. 249/11.02.2016, nu face nicio dovadă a vreunei recunoaşteri a limitării obligaţiilor pe care a invocat-o intimata-pârâtă, deoarece nu avea menirea de a stabili modul în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, ci reprezenta doar o confirmare de sold prin raportare la facturile emise în baza contractului şi cuantumul sumelor reţinute din acestea cu titlu de garanţie de bună-execuţie.

În continuare, se mai susţine că instanţa a reţinut o stare de fapt şi de drept greşită, deoarece intimata era de drept în întârziere, în temeiul art. 1079 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. civ. de la 1864, întrucât termenul stabilit prin clauza 5.6 din contractul principal, asumată prin clauzele 5.1, 10.2, 11.1 şi 14.6 din convenţia părţilor, este un termen legal, reglementat de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, potrivit căruia documentaţia conformă cu execuţia trebuie predată la momentul recepţiei la terminarea lucrărilor, în speţă, la 26.03.2014, or intimata nu a predat-o în termen, dovadă stând declaraţia reprezentantului său care, prezent fiind la recepţia la terminarea lucrărilor, a afirmat că o va preda într-o perioadă rezonabilă.

Înalta Curte relevă faptul că aceste critici nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nici nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate, ci vizează aspecte de netemeinicie, întrucât analiza acestora presupune reaprecierea probatoriului de către instanța de recurs.

Din această perspectivă, instanţa de recurs reamintește că doar criticile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de netemeinicie, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că statuările instanţei de apel sunt conforme dispoziţiilor legale, aceasta apreciind în mod judicios că obligaţia de a preda documentaţia conformă cu execuţia (as-built documents) a fost asumată de recurenta-reclamantă prin clauza 5.6 din Condiţiile generale ale Contractului de proiectare şi de execuţie nr. 6R9/28.04.2009, detaliată în clauzele cuprinse în art. 10 din caietul de sarcini, dar care nu a fost transmisă către intimata-pârâtă prin Contractul de prestări servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009, împrejurare ce rezultă cu evidenţă din art. 2.1 şi din notificarea nr. 249/11.02.2016, în cuprinsul căreia chiar recurenta-reclamantă, prin reprezentant legal, enumerând limitativ obiectul contractului, a recunoscut îndeplinirea condiţiilor pentru restituirea a 70% din garanţia de bună-execuţie, ca urmare a încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 26.03.2014, fără a menţiona nimic cu privire la întocmirea documentaţiei post-execuţie.

Totodată, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte observă că instanţa de apel nu a ignorat faptul că obligaţia de întocmire a documentaţiei as-built este o activitate privind proiectarea, ci a arătat, argumentat, de ce obligaţia nu îi incumba intimatei-pârâte. Astfel, constatând că acordarea asistenţei tehnice din partea intimatei-pârâte nu este contestată, fiind realizată în temeiul Actului adiţional nr. 1/29.01.2011, prin care s-a stabilit şi preţul acestui serviciu, a reţinut însă că asistenţa tehnică pe durata desfăşurării lucrărilor nu presupunea întocmirea documentaţiei as-built, care este o documentaţie post-execuţie şi se realizează după finalizarea lucrărilor, astfel că nu face dovada însuşirii de către intimata-pârâtă a obligaţiei pentru a cărei neexecutare s-a solicitat acordarea daunelor-interese.

Prin urmare, nu se poate susţine că intimata-pârâtă era de drept în întârziere cu privire la o obligaţie ce nu era în sarcina acesteia. Chiar şi în situaţia în care recurenta considera că obligaţia de întocmire şi predare a documentaţiei as-built incumba intimatei, aceasta trebuia să o solicite, or, astfel cum a reţinut instanța devolutivă de control judiciar, pe baza probelor administrate în cauză, deşi documentaţia post-execuţie a fost solicitată de către inginer pentru cartea tehnică a construcţiei prin adrese repetate comunicate recurentei-reclamante în decursul anilor 2014-2016, aceasta nu a transmis intimatei-pârâte nicio notificare pentru a o pune în întârziere pentru neîndeplinirea acestei obligaţii, ci a înţeles să încheie în mod direct cu o terţă societate un contract de prestări servicii pentru întocmirea documentaţiei, pretinsa neîndeplinire a obligaţiei de către intimata-pârâtă fiind invocată pentru prima dată prin răspunsul nr. 393/09.03.2016.

Se constată, deci, că instanţa de apel nu a calificat greşit obligaţia de întocmire a documentaţiei as-built ci, prin interpretarea dată atât clauzelor din contractul principal, cât şi celor din convenţia părţilor, corect a reţinut că aceasta nu îi incumba intimatei-pârâte, interpretare cu privire la care recurenta are o altă viziune.

