Discrimination sanction upheld: appeal against upholding of fine for discriminatory statements dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul Primarul Municipiului Târgu-Mureş - dr. A., reprezentant legal al municipiului Târgu-Mureş a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 61 din 22.01.2020 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând în principal admiterea contestaţiei şi anularea parţială a hotărârii atacate, cu consecinţa exonerării de la plata amenzii contravenţionale aplicate în valoare de 10.000 RON, iar în subsidiar admiterea contestaţiei, anularea parţială a hotărârii atacate şi aplicarea sancţiunii avertismentului.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 42 din 22 iunie 2021, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Primarul Municipiului Tg. Mureş, a respins acţiunea formulată de reclamantul Primarul Municipiului Tg. Mureş şi, totodată, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică vizează faptul că hotărârea se bazează pe o autosesizare nelegală şi este rezultatul unei autosesizări nelegale, deoarece nu este indicată calitatea de membru al Colegiului director a persoanei care a semnat documentul şi nu este indicat ce fel de "preşedinte" este această persoană, deci actul este nelegal.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea a fost întocmită de consilier juridic B., adică de o persoană care nu este membru al Colegiului director ceea ce atrage nelegalitatea actului, însă instanţa de fond nu a analizat şi nu a motivat respingerea acestui motiv de nelegalitate.

Un alt motiv de recurs îl reprezintă faptul că hotărârea nu este motivată astfel că este nelegală", deoarece textul nu conţine elementele faptei contravenţionale pentru care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a aplicat sancţiunea.

Recurentul mai arată că autoarea autosesizării nu indică în concret care elemente din acest text intră sub incidenţa normei contravenţionale în baza căreia a fost sancţionat şi nici judecătorul fondului nu a făcut acest lucru, ci s-a rezumat la o simplă afirmare a motivării factuale a autosesizării.

Cu alte cuvinte, instanţa de fond nu analizează autosesizarea şi, drept urmare, nu precizează cine a fost discriminat prin afirmaţiile din textul citat, care este temeiul factual al discriminării în opinia aceleiaşi autoare-rasă, religie, categorie defavorizată, care este atribuţia de care a uzat pentru a comite fapta contravenţională în opinia aceleiaşi persoane.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că şi sub aspectul persoanei reclamate "autosesizarea" este nelegală deoarece se indică atât numele de A., cât şi sintagma "primar în funcţie al oraşului Târgu Mureş".

Deci, într-o variantă am putea presupune că autosesizarea se referă la persoana fizică A., chiar dacă nu sunt trecute datele de identificare personală ale acestuia, iar într-o altă variantă am putea presupune că autosesizarea se referă la Primarul A." sau, mai exact, la instituţia Primarului Municipiului Tg. Mureş.

Recurentul susţine că instituţia primarului nu este instituţie publică, ci, eventual, Primăria Municipiului Tg. Mureş este o astfel de instituţie, iar "pe pagina de C." unde a apărut "afirmaţia discriminatorie" nu se face nicio menţiune cu privire la calitatea de primar, ci doar la cea de politician, motiv pentru care trebuia indicată această ultimă calitate pentru a fi legală autosesizarea.

Prin prisma dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 137/2000 afirmaţia instanţei de fond este greşită.

Astfel, din moment ce şi instituţiile publice pot fi subiect activ al faptei contravenţionale, iar Primarul Municipiului Tg. Mureş intră în această categorie, devine evidentă necesitatea unui răspuns motivat din partea instanţei de fond în raport cu elementele de confuzie identificate în autosesizare.

Recurentul critică hotărârea şi sub aspectul că nu se menţionează în "autosesizare" dacă are mai multe "capete de cerere", adică dacă vizează mai multe fapte contravenţionale sau una singură, drept urmare, nici sub aspectul dovezilor nu se poate decela intenţia autorului autosesizării de a indica dovezi/probe în susţinerea mai multor acuzaţii de discriminare.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 18-20 din Procedură, deoarece pe "autosesizare" nu există nicio rezoluţie/dovadă privind înaintarea acesteia către Compartimentul asistenţă Colegiul director, iar în hotărârea contestată nu se face nicio menţiune despre existenţa "răspunsului iniţial" şi comunicarea lui către autorul autosesizării;

Dispoziţiile art. 18-20 din Procedură nu exclud, ci dimpotrivă, stabilesc în mod explicit necesitatea ca autosesizarea să parcurgă aceleaşi etape ca petiţia. Instanţa nu indică ce parcurs a urmat autosesizarea.

