Buyer’s damages claim reinstated; termination notice void as premature, case remanded for retrial.

Contract de vânzare-cumpărare. Acţiune în daune-interese. Aplicarea principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar. Condiții și efecte în raport cu dispoziţiile art. 1522 din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligaţiilor/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în faţa primei instanţe. Judecata

Index alfabetic: Acţiune în daune-interese

Contract de vânzare-cumpărare

Neexecutarea obligaţiilor

Rezoluţiune unilaterală

Punerea în întârziere a debitorului

Principiul libertăţii contractuale

Principiul bunei-credinţe

Motivarea hotărârii judecătoreşti

Sarcina probei

C. civ., art. 1169, art. 1170, art. 1483, art. 1516 alin. (2), art. 1522 alin. (1), alin. (3),

art. 1523 alin. (2) lit. b), alin. (4), art. 1530, art. 1548 alin. (1), art. 1550,

art. 1551 alin. (1), art. 1552 alin. (1), art. 1554

C. proc. civ., art. 249, art. 425 alin. (1) lit. b)

Odată neexecutată obligaţia contractuală în termenul contractual convenit, creditorul este ţinut, potrivit dispozițiilor art. 1521-1526 C. civ., să îl pună în întârziere pe debitor, adică să îl someze să îşi execute obligaţia contractuală, acordându-i în acest scop un termen de executare care depăşeşte, prin ipoteză, scadenţa contractuală a obligaţiei.

Efectul principal al acordării termenului suplimentar de executare constă în suspendarea dreptului creditorului la remediul executării silite în natură sau la dreptul de a invoca rezoluțiunea, conform art. 1522 alin. (4) C. civ., fără a suspenda însă dreptul creditorului de a invoca excepţia de neexecutare sau la daune-interese, în timp ce efectul secundar constă în faptul că debitorul răspunde de la data punerii în întârziere de orice pierdere, cauzată chiar de un caz fortuit, exceptând situaţia în care acesta exonerează de răspundere.

Excepţia de la regula acordării termenului suplimentar este reprezentată de cazurile de punere de drept în întârziere, prevăzute de art. 1523 C. civ., precum şi de acele clauze contractuale care ar putea să prevadă lipsa necesităţii punerii în întârziere, situații în care executarea silită în natură sau rezoluțiunea pot fi solicitate de îndată.

Astfel, în condițiile în care la data comunicării de către vânzătorul pârât a notificării de denunţare unilaterală a contractului lipsea condiţia esenţială a rezoluțiunii, şi anume neexecutarea determinantă şi actuală a obligaţiei de către cumpărător, instanţa de apel a dat o interpretare greşită principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar, reglementat de art. 1522 alin. (1) C. civ., respectiv mecanismului rezoluțiunii unilaterale, întrucât, doar după expirarea perioadei contractuale şi în situaţia în care cumpărătorul reclamant nu îşi executa obligaţia de a prelua marfa, vânzătorul pârât avea opţiunea de a-şi manifesta voinţa de a desfiinţa unilateral contractul pentru neexecutare, notificând în acest sens cumpărătoarea şi, totodată, acordându-i un termen suplimentar de executare a obligaţiei, iar la momentul împlinirii acestui nou termen, putea decide în a-i comunica notificarea de rezoluțiune a contractului.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1407 din 19 iunie 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, Secţia a II-a civilă la 27.10.2022, sub nr. x/30/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 48.755,64 lei, cu titlu de daune-interese calculate conform art. 8.1 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 858BIS/14.11.2020, încheiat între părţi, respectiv a sumei de 478.743,89 lei, cu titlu de daune-interese calculate conform art. 8.1 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021, încheiat între părţi, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1270, art. 1530, art. 1538, art. 1549 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 524/03.05.2023, Tribunalul Timiș, Secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată. Totodată, a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, cu obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, suportate de aceasta în faţa primei instanţe şi în apel.

Prin decizia civilă nr. 557/A/15.11.2023, Curtea de Apel Timișoara, Secţia de insolvență, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul şi a obligat apelanta-reclamantă să achite intimatei-pârâte suma de 20.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata taxei judiciare de timbru cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea de recurs a susţinut că hotărârea este nelegală relativ la soluţia adoptată cu privire la pretenţiile solicitate în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021.

Detaliind, în considerarea primului motiv de casare invocat, autoarea recursului a arătat că, prin cererea de apel, a criticat pentru nelegalitate soluţia tribunalului învederând că prima instanţă a făcut trimitere doar la art. 1550 C. civ., fără a face vreo referire la condiţiile în care o astfel de rezoluțiune poate opera, prevăzute de art. 1552 C. civ. şi neîndeplinite în cazul de faţă.

În raport de această critică formulată, a învederat că instanţa de apel a reţinut doar că nu îşi însuşeşte această interpretare, în condiţiile în care notificarea a avut în vedere chiar neexecutarea obligaţiilor sale contractuale de preluare a cantităţii de porumb, ceea ce, în opinia recurentei, echivalează cu lipsa motivării, întrucât nu s-a raportat la dispoziţiile legale invocate şi nu şi-a exprimat propria părere.