Criticând raţionamentul instanţei de control şi din perspectiva clauzelor privind preţul contractului, recurenta afirmă că, deşi potrivit convenţiei părţilor, preţul trebuia achitat pe măsura executării şi recepţionării lucrărilor (una dintre condiţiile recepţiei fiind întocmirea şi predarea documentaţiei as-built), ultima tranşă urmând a fi încasată după aprobarea de către consultant a certificatelor de plată, din interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia obligaţia de întocmire şi predare a documentaţiei nu incumba intimatei, ar rezulta că încasarea preţului era condiţionată de acţiunea unei terţe persoane care ar fi avut aceste atribuţii.

Verificarea deciziei recurate cu privire la interpretarea pe care instanţa de prim control judiciar a dat-o clauzelor privind preţul contractului, cuprinse în art. 4.1, respectiv 4.3, astfel cum acestea au fost modificate prin Actele adiţionale nr. 1/29.01.2011, respectiv nr. 3/07.08.2014, nu relevă faptul că aceasta ar fi reţinut că încasarea preţului era condiţionată de acţiunea unei terţe persoane care ar fi avut aceste atribuţii, ci chiar de Asocierea din care face parte reclamanta.

Astfel, instanţa de apel, cenzurând susţinerile apelantei-reclamante privind asumarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de întocmire şi predare a documentaţiei as-built, a arătat că, în relaţia cu autoritatea contractantă, Asocierea din care face parte reclamanta este cea care şi-a asumat toate obligaţiile de proiectare şi execuţie, inclusiv cea privind întocmirea şi predarea documentaţiei post-execuţie, pe care a subcontractat-o unei terţe societăţi; prin urmare, preţul convenit prin convenţie nu poate fi interpretat ca reprezentând un procent din preţul cuvenit Asociaţiei pentru serviciile de proiectare sau de achiziţie a terenurilor, atât timp cât acesta a fost determinat ca o parte din preţul total cuvenit Asocierii conform contractului principal, care a avut ca obiect servicii multiple de proiectare, de achiziție terenuri şi de execuţie a drumului.

Constatând că, în calendarul plăţilor, prevăzut în convenţie la art. 4.3, nicio tranşă din preţ nu a fost condiţionată de întocmirea şi predarea documentaţiei post-execuţie, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei contravin înțelesului expres al clauzelor contractuale, acestea fiind corect interpretate de instanţa de apel.

Nici susţinerile prin care se reproşează curţii aprecierea ca fiind irelevante trimiterile pe care apelanta-reclamantă le-a făcut, prin răspunsul la întâmpinare, la practica locului şi uzanţe în materia analizată nu pot fi primite, întrucât acestea pot fi aplicate numai în condiţiile inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale, or, în cauză, părţile, astfel cum s-a arătat supra, au stabilit în mod expres serviciile de proiectare care fac obiectul convenţiei perfectate.

În consecinţă, instanţa devolutivă de control judiciar nu a tratat cu superficialitate trimiterile la o pretinsă uzanţă în domeniul contractelor FIDIC, ci a înlăturat-o motivat, arătând că uzanţele în materie se aplică atunci când nu există o înţelegere contractuală a părţilor care să deroge de la aceasta. Or, încă de la momentul încheierii convenţiei, părțile au stabilit serviciile de proiectare care fac obiectul înțelegerii, limitate la întocmirea documentației enumerate limitativ în art. 2.1, ceea ce denotă faptul că au înlăturat pretinsa uzanță invocată.

Printr-un ultim set de critici se susţine că acelaşi raţionament greşit a fost aplicat şi cu privire la obligaţia privind procedurile de expropriere, instanţa apreciind că nu este cuprinsă în obiectul limitativ al convenţiei deduse judecăţii, fără a analiza clauzele contractului principal, care cuprinde toate etapele necesare pentru finalizarea procedurii de expropriere. Astfel, recurenta a afirmat că asumarea de către intimata-pârâtă a acestei obligaţii rezultă din graficul de execuţie a lucrărilor în care se prevede un termen de execuţie a documentaţiei privind exproprierea de 30 de zile, precum şi din conduita acesteia privind îndeplinirea parţială a obligaţiilor din prima etapă, respectiv depunerea la autoritatea contractantă a documentaţiei de identificare a amplasamentului şi a proprietarilor terenurilor, care au stat la baza emiterii de către Guvernul României a H.G. nr. 843/01.10.2014. De asemenea, a considerat că îndeplinirea acestor obligaţii confirmă asumarea de către intimată şi a celor aferente celei de-a doua etape, privind procedura de expropriere ulterioară publicării hotărârii de guvern şi serviciile pentru stabilirea și plata despăgubirilor pentru expropriere și pentru înregistrarea dreptului de proprietate asupra proprietăților expropriate și a dreptului de administrare al beneficiarului C., chiar dacă nu au fost enumerate în contractul de proiectare, în cuprinsul căruia părțile au denumit generic „documentația necesară în procedurile de expropriere”.

Criticile vor fi înlăturate ca nefondate, întrucât, doar în urma analizei clauzelor contractului principal şi a probelor administrate, instanţa de apel a apreciat că obligaţia privind procedurile de expropriere nu fac obiectul convenţiei încheiate între părţi.

