Administrative liability for insurance guarantee fund's delayed payment: requirement of established principal claim under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.04.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021 şi ulterior modificată prin cererea modificatoare depusă la instanţă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Ordinului CSA 23/2014 şi în continuare, până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 569 din 16 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins atât excepţiile invocate de pârât, cât şi cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiate.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., prin care, evocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost modificată. De asemenea, recurenta a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a învederat că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

A arătat recurenta că FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale şi contractuale incidente, creanţele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanţe invocate de recurentă împotriva B. în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual şi legal aplicabile asigurărilor de tip RCA. Cu toate acestea, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia ICCJ din 13.10.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanţele de judecată reţinând că motivul pentru care FGA a respins cererea de plată a A. a fost unul nelegal. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată.

În opinia recurentei, în cauza pendinte, actul administrativ nelegal este decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, ce reprezintă prima manieră de soluţionare dată de FGA cererii de plată a A., în sensul respingerii acesteia şi care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre intimatul - pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452/2018.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea deciziei FGA nr. 14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

A mai opinat recurenta că legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu ar fi indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată şi de modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin decizia nr. 14452.

Cât priveşte culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta ar fi una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca, în îndeplinirea obligaţiilor sale, să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

3.2. În cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs incident, prin care, evocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, în principal pe cale de excepţie, iar, în secundar, ca neîntemeiată, apreciind că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (3) şi art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Susţine recurentul-pârât că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu încălcarea competenţei exclusive a FGA de a soluţiona cererile de plată ale creditorilor de asigurări, conform art. 2 alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, câtă vreme intimata nu a solicitat penalităţile/dobânzile pretinse de la FGA în procedura administrativă, astfel că acţiunea de faţă ar fi inadmisibilă.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Făcând trimitere la reperele dosarului nr. x/2018, recurentul - pârât a arătat că, prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, iar nu la plata despăgubirilor solicitate.

În opinia recurentului - pârât nu ar exista nicio justificare legală pentru care reclamanta nu ar fi putut solicitat plata accesoriilor în cadrul acţiunii în anularea deciziei amintite, regula consacrată de art. 8 din Legea nr. 554/2004 fiind ca partea reclamantă să solicite despăgubiri odată cu acţiunea în anulare, iar excepţia prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004, a formulării cererii pe cale separată, este posibilă doar în cazul în care persoana vătămată nu putea cunoaşte şi determina întinderea pagubei la data promovării acţiunii în anularea actului vătămător.

Prin urmare, arată recurentul-pârât, ar fi inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, dacă persoana vătămată nu dovedeşte existenţa unor împrejurări obiective care să fi făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, iar în cauza de faţă o astfel de dovadă nu a fost făcută de către reclamantă.

Totodată, arată recurentul-pârât, că nu se identifică nicio culpă a FGA în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme Fondul a făcut aplicarea dispoziţiilor legale în materia respectării plafonului de garantare - art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul-pârât critică şi greşita respingere a excepţiei tardivităţii acţiunii, susţinând că, în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, în contextul în care reclamanta a contestat decizia de respingere a cererii de plată prin acţiunea soluţionată în dosarul nr. x/2018, demersul de a solicita plata despăgubirilor este tardiv promovat, termenul impunându-se a fi calculat de la data primirii actului administrativ vătămător.

Printr-un alt set de critici, recurentul - pârât a criticat raţionamentul instanţei de fond de a aprecia că acţiunea ar fi fost formulată în termenul de prescripţie, susţinând că, întrucât reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31 zi de la data depunerii cereri de plată, iar cuantumul acestora este de 0,2%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 23/2014, reclamanta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care a fost respinsă cererea de plată.

A mai invocat recurentul - pârât şi excepţia prematurităţii acţiunii, apreciind că se impune a fi respectat efectul pozitiv de lucru judecat al sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, câtă vreme cererile de plată nu au fost reexaminate de FGA şi nu a fost emis un nou act administrativ cu privire la acestea.