În acest context, a precizat că a invocat dispoziţiile art. 1552 C. civ. pentru a evidenţia faptul că nu se afla în niciuna dintre ipotezele reglementate, însă instanţa nu a analizat în mod efectiv susţinerile şi, implicit, dispoziţiile legale, apreciind în mod nelegal că ar fi operat rezoluțiunea unilaterală.

A învederat că, prin contractul încheiat, părţile nu au prevăzut o astfel de modalitate de desfiinţare a convenţiei, că nu era de drept în întârziere şi nici nu s-a pus problema neexecutării vreunei obligaţii a acesteia în termenul fixat prin punerea în întârziere, atât timp cât nu a existat o astfel de punere în întârziere şi niciun termen comunicat de către vânzător.

Prin urmare, simplul fapt că nu a răspuns unei notificări prin care se invoca rezoluțiunea unilaterală cu 10 zile înainte de termenul până la care trebuia executat integral contractul nu poate avea valenţa juridică a desfiinţării acestuia, aceasta neavând nicio obligaţie legală de a răspunde unei notificări prin care nu se invoca nimic concret în sensul rezoluțiunii.

A subliniat că, singurele motive invocate prin notificare au constat în pretinsa nerespectare a obligaţiei de bună-credinţă şi cooperare loială, precum şi a uzanţelor dintre părţi, însă aceste aprecieri generale nu necesitau vreun răspuns, astfel că nu se putea interpreta ca semnificând acceptare din partea sa, or, prima instanţă a reţinut şi a valorificat, în mod nelegal, tocmai lipsa unui răspuns pe care nu trebuia să îl dea, iar instanţa de apel nu a analizat această chestiune.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute la art. 1552 alin. (1) C. civ., reproşând instanţei de apel faptul că nu a observat că notificarea transmisă de vânzător, raportat la dispoziţiile legale, nu poate avea valenţa unui act care a avut efectul rezoluțiunii unilaterale, mai ales că notificarea făcută în termenul contractual nu poate reprezenta o punere în întârziere. În consecinţă, a apreciat că menţiunea instanţei cu privire la notificare nu se subsumează niciuneia dintre cele trei ipoteze enunţate de textul de lege evocat.

Cu privire la cel de-al doilea aspect avut în vedere de către instanţa de apel în respingerea pretenţiilor reclamantei, potrivit căruia, pentru a beneficia de daunele-interese solicitate, ar fi trebuit să facă dovada faptului că a solicitat predarea cantităţii de porumb contractate, iar vânzătorul a refuzat, probă pe care nu ar fi făcut-o, a afirmat că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii prin instituirea unei cerinţe inexistente, întrucât analiza prevederilor legale, în raport de starea de fapt reţinută, relevă că nu ar fi avut nicio obligaţie legală de a face o astfel de solicitare în termenul contractual.

În argumentare, a arătat că, punere în întârziere de către aceasta nu trebuia făcută în termenul contractual (cât timp obligaţia de livrare putea fi executată conform contractului), ci după expirarea acestuia, când o parte a întârziat expirarea obligaţiei, iar cealaltă parte îi acordă, prin punerea în întârziere, un termen suplimentar pentru executare, conform art. 1522 alin. (3) C. civ.

A evidenţiat că nu poate fi dedusă culpa sa din simplul fapt al pretinsei lipse a unei notificări în perioada contractuală, prin care să solicite livrarea întregii cantităţi de marfă contractată, deoarece o astfel de obligaţie nu este instituită de lege, în perioada contractuală părţile fiind obligate să îşi execute obligaţiile în baza acestui act juridic, nicidecum în baza vreunei notificări suplimentare.

În plus, a susţinut că, prin instituirea în sarcina acesteia, în calitate de cumpărător, a obligaţiei de a solicita predarea mărfii achiziționate, instanţa a încălcat prevederile art. 1483 alin. (1) C. civ., prin aceea că în mod absolut nejustificat a apreciat culpa sa în executarea contractului, cu toate că vânzătorul era cel care şi-a încălcat obligaţia legală de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare, obligaţie dublată de cea contractuală, înscrisă în art. 5.1 conform căruia, marfa este pusă la dispoziţia cumpărătorului de către vânzător şi va fi livrată cel târziu la 30.12.2021, ceea ce înseamnă că obligaţia inițială era a vânzătorului, cea de transport fiind subsecventă.

Drept urmare, a susţinut că instanţa de apel a apreciat, contrar legii şi clauzelor contractuale, că aceasta ar avea o culpă contractuală constând în lipsa notificării de ridicare a mărfii contractate, deşi vânzătoarea era cea care avea obligaţia de predare, de punere la dispoziţie, obligaţie neîndeplinită, astfel încât obligaţia acesteia, de transport, subsecventă, este fără obiect.