Recurentul mai consideră că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Procedură potrivit cărora: " (2) Petiţia poate fi completată cu noi capete de cerere până la primul termen de audiere, sub sancţiunea decăderii."

În opinia recurentului, instanţa trebuia să analizeze autosesizarea şi să stabilească obiectul acesteia, să analizeze hotărârea contestată şi să stabilească dacă obiectul acesteia a fost lărgit în raport cu cel al autosesizării, să aibă în vedere doar conţinutul primului text publicat de mine pe C. redat în autosesizare, trebuia să observe omisiunea Consiliului de a extinde legal obiectul autosesizării şi, mai mult, omisiunea acestuia de a-mi aduce la cunoştinţă, înainte de a mă sancţiona, decizia sa de a lua în considerare şi elementele noi apărute în presă referitoare la romi/categorii defavorizate.

De asemenea, recurentul mai consideră că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor 20 alin. (7) din Ordonanţa nr. 137/2000 potrivit cărora: "(7) Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita" şi cu încălcarea celor de la art. 77 alin. (1) din Procedură: conform cărora: Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita."

Astfel fiind, recurentul mai susţine că:

- nu există petent în cauză sau, mai exact, CNCD nu are/nu poate avea o astfel de calitate;

- este confuză identitatea reclamatului;

- este consemnat în mod fals obiectul sesizării;

- este consemnată în fals susţinerea "petentului"/autorului autosesizării;

- descrierea faptei este nu numai confuză, dar şi nereală;

- motivele de fapt sunt eronate deoarece:

- se bazează pe o altă presupusă stare de fapt/faptă contravenţională decât cea indicată în autosesizare;

- datorită acestei premise eronate toate motivele de fapt prezentate la pag. 6-13 din hotărâre sunt străine de obiectul autosesizării;

- utilizând în hotărâre noţiuni precum: "categorie socială defavorabilă", "persoane care fac parte din etnia romă", "mame minore", "comunitate de romi", "ţigan", "grup", "anumite grupuri", "grupuri", "cetăţenilor care fac parte dintr-o clasă socială", "cetăţeni pe criteriu de clasă social", "apartenenţa la etnia romă", "grupurile amintite", "clasă socială şi etnie", "grupurilor vulnerabile", "femeilor de etnie romă din România", autorii ei-Colegiul director:

- omite cu desăvârşire textul indicat în autosesizare;

- oferă o pseudo-motivare incoerentă şi lipsită de claritate(ori am vizat etnia romă ori persoane dintr-o anumită clasă socială, ori am vizat un grup defavorizat ori mai multe grupuri defavorizate, ori am vizat mame minore ori şi mame majore, ori am vizat mame rome ori şi mame de alte etnii etc);"

În opinia recurentului, instanţa de fond comite acelaşi abuz interpretativ-stabileşte semnificaţia primului articol prin raportare la alte articole care nu au făcut obiectul autosesizării.

Recurentul mai consideră că instanţa nu a fost în măsură să diferenţieze noţiuni precum "clasă socială precară", "categorie socială defavorizată" şi "etnie romă" din moment ce a reţinut că a creat o "atmosferă ostilă şi ofensatoare la adresa acestora", adică a persoanelor care provin din astfel de entităţi sociale.

Or, instanţa nu a observat că, în articol, s-a folosit noţiunea de "familii defavorizate".

