Statute of limitations for separate damages claims under Article 19 of Law 554/2004 in insurance guarantee fund disputes

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 1.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016; obligarea FGA la soluţionarea cererii de plată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016, constând în:

(i) în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1 %/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 20257,73 RON, calculate până la data de 8.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 330 din 22 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti: (i) a respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei de obiect/lipsa de interes a acţiunii iniţiale; (ii) a respins ca rămasă fără obiect cererea pârâtului de amendare a reclamantei pentru introducere cu rea-credinţă a acţiunii iniţiale; (iii) a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii modificate, ca nefondate; (iv) a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată în privinţa sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă în perioada 15.04.2016-30.08.2020 şi, în consecinţă, a respins cererea modificată în ceea ce priveşte aceste sume, ca prescrisă; (v) a respins ca neîntemeiată cererea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă începând cu data de 31.08.2020.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei de fond, reclamanta A. S.A. a formulat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus recurs incident.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. şi-a întemeiat recursul principal pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului său, casarea în parte a sentinţei recurate, respectiv cu privire la soluţia de admitere în parte a excepţiei prescripţiei şi cu privire la soluţia pe fondul cererii şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată şi obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată.

Recurenta-reclamantă a expus scurte considerente cu privire la greşită soluţionarea a excepţiei prescripţiei precizând că este în mod evident nelegală soluţia primei instanţe în sensul respingerii ca prescrise a acţiunii A. pentru perioada 15.04.2016-30.08.2020, întrucât pentru a curge termenul de prescripţie dreptul A. trebuie să fie născut, ori din momentul depunerii cererii de plata la FGA societatea nu cunoştea soluţia asupra acestei cereri.

În dezvoltare a susţinut, după o prezentare a aspectelor prealabile şi a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal, că în prezenta cauză, chiar dacă prin hotărârea prin care a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost obligat în mod direct la plata de despăgubiri, ci la reanalizarea dosarului de daună, în urma reanalizării cererii a achitat sumele solicitate de A.. Ca atare, apreciază că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa FGA, iar A. a fost lipsit de folosinţa sumelor de bani solicitate pentru această perioadă.

În referire la existenţa unui act administrativ nelegal a susţinut, faţă de cererea de plată pe care a transmis-o Fondului de Garantare a Asiguraţilor urmarea deschiderii procedurii falimentului faţă de B. S.A., că potrivit art. 12 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 213/2015, FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor incidente. În speţă, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, trebuia să se facă cu respectarea cadrului aplicabil asigurărilor de tip RCA.

Or, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă după mai mult de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A., împotriva acesteia fiind formulată acţiunea în contencios administrativ înregistrată sub nr. x/2018.

Prin decizia nr. 4644/13.10.2021, pronunţată în dosarul anterior menţionat, instanţa supremă a decis anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 şi a obligat Fondul să reanalizeze pe fond cererea de plată, în urma reanalizării cererii dreptul reclamantei la despăgubiri fiind recunoscut şi achitate sumele solicitate de aceasta.

Cum instanţele de judecată au declarat nelegală soluţia FGA asupra cererii sale de plată, iar acesta a procedat la analiza pe fond a cererii şi a efectuat plata despăgubirilor, este evident prejudiciul suferit de A., generat de existenţa unui act administrativ nelegal, respectiv Decizia nr. 14452/03.05.2018, act ce reprezintă soluţionarea cererii de plată de către FGA.

Cu privire la existenţa prejudiciului, recurenta a citat dispoziţiile art. 1535 din C. civ. şi a arătat că ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege, astfel că FGA avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, aceasta având loc formal după mai mult de 2 ani de la data depunerii şi apoi soluţionată în sensul respingerii. Astfel, după anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii şi la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, după 5 ani de la data la care trebuiau achitate, confirmând dreptul A. la plata acestora.