A mai învederat că, din starea de fapt reţinută chiar de instanţă, rezultă cu claritate că vânzătorul era de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ., prevedere nesocotită de instanţă. În opinia recurentei, faptul că s-a transmis notificarea de rezoluțiune cu 10 zile înainte de termenul până la care trebuia executat integral contractul, rezultă indubitabil că, cel puţin din acel moment, vânzătorul a refuzat explicit să-şi execute obligaţiile contractuale de livrare a mărfii, considerând contractul desfiinţat.

Concluzionând, a menţionat că instanţa de apel ar fi trebuit să observe faptul că părţile se aflau în prezenţa unui contract perfect valabil, dar neexecutat de către vânzător, care nu a pus la dispoziţie marfa pe care trebuia să o livreze, astfel încât se impunea admiterea pretenţiilor solicitate.

Prin întâmpinarea înaintată la dosar la 25.02.2024, intimata-pârâtă a solicitat, în principal, respingerea recursului ca fiind inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat şi nelegal, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a deciziei recurate, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii recursului, pe de o parte, intimata-pârâtă a învederat că, în condiţiile în care prima instanţă nu a fost învestită cu un capăt de cerere în temeiul căreia să analizeze şi, eventual, să cenzureze rezoluțiunea declarată de aceasta la 20.12.2021, solicitarea nu putea fi formulată direct în apel, deoarece ar fi dus la încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., şi cu atât mai puţin pe calea recursului, iar pe de altă parte, criticile vizează procedura declarării rezoluțiunii sub aspectul temeiniciei acesteia şi nu vreun motiv de nelegalitate a hotărârii.

Pe fond, a precizat că, opus susţinerilor recurentei, aceasta a fost pusă în întârziere şi i s-a dat un termen rezonabil de executare raportat la faptul că, prin notificarea transmisă, i s-a solicitat să comunice cantitatea de porumb livrată pentru a şti ce cantitate a rămas de ridicat, dar şi pentru a se emite factura fiscală în vederea plăţii contravalorii acelei cantităţi, cerinţa prevăzută la art. 1522 alin. (1) C. civ., fiind, astfel, respectată. Totodată, a punctat că se afirmă în mod eronat faptul că nu putea declara unilateral rezoluțiunea deoarece aceasta nu ar fi fost convenită de părţi în cadrul contractului, dreptul de a declara rezoluțiunea fiind un drept recunoscut ope legis creditorului, în situaţia în care cocontractantul său nu îşi îndeplineşte vreuna din obligaţiile convenţionale sau legale. S-a mai susţinut că, în temeiul obligaţiei recurentei de preluare a mărfii, înscrise în contract la art. 5.1, aceasta trebuia să se prezinte la sediul său pentru a ridica produsele, iar în situaţia în care nu îi erau predate, trebuia să o notifice şi să facă dovada faptului că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia în termenul din punerea în întârziere. În fine, a menţionat că, întrucât la data emiterii facturii seria INC nr. 4123/24.03.2022 contractul nu mai exista şi, deci, nu mai putea produce efecte juridice, aceasta a fost emisă în lipsa unui acord de voinţă.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 04.04.2024 s-a fixat termen de judecată 19.06.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu este o veritabilă excepţie de inadmisibilitate a căii de atac, având în vedere că apărările prezentate de parte vizează o eventuală neîncadrare a criticilor evocate de către recurentă în motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., astfel încât aceasta nu poate fi primită.

În această privinţă, Înalta Curte reaminteşte că trebuie făcută distincţia între inadmisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului, sancţiune procesuală ce intervine atunci când partea nu are acces la această cale de atac, deoarece legea nu o prevede sau o exclude în mod expres, şi exigenţa stabilită de legiuitor relativ la faptul că partea nu este îndreptăţită să critice hotărârea atacată prin invocarea unor aspecte de temeinicie, intimata-pârâtă afirmând, în susţinerea excepţiei, faptul că recurenta critică, în realitate, procedura declarării rezoluțiunii, ca stare de fapt.

Pe cale de consecinţă, reţinând, cu titlu de principiu, că invocarea unor motive cu nesocotirea exigenţelor art. 486 C. proc. civ. nu este de natură a conduce la inadmisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului, ci, eventual, la alte sancţiuni procesuale, prin raportare la argumentele prezentate şi ţinând cont de prevederile art. 494 corelate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepţia de inadmisibilitate a recursului invocată prin întâmpinare.

În considerarea primului motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel nu a făcut o analiză efectivă a motivelor invocate de apelanta-reclamantă cu privire la condiţiile în care a fost declarată unilateral rezoluțiunea Contractului de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021, prevăzute de dispoziţiile art. 1552 C. civ., simpla menţiune în sensul că nu îşi însuşeşte interpretarea acesteia, fără a se raporta în vreun fel la dispoziţiile legale evocate şi fără să îşi exprime propria părere, echivalează cu lipsa motivării.