Mai mult, chiar dacă şi exprimarea a fost una mai puţin clară(în loc de paranteze trebuia să pun o virgulă după cuvântul "defavorizate"), totuşi se poate observa că, în context, noţiunea de "familii defavorizate" are un înţeles explicat chiar de către mine-"(nu mă refer aici la persoane cu dizabilităti), ci la cei apţi de lucru care nu vor să muncească, la cei care aduc pe lume copii cu un singur scop: să aibă o sursă de venit."; cu alte cuvinte, această noţiune, creată cu un înţeles strict/limitativ-familii compuse din persoane foarte leneşe -nu include persoanele vizate de către instanţa de fond prin răspunsul analizat la acest punct.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că la pag. 14 din hotărâre se reţine "că în speţă sunt întrunite prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000", deşi în dispozitivul hotărârii şi în autosesizare se reţine incidenţa art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, în condiţiile în care art. 2 alin. (1) nu reglementează o faptă contravenţională, iar art. 15 din O.G. nr. 137/2000 are mai multe teze/modalităţi/variante de comitere, astfel că, în lipsa indicării acestora şi a neregularităţii descrierii/indicării obiectului autosesizării, nu se poate determina fapta.

Făcând abstracţie de incoerenţele exprimării Colegiului director şi de lipsa de corespondenţă între fapta/faptele contravenţionale presupus indicate în autosesizare şi cele indicate în hotărâre, recurentul consideră că trebuie reţinut că nu a comis niciuna din presupusele fapte reţinute în sarcina mea şi nici dintre cele incriminate de O.G. nr. 137/2000 deoarece s-a referit la un "cuplu" şi nu la un grup, grupuri, rom, mamă minoră.

Se mai precizează că legiuitorul român a emis deja dispoziţii legale care prevăd posibilitatea intervenţiei statului, inclusiv în ce priveşte decăderea părinţilor din drepturile părinteşti, în situaţii precum cele indicate în text-neasigurarea de către părinţi a condiţiilor de educaţie copiilor minori, omisiunea părinţilor de a oferi hrană copiilor minori, ţinerea copiilor de către părinţi în condiţii precare de igienă etc;

În fine, recurentul mai susţine că hotărârea este netemeinică şi nelegală raportat la împrejurările în care a comis presupusa faptă, la lipsa de efecte concrete prejudiciabile ale acesteia, contextul în care au fost făcute afirmaţiile, apreciind că un avertisment este suficient pentru atingerea scopului legii contravenţionale.

Când se referă la scop instanţa are în vedere discriminare pe "criterii de rasă sau origine etnică", fără a preciza la ce rasă face referire.

Astfel fiind, recurentul precizează încă o dată că "prin declaraţia postată pe C." nu a comis nicio discriminare, nu a făcut referire la rase, clase sociale, categorii sociale ori etnii, ci la "familii defavorizate" cu înţelesul dat personal acestei sintagme.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată că obiectul sesizării şi descrierea presupusei fapte de discriminare îl reprezintă:

"Afirmaţii discriminatorii la dresa persoanelor care provin dintr-o categorie defavorizată, în special romă. În România există multe familii defavorizate (nu mă refer la persoane cu dizabilităţi), ci la cei apţi de lucru care nu vor să muncească, la cei care aduc pe lume copii cu un singur scop: să aibă o sursă de venit. Aceste medii generează infracţionalitate crescută, abandon, lipsă de educaţie etc."

Prin hotărârea contestată s-a reţinut săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 15 O.G. nr. 137/2000, conform căruia " Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia."

În ceea ce priveşte criticile cu privire la procedura sesizării din oficiu "Autosesizarea" a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, potrivit prevederilor art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 "Consiliul îşi exercită competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu", iar prin semnarea Hotărârii de către membrii Consiliului este confirmată regularitatea sesizării din oficiu.