Totodată, recurentul - pârât a apreciat că demersul judiciar iniţiat de reclamantă este lipsit de interes, apreciind că, atâta vreme cât, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018, FGA a fost obligat doar la analiza pe fond a cererilor de plată, iar nu la plata sumelor cerute prin acestea, acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce s-a statuat prin aceste hotărâri, astfel încât nu ar exista interesul A., la momentul introducerii cererii, de a solicita penalităţi/despăgubiri.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că în urma contestării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a stabilit în sarcina FGA doar o obligaţie de a face şi nu a statuat asupra existenţei unui drept la despăgubire.

Consideră că, raportat la prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., nu s-a făcut dovada săvârşirii cu vinovăţie a pretinsei fapte ilicite, în condiţiile în care dificultăţile de interpretare a normei prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au o natură obiectivă, neputând fi imputabile FGA. Acest caracter este confirmat de împrejurarea că, pentru a se asigura interpretarea unitară şi corectă a acestor prevederi, a fost necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunţe decizia interpretativă nr. 29/2020, întrucât nu numai FGA a întâmpinat dificultăţi în interpretarea textului normativ, ci şi instanţele de judecată.

Susţine recurentul-pârât că nu este îndeplinită nici cerinţa legăturii de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de garantare de 450.000 RON şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen, câtă vreme instanţa de judecată nu a statuat asupra existenţei dreptului intimatei, ci s-a dispus obligarea Fondului la reanalizarea cererilor de plată.

Cât priveşte prejudiciul pretins, recurentul-pârât susţine că soluţionarea cu întârziere sau nesoluţionarea în termen a unei cereri reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată, iar reclamanta nu a făcut dovada actului administrativ atipic care să fi fost cenzurat printr-o hotărârea definitivă, astfel că nu există situaţia premisă prevăzută de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În opinia recurentului - pârât, nu se poate susţine că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naştere în patrimoniul A. unui drept de despăgubiri întemeiat pe dispoziţiile art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 sau pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, deoarece între fapta ilicită constând în emiterea deciziei nelegale şi prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluţionării în termen a cererii nu există legătură de cauzalitate. Pentru a putea pretinde dobânda legală penalizatoare cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, era necesar ca A. să probeze anularea, prin hotărârea definitivă, a actului administrativ asimilat - nesoluţionarea cererii de plată într-un anumit termen.

Mai susţine recurentul-pârât că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 nu se aplică pentru situaţia nesoluţionării în termenul legal a unei cereri, iar între părţi nu există o convenţie, în sensul acestui act normativ, care să atragă plata dobânzilor penalizatoare şi nici nu se poate discuta despre o scadenţă pentru îndeplinirea obligaţiei menţionate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta - reclamantă A. S.A, ca nefondat.

Legal citată, recurenta - reclamantă nu a formulat întâmpinare faţă de recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. şi recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, având în vedere gradul de conexitate ce există între argumentele evocate prin cele două recursuri promovate în cauză, Înalta Curte apreciază că, pentru justa soluţionare a litigiului pendinte, se impune analiza grupată a acestora, în funcţie de aspectele de drept invocate.

Răspunzând punctual criticilor aduse de cele două părţi sentinţei civile nr. 569 din 16 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte observă că recurentul - pârât a invocat pur formal, în fila x a recursului incident, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără ca, prin calea de atac să dezvolte, în mod concret, critici care să vizeze faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât nu se impune analiza hotărârii recurate din această perspectivă.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste caracterul formal al invocării sus indicatului caz de casare, Înalta Curte consideră că nu s-ar putea reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa atacată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expus silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi clare raţiunile avute în vedere. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, astfel cum s-a statuat şi prin aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu este incident motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, argumentele recurentului - pârât subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privesc soluţia dată de instanţa de fond excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, a căror examinare este considerată de instanţa de control judiciar prioritară, în contextul în care vizează neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, Înalta Curte le apreciază nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare.