Instanţa supremă reţine că această critică este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurenta-reclamantă în argumentarea motivului de casare analizat vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

Astfel, se invocă faptul că, deşi prin cererea de apel, a susţinut greșita apreciere de către prima instanţă a intervenirii rezoluțiunii unilaterale a Contractului P817/19.02.2021, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., întrucât aceasta nu s-ar fi opus notificării transmise de către intimata-pârâtă cu 10 zile înainte de termenul în care contractul trebuia executat integral, instanţa devolutivă de control judiciar a cenzurat aceste critici, menţionând doar că nu îşi însuşeşte această interpretare, în condiţiile în care notificarea a avut în vedere chiar neexecutarea obligaţiilor sale contractuale de preluare a cantităţii de porumb.

Instanţa supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi lipsa motivării hotărârii, înțeleasă atât sub aspect formal, dedusă din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeleasă ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din analiza hotărârii recurate, se constată că decizia instanţei de apel este motivată, prezentând atât structura tipică actului de procedură examinat iar, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conturează concluziile instanţei devolutive de atac.

Astfel, instanța de apel a apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile apelantei-reclamante cu privire la faptul că prima instanţă a considerat că a intervenit rezoluțiunea unilaterală a contractului nr. P817/19.02.2021, cu eludarea dispoziţiilor art. 1552 C. civ., câtă vreme notificarea a avut în vedere chiar neexecutarea de către apelanta-reclamantă a obligaţiilor sale contractuale de preluare a cantităţii de porumb.

Totodată, Înalta Curte observă că, deși instanța de apel nu a făcut trimitere expresă la dispozițiile art. 1552 alin. (1) C. civ., a analizat argumentele prezentate de părţi referitoare la chestiunea operării rezoluțiunii unilaterale a contractului, arătând că, pentru a putea beneficia de daune-interese ca urmare a culpei exclusive a intimatei-pârâte, apelanta-reclamantă ar fi trebuit să facă dovada faptului că a solicitat predarea cantităţii de porumb contractate, iar pârâta ar fi refuzat, or o astfel de probă nu a fost făcută. De asemenea, instanţa de apel a subliniat că, din moment ce prima instanţă a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a intimatei-pârâte, nu mai prezintă relevanţă criticile referitoare la întinderea daunelor-interese.

În consecinţă, nu se poate susţine cu temei că hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cu consecinţa reţinerii incidenţei motivului de nelegalitate invocat.

Se cuvine amintit faptul că, judecătorul nu este obligat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, ci obligația sa se rezumă la a motiva soluţia pe fiecare capăt de cerere, ceea ce, în cazul de faţă, a şi făcut, relevant în acest sens fiind conţinutul art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ., în care legiuitorul a prevăzut a fi arătate atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile (nu argumentele) părţilor.

Aşadar, cu privire la criticile recurentei-reclamante privind lipsa motivării, se reţine faptul că acestea nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Procedând în continuare la analiza criticilor dezvoltate de recurentă în considerarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, însă, că instanţa devolutivă de control judiciar a făcut o greşită aplicare a principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar, a condiţiilor în care rezoluțiunea unilaterală poate opera, respectiv a regimului probator în materie de răspundere civilă contractuală, mai exact a normelor de prevăzute la art. 1522 alin. (1), art. 1552 alin. (1), respectiv la art. 1548 alin. (1) C. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., privitoare la libertatea de a contracta, părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

Legea consacră, aşadar, ridicându-l la rang de principiu fundamental, dreptul (libertatea) părţilor de a contracta, acest drept al lor fiind polivalent, ceea ce înseamnă, între altele, că el le recunoaşte facultatea de alegere a partenerilor contractuali şi de a încheia contracte cu aceştia, precum şi dreptul de a stabili în mod liber conţinutul contractului, determinând drepturile şi obligaţiile rezultate din acesta, precum şi efectele lui.

Rezultă, totodată, că, în pofida caracterului fundamental al libertăţii de a contracta, aceasta nu este una absolută, ea trebuind să ţină seama de limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

Pe aceeaşi linie a exigenţelor impuse contractanţilor, este esenţial a se avea în vedere că, în acord cu prevederile art. 57 din Constituţia României (potrivit cărora „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”) şi art. 1170 C. civ. părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura ori limita convenţional această obligaţie.

Principiul libertăţii de a contracta este, prin urmare, întotdeauna însoţit de acela de a acţiona cu bună-credinţă, această cerinţă fiind considerată de legiuitor atât de importantă încât a impus-o încă din faza iniţială a negocierii unui contract, înţelegând-o ca pe o exigenţă a cărei respectare trebuie să caracterizeze atât naşterea, cât şi executarea ulterioară a contractului.

Forţa acestui principiu este, de altfel, sugerată inclusiv prin teza finală a art. 1170 C. civ., prin care se afirmă că părţile nu pot înlătura şi nici măcar limita obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă.

Caracterizarea comportamentului contractul al părţilor, pentru a se stabili dacă acesta satisface exigenţa bunei-credinţe, trebuie, însă, să se realizeze în concret, doar în acest fel putându-se stabili dacă vreunul dintre contractanţi a deviat de la normele conformităţii contractuale.