Analizând aşa numitele neregularităţi de la Procedură, cum ar fi de exemplu că, "nu este indicată calitatea de membru al Colegiului director al persoanei care a semnat aceste document - D. ", "nu este indicat despre ce fel de "preşedinte" este această persoană", în mod corect a reţinut instanţa de fond că aceste critici sunt invocate în mod formal întrucât toate aceste informaţii rezultă atât din actele întocmite de Consiliu cât şi de pe site-ul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că pretinsele încălcări ale prevederilor art. 18 -20, 77 din procedură, cum ar fi de exemplu că "pe autosesizarea care mi-a fost comunicată nu există nicio rezoluţie/dovadă privind înaintarea acesteia către Compartimentul asistenţă Colegiul director" întrucât cerinţele privind rezoluţia preşedintelui, înaintarea acesteia către Compartimentul asistenţă director, comunicarea răspunsului iniţial, sesizarea lipsurilor şi punerea în vedere a completării unor lipsuri, vizează petiţiile adresate de către petenţi Consiliului spre soluţionare, nu şi autosesizările care în cauza pendinte este evident că şi-a urmat cursul şi a fost soluţionată iar menţionarea în autosesizare atât a numelui de A. cât şi sintagma primar în funcţie al oraşului Tg-Mureş iar în dispozitivul hotărârii se indică A., nu încalcă nici o dispoziţie legală.

Astfel fiind, se reţine că Nota de autosesizarea a fost motivată în fapt şi în drept prin descrierea "unor fapte care presupun săvârşirea unei fapte de discriminare", cu respectarea actelor normative incidente.

Instanţa de control judiciar reţine că un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate, şi anume: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

Motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor şi de asemenea, să permită instanţelor efectuarea revizuirii actului, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanţa de contencios unional a reţinut că o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparenţă, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

Este adevărat că o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui, însă în cauza de faţă nu ne aflăm în această situaţie.

Astfel, s-a reţinut în cuprinsul hotărârii că "A. s-a referit explicit la comunitatea romă, susţinând că, dacă se vor impune astfel de condiţii, "o să intre frica în ei şi n-or să facă copii doar pentru bani", "Eu am cel mai mare număr de ţigani din ţară (…) Ţiganii sunt o problemă serioasă a României şi ne facem că nu vedem ?!"

Este de necontestat faptul că prin afirmaţiile făcute s-au adus atingeri clasei sociale precare, dezavantajată, prin care s-a urmărit condiţionarea procreării şi a obţinerii indemnizaţiei de creştere a copilului.

Opţiunea deciziei de a procrea sau a da naştere unei fiinţe umane este una strictă şi exclusiv personală şi intimă, ce ţine de viaţa lăuntrică a cuplului, care nu poate sub nicio formă a fi condiţionată, nici măcar la nivel declarativ într-o societate democratică.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod temeinic şi legal s-a reţinut că, declaraţia recurentului încalcă dreptul la demnitate şi onoare al apartenenţilor atât la clasa socială precară sau categoria dezavantajată formată din persoanele cu o situaţie financiară dificilă, cu un nivel de educaţie scăzut, fără loc de muncă şi locuinţă, cât şi etnia romă şi este de natură a plasa aceste persoane într-o situaţie de inferioritate.

Dreptul de a nu fi supus discriminării constituie unul dintre drepturile fundamentale într-o societate democratică, dreptul la egalitate constituind un drept cu aplicare imediată şi nu progresivă având în vedere că discriminarea în sine este un afront adus demnităţii umane. Tratamentul discriminatoriu are de cele mai multe ori ca scop sau ca efect umilirea, degradarea sau interferenţa cu demnitatea persoanei discriminate, în mod particular, dacă acest tratament se manifestă în public. Tratând pe cineva mai puţin favorabil datorită unor criterii inerente sugerează în primul rând dispreţ sau lipsă de respect faţă de personalitatea sa.

Desigur, trebuie avut în vedere şi dreptul la libertatea de exprimare. Este adevărat că acest drept fundamental este garantat în Constituţia României care prevede în art. 30 că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Însă libertatea de exprimare, inclusiv în aprecierea subiectelor cu nuanţă politică, din perspectiva alin. (1) al art. 30 trebuie coroborată cu alin. (2) din art. 30 care prevede în mod expres că "(2) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine."

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevede că: "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare" însă precizează în mod expres limitele acestui drept în aliniatul 2 al aceluiaşi articol: "exercitarea acestor libertăţi, (n.n. libertatea de exprimare, de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii) ori idei ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru ... protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora."

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei nr. 42 din 22 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.