Cât priveşte aspectul admisibilităţii acţiunii, Înalta Curte reţine că, în recurs, pârâtul FGA a dezvoltat argumentaţia în sprijinul acestei excepţii pe două paliere, respectiv: (i) încălcarea competenţei exclusive a FGA de a soluţiona cererile de plată ale creditorilor de asigurări, conform art. 2 alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, câtă vreme intimata nu a solicitat penalităţile/dobânzile pretinse de la FGA în procedura administrativă; (ii) inadmisibilitatea acţiunii, în raport de prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte primul aspect de inadmisibilitate, recurentul-pârât a formulat critici sub aspectul unei pretinse încălcări a competenţei exclusive a FGA de a soluţiona cererile de plată ale creditorilor de asigurări, susţinând, în esenţă, că o acţiune care vizează creanţe accesorii nesolicitate în cuprinsul cererii de plată odată cu creanţa principală ar fi inadmisibilă.

Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate în prezenta cauză au ca temei prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinându-se existenţa unei fapte ilicite a FGA, în sensul emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, care a generat prejudiciul A. constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată.

Despăgubirile solicitate de reclamantă sunt doar cuantificate sub forma penalităţilor de întârziere/dobânzilor legale aplicate la valoarea creanţei de asigurare, dar ele reprezintă contravaloarea prejudiciului suportat prin fapta culpabilă a FGA de a fi emis un act administrativ nelegal şi, astfel, de a fi întârziat plata debitului principal. Prin urmare, aceste accesorii nu puteau fi cerute prin cererea de plată, care priveşte doar creanţa de asigurare şi al cărei regim juridic este reglementat de Legea nr. 213/2015, pe când prezenta acţiune în despăgubiri este formulată conform dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte cel de-al doilea aspect de inadmisibilitate a cererii susţinut în recurs prin raportare la prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, se constată că instanţa fondului a apreciat că admisibilitatea acţiunii reiese din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicţie, obligaţia de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În recurs, recurentul-pârât FGA a prezentat o serie de argumente subsumate acestei excepţii, invocând, în esenţă, posibilitatea reclamantei de a formula acţiunea în despăgubiri odată cu acţiunea în anularea Deciziei nr. 14452/2018, la acel moment reclamanta cunoscând şi existenţa şi întinderea pagubei. Or, Înalta Curte constată că aceste argumente vizează termenul de formulare a acţiunii, din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune, iar nu inadmisibilitatea cererii în despăgubiri, prin prisma imposibilităţii formulării acţiunii în despăgubiri pe cale separată.

În concluzie, soluţia primei instanţe referitoare la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Recurentul-pârât a mai criticat greşita respingere a excepţiei tardivităţii, invocând, pe de o parte prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, iar pe de altă parte pe cele ale art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte primul palier de analiză generat de alegaţiile recurentului - pârât, Înalta Curte consideră, pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, că, în raport de cauza juridică a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta modificată, cauzei pendinte nu îi sunt incidente prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Din perspectiva celui de-al doilea palier de analiză, Înalta Curte constată că argumentele invocate sunt similare celor prin care recurentul - pârât a criticat soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel încât acestea vor fi analizate grupat şi respinse ca nefondate, câtă vreme prima instanţă a făcut o corectă aplicare în speţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acţiunea în despăgubire.

În prezenta cauză, în aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 (astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii), paguba şi întinderea sa depind de recunoaşterea creanţei principale, motiv pentru care termenul de un an nu curge de la data comunicării respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susţine recurentul-pârât. Dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existenţa creanţei este condiţionată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar pe de altă parte, de lămurirea existenţei, în beneficiul reclamantei, a creanţei principale reprezentate de creanţa de asigurări.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus doar anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă şi cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată. Creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale, concomitent cu acţiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, referitoare la soluţia dată asupra excepţiei tardivităţii acţiunii/prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cât priveşte chestiunile prematurităţii şi lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată raportat la faptul că, la data depunerii acesteia, cererea de plată nu fusese, încă reexaminată, Înalta Curte observă că aceste chestiuni nu au fost invocate, nici prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe la data de 10.11.2021 şi nici prin cea depusă la data de 01.03.2022 . Ca atare, Înalta Curte constată că aceste argumente sunt invocate pentru prima dată în recurs. Totodată, nu se poate reţine că invocarea lor ar fi determinată de vreunul dintre considerentele primei instanţe ori de recursul reclamantei, ele reprezentând doar o apărare care, evident, nu a fost prezentată instanţei de fond. Prin urmare, cum recurentul- pârât nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, aceste critici nu pot face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul acestuia, care este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa primei instanţe.