Rezultă, totodată, că obligaţia de bună-credinţă are vocaţia de a genera, prin ea însăși, o sumă de obligaţii subsecvente încheierii unui contract, buna cooperare contractuală, precum şi coerenţa contractuală (adică obligaţia de a avea o conduita unitară şi conformă cu aşteptările celeilalte părţi, prin raportare la obligaţiile asumate la epoca încheierii contractului) reprezentând tipare comportamentale în raport de care buna-credinţă sau, dimpotrivă, reaua-credinţă, pot fi identificate.

Tot astfel, trebuie reţinut şi că abuzul de drept contractual se poate manifesta prin exercitarea unui drept contractual în mod excesiv şi nerezonabil ori cu intenţia de a-l prejudicia pe partenerul contractual, putând fi caracterizată ca manifestare contrară bunei-credinţe, inclusiv utilizarea abuzivă a dreptului de a cere sau declara rezoluțiunea unei convenţii.

În prezentul proces, cu privire la Contractul de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021, instanţele devolutive au reţinut, în plan factual, că intimata-pârâtă, în calitate de vânzător, s-a obligat să vândă recurentei-reclamante, în calitate de cumpărător, o cantitate estimată de 500 tone (+/-10% la opţiunea cumpărătorului) porumb, producţie 2021, pentru un preţ de 650 lei/tona porumb, durata contractului, potrivit art. 7, fiind cuprinsă între 19.02.2021-30.12.2021. De asemenea, s-a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată se solicită plata daunelor-interese, calculate conform art. 8.1, potrivit căruia: „În cazul în care, din vina sa exclusivă, vânzătorul nu reușește să își îndeplinească obligațiile asumate prin prezentul contract în termenul stabilit, cumpărătorul va avea dreptul la: încasarea unei penalități de 50 de euro/tonă marfă nelivrată; plata de despăgubiri pentru orice pierdere directă suferită ca urmare a încălcării comise de către vânzător sau a încetării contractului de către acesta; la costurile ori cheltuielile judiciare suportate de A. S.R.L. pentru punerea în executare împotriva vânzătorului.”

Cu privire la cantitatea livrată, prima instanţă a reţinut că, deşi reclamanta a invocat că aceasta a fost de 19,96 tone, la dosar nu a fost depus niciun înscris în acest sens, iar pârâta a arătat că a declarat rezoluțiunea contractului la 20.12.2021, ca urmare a nerespectării bunei-credinţe şi a cooperării loiale dintre părţi, rezoluțiune notificată reclamantei la aceeaşi dată.

Totodată, faţă de lipsa clauzelor contractuale cu privire la rezoluțiunea contractului, în raport de prevederile art. 1550 şi 1554 C. civ., instanţa de fond a reţinut că executarea contractului nu mai este posibilă, argumentele reclamantei cu privire la rezoluțiune fiind nefondate, întrucât, chiar dacă a susţinut că aceasta nu putea opera în acel mod, reclamanta nu s-a opus notificării trimise de pârâtă şi nici nu a solicitat executarea contractului rezoluționat conform clauzei înscrise la art. 5.1, respectiv prin notificare pentru punerea în întârziere a vânzătorului cu privire la livrarea bunurilor la o dată stabilită în interiorul duratei contractuale.

S-a mai reţinut că notificarea comunicată de reclamantă pârâtei la 29.10.2021 a fost făcută înaintea rezoluțiunii unilaterale a pârâtei, iar faptul că nu cuprindea data stabilită pentru livrare şi nu exista dovada comunicării către pârâta vânzătoare, nu relevă intenţia clară de executare a contractului.

Pe cale de consecinţă, a respins, ca nefondată, cererea principală, cu motivarea că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile clauzei penale invocate, de vreme de contractul rezoluționat se consideră că nu a fost niciodată încheiat.

Prin decizia recurată, instanţa devolutivă de control judiciar a conchis că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, reţinând că nu poate fi primită interpretarea reclamantei potrivit căreia, „în mod greşit a considerat prima instanţă că a intervenit rezoluțiunea unilaterală a contractului, neavând în vedere dispoziţiile art. 1552 alin. (1) C. civ., arătând că simplul fapt că nu a răspuns notificării nu echivalează cu punerea sa în întârziere”, deoarece notificarea a avut în vedere chiar neexecutarea obligaţiilor contractuale de preluare a mărfii.

În egală măsură, se cuvine a remarca că instanţa de apel a apreciat că, independent de chestiunea operării rezoluțiunii unilaterale a contractului, pentru a beneficia de daunele-interese ca urmare a culpei exclusive a pârâtei, reclamanta ar fi trebuit să facă dovada că a solicitat predarea cantităţii de porumb contractate, iar aceasta a refuzat, or reclamanta nu a probat neexecutarea culpabilă a obligaţiei pârâtei de predare a acesteia.

Prin cererea de recurs, printr-o primă critică, se susţine, în esenţă, că, instanţa nu a observat faptul că notificarea transmisă de pârâtă, raportat la dispoziţiile art. 1552 alin. (1) C. civ., nu poate avea valenţa unui act care a avut efectul rezoluțiunii unilaterale, câtă vreme o astfel de desfiinţare nu era prevăzută în contract, aceasta nu era de drept în întârziere şi nici nu s-a stabilit vreun termen pe care să nu îl fi respectat, mai ales că notificarea făcută înăuntrul termenului contractual nu poate reprezenta o punere în întârziere, aceasta fiind necesară doar după expirarea termenului contractual, când o parte a întârziat executarea obligaţiei, iar cealaltă îi acordă, prin punerea în întârziere, un termen suplimentar pentru executare.