Or, prin soluţia dată cererii de plată a A., FGA a lipsit-o de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăbubiri o perioadă de mai bine de 5 ani, iar în acest context prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. În subsidiar, a susţinut teza potrivit căreia A. are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată şi achitată de FGA.

Cât priveşte legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, a considerat că şi această condiţie este îndeplinită în cauză, prejudiciul pe care l-a suferit constând în lipsa de folosinţă a sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, iar cauza prejudiciului modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018. Ca atare, este evident că în ipoteza în care FGA ar fi soluţionat de la început cererea de plată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi ar fi procedat la plată, prejudiciul său nu ar fi existat, aşa încât este indubitabilă îndeplinirea condiţiei privitoare la existenţa legăturii de cauzalitate între actul administrativ anulat ca nelegal şi prejudiciul suferit constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită.

Referitor la culpă a subliniat că în doctrină s-a stabilit faptul că nelegalitatea actului administrativ conţine în sine ideea culpei autorităţii publice, iar în prezenta cauză este evidentă culpa FGA, structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, având obligaţia să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale, care a tergiversat nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani, şi, totodată, interpretând greşit şi tendenţios prevederile legale. În consecinţă, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat prin neplata creanţei de asigurare solicitate, susţinerile primei instanţe în sensul neîndeplinirii condiţiilor unei atari acţiuni fiind lipsite de temei.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul incident pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, în tot, ca prescrisă, cu acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă arată că la data de 16 martie 2016, A. a înregistrat la FGA sub numărul x o cerere de plată împreuna cu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plăţii către A. a despăgubirii în cuantum de 11195,56 RON, urmare a acestei avizări a fost deschis dosarul administrativ nr. unic 56041.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluţionată de FGA conform obligaţiilor impuse de Legea 213/2015, în sensul respingerii, având în vedere că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata şi plătit din disponibilităţiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, aşadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018 A. a formulat o contestaţie ce a fost înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa civila nr. 4902 şi a dispus admiterea în parte a acţiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menţionate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA 14452/03.05.2018.

Împotriva acestei sentinţe A. S.A. şi FGA au declarat recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionând recursurile, la data de 13.10.2021 a dispus respingerea acestora ca nefondate.

Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta A. a solicitat instanţei de judecată să constate existenta unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrată la FGA şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, ca urmare a apărărilor formulate de FGA prin întâmpinarea iniţiala, reclamanta a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând in penalităţi de intarziere/dobanzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată şi lipsirea de suma de bani solicitată cu tilu de despăgubire.

Prin sentinţa pronunţată de prima instanţă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii modificate, ca nefondate; a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată în privinţa sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă în perioada 15.04.2016 - 30.08.2020, a respins cererea modificată în ceea ce priveşte aceste sume, ca prescrisă; a respins ca neîntemeiată cererea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă începând cu data de 31.08.2020.

Consideră recurenta-pârâtă că este nelegală hotărârea pronunţată de instanţa fondului, referitor la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât trebuia admisă în tot şi respinsă cererea de chemare în judecată.

Subliniind faptul că instanţa fondului s-a raportat la data pronunţării sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4664/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta pârâtă afirmă că existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în speţă Decizia FGA 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiata pe dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004, şi nu termenul de prescripţie. Astfel, conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fară a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

Reiterând faptul că plata despăgubirii a fost efectuată la data de 29.10.2021 pentru suma de 7734 RON, conform ordinului de plată aflat la dosarul cauzei, recurenta pârâtă susţine că sunt nelegale considerentele instanţei conform cărora prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite comisă de către FGA şi implicit temeinicia cererii intimatei-recurente pentru plata de dobânzi legale, considerente contrare Deciziei ICCJ dată în RIL nr. 22/2019, precum şi Deciziei ÎCCJ pronunţată în soluţionarea definitivă a dosarului x/2018, prin care au fost respinse recursurile declarate de către A. S.A. şi FGA.