În continuare, răspunzând punctual criticilor aduse, pe fondul cauzei, atât de recurenta - reclamantă A. S.A. ("A."), cât şi de recurentul - pârât sentinţei atacate, Înalta Curte consideră nefondate criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care părţile au invocat eronata aplicare şi interpretare a normelor de drept material privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Din circumstanţele concrete ale cauzei se reţine că recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirilor apreciate de recurentă ca fiind necesare acoperirii unui pretins prejudiciu ce, în opinia reclamantei, i-ar fi fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/18.04.2017, înregistrată de FGA sub nr. x/27.04.2017, ce viza suma de 6165 RON. Reclamanta a apreciat că acest prejudiciu constă, în principal, în penalităţi în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) de la data la care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de plată şi până la data plăţii efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Pe cale de consecinţă, fapta clamată de reclamantă nu a fost doar cea a întârzierii în soluţionarea cererii de plată indicate mai sus, ci şi cea a emiterii, de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, de neacordare a despăgubirii solicitate, drept demers care ar fi generat prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerută cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, urmare emiterii actului administrativ nelegal.

Plecând de la aceste repere ale demersului de învestire a instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte reaminteşte că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin emiterea unui act administrativ nelegal, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, ce se antrenează în prezenţa condiţiilor generale ale răspunderii delictuale prevăzute de C. civ.

Potrivit art. 1349 C. civ.:

"(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Astfel, pentru naşterea obligaţiei de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condiţiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condiţiilor obiective: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În ce priveşte vinovăţia, ea nu este o condiţie necesară pentru admiterea acţiunii în repararea prejudiciului, introdusă de cel prejudiciat împotriva autorităţii publice răspunzătoare.

De asemenea, întrucât posibilitatea persoanei vătămate de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 554/2004 a fost constant calificată drept o expresie a contenciosului subiectiv de plină jurisdicţie, aspect care presupune, în prealabil, o verificare nu doar a caracterului nelegal al actului administrativ, ci şi a vătămării produse părţii care se adresează instanţei, dreptul la despăgubiri fiind accesoriu acţiunii în anularea actului administrativ, în cazul cererii de despăgubire formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 (ce reprezintă calea procesuală de excepţie, la care se recurge atunci când reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare) nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 213/2015 şi nici cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitoare la obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile, nefiind, astfel, necesară formularea unei cereri de plată a despăgubirilor (penalităţi/dobânzi) care să fi fost adresată, anterior învestirii instanţei, de către recurenta - reclamantă A. intimtatului - pârât FGA.

În cauză, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 6165 RON (cu nr. x/18.04.2017), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

După cum s-a arătat în precedent, prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON şi a fost respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că, în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât FGA la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a se decide asupra existenţei sau inexistenţei ceanţei litigioase principale în cuantum de 6165 RON.

Din actele dosarului rezultă, însă, că, anterior pronunţării sentinţei recurate, a avut loc reanalizarea cererii de plată nr. x/18.04.2017, înregistrată de FGA sub nr. x/27.04.2017 şi a fost emisă Decizia FGA nr. 44151/03.01.2022, prin care cererea sus indicată a fost respinsă. Potrivit relaţiilor furnizate de recurenta - reclamantă o atare decizie nu a fost atacată, astfel încât prezumţia de legalitate de care se bucură nu a fost infirmată.

Întrucât, pentru a fi aplicabil mecanismul prevăzut de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesară îndeplinirea atât a condiţiei existenţei hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/2018, dar şi o recunoaştere a dreptului reclamantei la încasarea creanţei principale (despăgubirea solicitată conform cererii de plată), iar o atare recunoaştere nu există, cererea de plată fiind respinsă de FGA, în cauză, prima instanţă a procedat la o corectă aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând, în mod just, cererea reclamantei.

Faţă de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 569 din 16 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 569 din 16 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.