Critica este fondată pentru considerentele ce succed.

În contextul factual expus, pentru a răspunde criticii recurentei privind greșita aplicare a principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar, precum şi a condiţiilor în care rezoluțiunea unilaterală poate opera, sunt necesare următoarele precizări.

Punerea în întârziere a debitorului constă, potrivit dispoziţiilor art. 1521-1526 C. civ., în obligaţia creditorului, în ipoteza ajungerii obligaţiei la scadenţă fără a fi executată, să acorde debitorului un termen suplimentar în care acesta să îşi execute obligaţiile contractuale.

Funcţionarea mecanismului acestui remediu se desprinde din prevederile art. 1516 alin. (2) şi art. 1522-1523 C. civ.

Astfel, odată neexecutată obligaţia contractuală în termenul contractual convenit, creditorul este ţinut să îl pună în întârziere pe debitor, adică să îl someze să îşi execute obligaţia contractuală, acordându-i în acest scop un termen de executare care depăşeşte, prin ipoteză, scadenţa contractuală a obligaţiei. În cazul în care, în termenul indicat în notificarea de punere în întârziere, debitorul nu îşi execută obligaţia contractuală, creditorul este îndreptăţit să apeleze la orice alt remediu consideră că i-ar fi util (executarea silită în natură, rezoluțiunea, etc.). Punerea în întârziere a debitorului pune în lumină, în acelaşi timp, şi interesul vădit şi actual al creditorului pentru executarea obligaţiei contractuale de către debitor, precum şi lipsa oricărei intenţii prezumate a acestuia de a-l păsui pe debitor.

Tocmai de aceea, întrucât o pasivitate a creditorului obligaţiei scadente, ar putea primi şi conotaţia de păsuire tacită a debitorului, legea impune, de regulă, pentru invocarea oricărui remediu, inclusiv rezoluțiunea, o manifestare expresă din partea creditorului sub forma unei notificări de punere în întârziere, care să cuprindă în mod obligatoriu şi acordarea unui termen suplimentar de executare. Prin excepţie, acordarea acestui termen nu este necesară dacă debitorul este pus în întârziere de drept, ca urmare a unei prevederi legale sau a unei clauze contractuale care prevede punerea de drept în întârziere, caz în care legea prezumă că termenul de executare este esenţial pentru creditor iar pasivitatea acestuia nu poate fi înţeleasă ca un acord tacit pentru prelungirea termenului de executare a obligaţiei de către debitor.

Sub aspectul conţinutului, Înalta Curte subliniază că punerea în întârziere a debitorului trebuie să includă acordarea unui termen rezonabil de executare. Astfel, potrivit art. 1522 alin. (3) teza I C. civ. „Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări.” În cazul în care creditorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a acorda un asemenea termen în care în mod rezonabil obligaţiile să poată fi executate, teza a II-a a articolului menţionat prevede că „debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil calculat din ziua comunicării notificării.”

Excepţia de la regula acordării termenului suplimentar este reprezentată de cazurile de punere de drept în întârziere, prevăzute de art. 1523 C. civ., precum şi de acele clauze contractuale care ar putea să prevadă lipsa necesităţii punerii în întârziere. Efectul principal al identificării unei asemenea ipoteze este acela că executarea silită în natură sau rezoluțiunea pot fi solicitate de îndată. Totodată, art. 1523 alin. (4) C. civ. reglementează că „Toate cazurile de punere de drept în întârziere trebuie probate de creditorul obligaţiei neexecutate”.

Cât priveşte efectul principal al acordării termenului suplimentar de executare, acesta constă în suspendarea dreptului creditorului la remediul executării silite în natură sau la dreptul de a invoca rezoluțiunea, conform art. 1522 alin. (4) C. civ., fără a suspenda însă dreptul creditorului la a invoca excepţia de neexecutare sau la daune-interese, în timp ce efectul secundar constă în faptul că debitorul răspunde de la data punerii în întârziere de orice pierdere, cauzată chiar de un caz fortuit, exceptând situaţia în care acesta exonerează de răspundere.

Referitor la rezoluțiunea unilaterală, Înalta Curte notează că aceasta presupune posibilitatea creditorului, chiar şi în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, fără a apela la foruri judiciare sau la orice autoritate exterioară propriei voinţe, în manieră unilaterală şi extrajudiciară, cu respectarea condiţiilor în care aceasta operează, prevăzute la art. 1550-1552 C. civ.