Astfel, conform sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018 (definitivă la 13.10.2021) FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au fost respinse prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018. Or, este evident faptul ca nu se poate susţine legal faptul ca abia in 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimata - reclamantă prin cererea din 2016 - daca un astfel de drept s-ar fi născut in vreun fel.

FGA consideră o astfel de cerere neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor. Mai mult decât atât, aspectele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti sunt chiar contrare susţinerilor intimatei-reclamante, care solicită acordarea penalităţilor/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016, soluţia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind anularea Deciziei FGA 14452/03.05.2018 fiind pronunţată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanţa de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei şi prin susţinerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

În consecinţă, recurenta FGA susţine că în mod greşit a fost respinsă de prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, dezvoltând şi critici cu privire la soluţia pe fond, ce constau, în esenţă, la lipsa de temei pentru obligarea sa la plata dobânzii legale, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului său, în sensul celor menţionate în memoriul de exercitare a căii de atac.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât FGA susţine că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia lipsei de interes a recursului principal, solicitând respingerea acestui recurs în principal, ca lipsit de interes, iar în subsidiar, ca nefondat.

4.2. Legal citată, recurenta-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare faţă de recursul incident.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

II.1. Cu privire la excepţia lipsei de interes a recursului principal

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepţia lipsei de interes a recursului principal declarat în cauză de A. S.A., invocată prin întâmpinare de recurentul-pârât, este neîntemeiată şi, prin urmare, o va respinge.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes a recursului principal, în raport de împrejurarea că FGA a soluţionat cererea de plată nr. x/16.03.2016, fiind emisă decizia nr. 14454/17.01.2022 prin care au fost soluţionate 153 de cereri de plată formulate de reclamantă.

În conformitate cu prevederile art. 494 coroborate cu art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., titularul căii de atac a recursului poate susţine demersul său numai dacă subzistă un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Or, în cauză, folosul practic urmărit de recurenta-reclamantă prin promovarea prezentului recurs rezidă, finalmente, în reformarea acelei părţi din soluţia pronunţată în fond care îi este defavorabilă şi care vizează admiterea în parte a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea modificată şi respingerea, ca neîntemeiată, a cererii modificate.

II.2. Cu privire la fondul recursurilor

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentinţa recurată şi de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

În stabilirea ordinii de soluţionare a celor două recursuri declarate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi A. S.A., Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 330 din 22 februarie 2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Înalta Curte constată că pârâta FGA a invocat în faţa instanţei de fond trei excepţii cu privire la acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acţiunii în primul rând ca fiind inadmisibilă şi în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială (art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015) cât şi de dreptul comun în materia contenciosului administrativ (art. 19 din Legea nr. 554/2004).

În ceea ce priveşte prima excepţie invocată de FGA împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanţa fondului a apreciat că acţiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plini jurisdicţie, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurenta pârâtă, aceea ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluţia primei instanţe pe marginea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este critica recurentului-pârât şi în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei de tardivitate a acţiunii, excepţie ce a fost invocată de pârâta FGA prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Dispoziţiile invocate de recurentul-pârât FGA vizează exclusiv contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, menţionând art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei 14452/03.05.2018) că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare, competentă fiind în primă instanţă secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează, însă, condiţiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privinţa acestor acţiuni, admisibile, după cum s-a arătat mai sus, rămân aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reţinută în cauză, denotă, însă, o greşită soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta A. a înregistrat la FGA sub numărul x/16.03.2016 o cerere de plată împreuna cu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plăţii către A. a despăgubirii în cuantum de 7734 RON, urmare a acestei avizări a fost deschis dosarul de daună nr. x.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluţionată de FGA, în sensul respingerii, motivat de faptul că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata şi plătit din disponibilităţiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, aşadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018 reclamanta A. a formulat o contestaţie ce a fost înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 4902 şi a dispus admiterea în parte a acţiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menţionate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA 14452/03.05.2018.