Înalta Curte reţine că, în motivarea deciziei recurate, nu se poate identifica niciun argument privind lipsa analizei clauzelor Contractului de proiectare şi execuţie nr. 6R9/28.04.2009 sau ale Contractului de servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009, ci instanţa de apel a interpretat clauzele astfel cum acestea au fost convenite de fiecare dintre părţile contractante, recurenta-reclamantă nesocotind considerentele hotărârii prin care instanţa a explicat raţionamentul ce a condus la înlăturarea ca fiind neîntemeiate a susţinerilor sale privind asumarea de către intimata-pârâtă şi a obligaţiei de acordare a asistenţei juridice în procedura de expropriere pentru plata despăgubirilor către persoanele expropriate şi pentru intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.

Analiza efectuată de instanţa devolutivă de control judiciar clauzei cuprinse în art. 4.27 din contractul principal, precum şi a anexei 2 la acesta, în care sunt detaliate obligaţiile legate de achiziţia de teren, asumate de recurentă faţă de autoritatea contractantă, relevă concluzia dedusă, respectiv că toate aceste obligaţii au ca obiect reprezentarea sau asistenţa juridică acordată beneficiarului în scopul plăţii despăgubirilor pentru exproprieri şi înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român în cartea funciară, iar nu prestarea unor servicii de proiectare şi, prin urmare, nu pot face obiectul convenţiei părţilor, nefiind stabilită nici posibilitatea pentru intimata-pârâtă de a subcontracta prestarea serviciilor de către o societate de avocatură.

Titulara recursului nu ţine seama nici de acele considerente prin care instanţa de apel a reliefat că, din probatoriul administrat, şi pe care, de altfel, instanţa de recurs nu îl poate reevalua, rezultă că apelanta-reclamantă nu a făcut demersuri pentru clarificarea situaţiei privind finalizarea procedurilor de expropriere în perioada de doi ani şi jumătate care a trecut de la adresa prin care intimata-pârâtă i-a învederat că obligaţia nu face obiectul convenţiei perfectate.

Reţinând aceste statuări, instanţa de recurs notează că, ceea ce a subliniat instanţa de apel este comportamentul apelantei-reclamante care a contestat, fără niciun argument, după doi ani şi jumătate, refuzul justificat al intimatei-pârâte de a oferi servicii de asistenţă juridică în procedurile de expropriere, reţineri cu privire la care autoarea recursului nu este de acord.

Mai reproşează recurenta instanţei de apel faptul că nu a observat împrejurarea că intimata a recunoscut, prin întâmpinare, că obiectul contractului, astfel cum a fost stabilit prin clauza 2.2, nu este limitativ, întrucât există activități care, deși nu sunt expres detaliate, sunt legate de cele expres menționate în convenția părților.

Nici această afirmaţie nu poate fi primită, în condiţiile în care prin întâmpinarea la cererea de apel, la punctul 8, cu privire la activităţile de expropriere, intimata-pârâtă a susţinut că, potrivit art. 2.1 din convenţie s-a obligat la întocmirea documentaţiei de identificare a amplasamentului şi a proprietarilor terenului şi a documentaţiei necesare în procedura de expropriere, iar nu la iniţierea şi supervizarea unor proceduri care sunt în atribuţiile beneficiarului, din coroborarea art. 2.1 cu art. 4.3.2 reieşind că documentaţia necesară în procedura de expropriere avută în vedere de către părţi este documentaţia necesară pentru emiterea de către Guvern a hotărârii de aprobare a exproprierii terenurilor situate pe coridorul de lucrări, iar instanţa de apel nu a ignorat aceste apărări ci, în urma analizei temeinice a susţinerilor părţilor şi a materialului probator, a concluzionat că intimata-pârâtă şi-a asumat exclusiv obligaţia de a întocmi întreaga documentaţie de proiectare menţionată la art. 2.1, contractul încheiat între părţi neavând ca obiect prestarea unor servicii de asistenţă şi reprezentare juridică privind exproprierea sau intabularea dreptului de proprietate al Statului Român.

În raport de precedentele considerente, constatând că prin voința lor, părțile au stabilit, prin art. 2.1 şi 2.2, în mod echivoc obiectul Contractului de prestări servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009, Înalta Curte confirmă soluția instanțelor devolutive și înlătură criticile privind încălcarea regulilor de interpretare a convenţiilor, respectiv cele privind ignorarea intenţiei comune a părţilor de la momentul încheierii contractului, reţinând, contrar afirmaţiilor recurentei, inexistenţa caracterului accesoriu al Contractului de prestări servicii de proiectare nr. 388/21.10.2009 în raport de Contractul de proiectare şi execuţie nr. 6R9/28.04.2009.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 03.04.2023 şi a deciziei civile nr. 571A/10.04.2023, pronunţate de Curtea de Apel București, Secţia a VI-a civilă.