Din analiza textelor de lege evocate, rezultă că pentru a se putea invoca rezoluțiunea unilaterală, trebuie întrunite cumulativ condiţiile în care aceasta operează, respectiv: (i) să existe o neexecutare şi aceasta să fie însemnată, ceea ce presupune că obligaţia debitorului a ajuns la termen, fiind scadentă (ii) să existe o punere în întârziere (exigenţă ce rezultă din art. 1516 alin. (2) C. civ., pentru că înainte de a o invoca, creditorul trebuie să acorde un termen suplimentar de executare debitorului, în condiţiile şi cu efectele art. 1522 C. civ., cu excepţia ipotezelor de punere în întârziere de drept), (iii) să existe o declaraţia unilaterală de rezoluțiune, supusă comunicării, prin care creditorul îşi manifestă voinţa de a desfiinţa unilateral contractul pentru neexecutare (exigenţă prevăzută de art. 1552 alin. (1) C. civ.), şi (iv) condiţia de efectivitate a rezoluțiunii unilaterale, anume notificarea rezoluțiunii, fiind vorba, de fapt, de comunicarea declaraţiei de rezoluțiune debitorului. Cu privire la această notificare se observă că ea trebuie distinsă net însă, de notificarea prealabilă rezoluțiunii care constă în punerea în întârziere a debitorului şi este o condiţie prealabilă (de asemenea, supusă comunicării).

Totodată, Înalta Curte arătă că, în lipsa unei stipulaţii exprese, contractele încheiate pe durată determinată nu pot fi denunţate unilateral până la expirarea duratei de timp, aceasta deoarece forţa obligatorie a contractului se menţine pe durata întregului interval de timp convenit prin acordul de voinţă al părţilor.

Legat de oportunitatea invocării remediului rezoluțiunii unilaterale, Înalta Curte arată că utilizarea acestei maniere de desfiinţare a contractului, presupune un risc semnificativ pentru cel care o invocă, întrucât instanţa, în ipoteza în care apreciază că rezoluțiunea a fost invocată abuziv, trebuie considerat că actul unilateral de invocare a rezoluțiunii este nul şi că la data declarării rezoluțiunii aveam de a face cu un contract în vigoare, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, adică a unei executări în curs dacă aceasta mai este posibilă şi de interes pentru cealaltă parte, ipoteză ce poate genera consecinţe patrimoniale nefavorabile pentru creditorul care a acţionat abuziv.

În raport de aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată că, în raţionamentul său privitor la chestiunea operării rezoluțiunii unilaterale a contractului, instanţa de apel în mod greşit a valorificat concluziile primei instanţe, în condiţiile în care la data de 20.12.2021, data comunicării de către intimata-pârâtă a notificării de denunţare unilaterală a contractului, lipsea condiţia esenţială a rezoluțiunii, şi anume neexecutarea determinantă şi actuală a obligaţiei de către cumpărător, în contextul în care art. 1551 alin. (1) C. civ. prevede că, pentru a se putea invoca această rezoluțiune trebuie să fie vorba despre neexecutarea unei obligaţii exigibile (scadente).

Reţinând, aşadar că, doar în situaţia unei neexecutări a unei obligaţii debitorului de a devenit exigibilă, creditorul poate invoca rezoluțiunea, Înalta Curte constată că, în speţă, potrivit clauzei cuprinse la art. 5.1 din contract, data stabilită pentru livrarea mărfii era cel mai târziu 30.12.2021. Prin urmare, până la această dată, obligaţia de livrare a mărfii ce îi revenea intimatei-pârâte, respectiv cea de preluare, în sarcina recurentei-reclamante, nu erau exigibile, astfel că nu se poate discuta despre o neexecutare a obligaţiilor în termenul stabilit prin contract.

Doar după expirarea perioadei contractuale, respectiv după 30.12.2021, şi în situaţia în care recurenta-reclamantă nu îşi executa obligaţia de a prelua marfa, intimata-pârâtă avea opţiunea de a-şi manifesta voinţa de a desfiinţa unilateral contractul pentru neexecutare, notificând în acest sens reclamanta şi, totodată, acordându-i un termen suplimentar de executare a obligaţiei, iar la momentul împlinirii acestui nou termen, putea decide în a-i comunica notificarea de rezoluțiune a Contractului de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021.

Pe aceste considerente, Înalta Curte conchide că instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, valorificând concluziile instanţei de fond, a dat o interpretare greşită principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar, reglementat de art. 1522 alin. (1) C. civ., respectiv mecanismului rezoluțiunii unilaterale, consacrat prin art. 1552 alin. (1) C. civ., fiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O altă critică a recurentei vizează interpretarea greşită a prevederilor art. 1483 C. civ. şi art. 5.1 din contract, prin aceea că instanţa de apel a instituit în sarcina acesteia obligaţia de a proba neexecutarea culpabilă a obligaţiei intimatei-pârâte de predare a bunurilor, deşi aceasta din urmă, în calitate de vânzător, era cea care avea obligaţia de a pune la dispoziţie cantitatea de porumb contractată, obligaţie neîndeplinită, astfel încât obligaţia de transport, ce îi revenea, fiind subsecventă, era fără obiect.

Altfel spus, ceea ce se susţine este faptul că instanţa de apel a procedat greşit atunci când a reţinut că recurenta-reclamantă nu a dovedit culpa intimatei-pârâte în executarea obligaţiei de a pune la dispoziţie marfa pentru transport, sens în care afirmă că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii prin instituirea în sarcina acesteia a unei cerinţe pe care legea nu o prevede.

În această privinţă, Înalta Curte observă că, deşi nu se invocă în mod expres încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., argumentele recurentei sunt în sensul nesocotirii acestei norme de procedură ce consacră obligaţia părţii, care face o susţinere în faţa instanţei, de a o dovedi şi reprezintă consacrarea în plan legislativ a principiului de drept actori incumbit probatio, a cărui încălcare atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte notează că acest principiu de drept cunoaşte un regim diferit de aplicare în materia răspunderii civile contractuale, consacrat de dispoziţiile art. 1548 C. civ., text legal care, în cazul obligaţiei contractuale neexecutate sau executate cu întârziere, instituie prezumţia de culpă a debitorului respectivei obligaţii, care este chemat astfel să răstoarne prezumţia, potrivit principiului in excipiendo reus fit actor.

În privinţa acestor critici, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul lor fondat, şi reţine că instanţa de apel, în loc să pună în vedere intimatei-pârâte, care nu a mai livrat cantitatea restantă de porumb şi a pus capăt contractului ce a generat prezentul demers judiciar, să facă dovada culpei recurentei-reclamante, aşa cum impun dispoziţiile art. 1530 C. civ., pentru a răsturna prezumţia de culpă care opera faţă de sine, în ce priveşte neexecutarea obligaţiei de predare, i-a impus în mod nelegal o atare obligaţie recurentei-reclamante, imputându-i apoi acesteia din urmă, prin considerentele deciziei din apel, nu faptul că nu şi-a dovedit lipsa propriei culpe, ci împrejurarea că nu a dovedit culpa intimatei-pârâte, deşi culpa pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale este prezumată de lege.

Această nesocotire a regimului probator şi a regulilor referitoare la sarcina probei, sancționabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se repercutează în mod direct şi fundamental asupra modului în care instanţa de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiţiei referitoare la culpa în săvârşirea ilicitului contractual şi a incidenţei dispoziţiilor art. 1169-1170 C. civ., cu raportare la art. 1516 şi art. 1483 alin. (1) C. civ. și la art. 1530 și urm. C. civ., caz care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text expres indicat în cererea de recurs și care face ca hotărârea instanței de apel să fie nelegală.

Totodată, Înalta Curte reţine că stipulația contractuală a părţilor în litigiu, cuprinsă în art. 8.1, aceea prin care s-a prevăzut dreptul cumpărătorului ca, în cazul în care, din vina sa exclusivă, vânzătorul nu reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract în termenul stabilit, să obţină daune-interese, produce efecte şi în cazul stingerii obligaţiilor contractuale prin rezoluțiune.

Obţinerea acestor daune-interese de către creditor, fără a fi obligat să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului, este condiţionată însă de dovada existenţei unei neexecutări însemnate şi a celorlalte condiţii formale şi cumulative ale rezoluțiunii unilaterale. Or, sub acest aspect, a existenţei unei notificări valabile de rezoluțiune, se impun a fi efectuate verificări suplimentare de către instanţa de apel, în sensul celor anterior enunţate.

Cu prilejul rejudecării, se va aprecia şi cu privire la respectarea principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar rezonabil de executare, urmărind circumstanțele de fapt concrete ale cauzei, specificul obligaţiilor asumate de părţi, apărările acestora dar şi dispoziţiile art. 1522 alin. (3) C. civ. şi art. 1552 alin. (1) C. civ. Prezintă relevanţă în prezentul litigiu importanţa clarificării împrejurărilor în care a fost realizată denunţarea unilaterală. Se va putea astfel aprecia dacă notificarea de denunţare unilaterală a respectat sau nu exigenţele legii şi care sunt consecinţele juridice ale acesteia. De asemenea, argumentele recurentei-reclamantei prin care se susţine că intimata-pârâtă era de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ., vor fi avute în vedere şi analizate de instanța de apel cu prilejul rejudecării.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, se impune a se reţine că decizia recurată fost dată cu încălcarea normelor de drept material, aşa încât este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 557/A/15.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timișoara, Secţia de insolvență, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de părţi, constând în taxa judiciară de timbru achitată de recurenta-reclamantă, în valoare totală de 4.297 lei, respectiv onorariu avocat solicitat de intimata-pârâtă conform înscrisurilor înaintate la dosar, Înalta Curte notează că, în cazul admiterii unei căi de atac prin care este casată/anulată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare, cererea nu este încă soluţionată iar procesul urmează a fi tranşat cu ocazia rejudecării. Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, s-a constatat că, prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câştigătoare, astfel încât la acest moment nu s-a putut face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., asupra tuturor cheltuielilor de judecată avansate de părţi urmând a se pronunţa instanţa de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, în funcţie de soluţia ce se va pronunţa în cauză şi de concluzia referitoare la partea care va câştiga respectiv partea care va pierde procesul în apel, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.