Recursurile declarate împotriva sentinţei anterior menţionate au fost respinse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644.

Prin cererea introductivă de instanţă în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanţei să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus la data de 31.08.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalităţi de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016 şi lipsirea de suma de bani solicitată cu titlu de despăgubire.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la această cerere a fost respinsă în parte de către instanţa fondului, care a constatat că nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să constate lipsa de folosinţă a sumelor de bani în discuţie începând cu prima zi a intervalului 15.04.2006 şi până la data plăţii .

Astfel, a reţinut că pentru lipsa de folosinţă aferentă fiecărei zile din acest interval, va curge câte un termen de prescripţie distinct de 1 an şi, raportat la data depunerii cererii modificatoare (f .81 dosar), termenul de prescriptie de 1 an se împlinise pentru zilele din intervalul 15.04.2016 - 30.08.2020, fapt ce impune admiterea excepţiei prescrierii dreptului la acţiune pentru intervalul anterior menţionat.

În mod greşit prima instanţă a apreciat că nu a intervenit prescripţia ulterior datei de 31.08.2020 pentru o creanţă - penalitate de întârziere sau dobândă legală - care la data învestirii instanţei judecătoreşti nu este actuală, fiind condiţionată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 7734 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanţei cu acţiunea de faţă.

Constată Înalta Curte că soluţia primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin decizia anterior amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii, că şi în materia acţiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripţie ce însoţeşte dreptul material la acţiune sunt identice celor consfinţite de C. civ. în materia răspunderii civile, esenţială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripţie, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi pe cel ce răpunde de ea.

Particularizat cauzei de faţă, instanţa fondului reţine că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani reprezentând creanţă de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În continuare, arată judecătorul fondului că, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/16.03.2016, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze, cel puţin în parte, de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma de 7734 RON din suma de 11195,56 RON pretinsă.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 7734 RON ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/29.91.2016 prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/16.03.2016, astfel că pentru tot intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei de 7734 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/16.03.2016 în ceea ce priveşte suma de 7734 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Deşi instanţa fondului reţine în mod corect starea de fapt în cauză, stabilind în mod judicios că reclamanta A. a fost prejudiciată prin efectul direct al deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, fiind lipsită atât de suma pretinsă cu titlu de despăgubire dar şi de folosinţa acestei sume începând cu data emiterii deciziei, procedează totuşi doar la admiterea în parte a excepţiei prescripţiei, cu motivarea că pentru lipsa de folosinta curge cate un termen de prescriptie distinct de 1 an şi, raportat la data la data depunerii cererii modificatoare (f .81 dosar), termenul de prescriptie de 1 an se împlinise pentru zilele din intervalul 15.04.2016 - 30.08.2020.

În opinia instanţei de recurs, o atare motivare reflectă o greşită aplicare a normei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, aşa cum acestea au fost interpretate prin decizia RIL nr. 22/2019, mai sus amintită, considerentele sentinţei sub acest aspect relevând faptul că instanţa fondului a condiţionat cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubire nu de data cunoaşterii pagubei de către reclamantă, ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Având a dezlega chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului termenului de prescripţie instanţa de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanţa de asigurare solicitată la plată şi nerecunoscută de pârâtă ("damnum emergens") precum şi beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată ("lucrum cessans"), reprezentat de dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferentă creanţei principale.

Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă de respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înţeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanţă de asigurare şi daunele interese ce rezultă din nerecunoaşterea acestei creanţe.

Trebuie subliniat şi faptul că în materia obligaţiilor băneşti, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispoziţiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părţi (ceea ce nu este cazul în speţă) sau, în lipsa convenţiei părţilor, în cuantumul şi condiţiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susţine faptul că reclamanta nu cunoştea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător şi repararea prejudiciului suferit, constituit din creanţa de asigurare pretinsă şi echivalentul lipsei de folosinţă a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 31.08.2021, aşadar mult peste termenul de prescripţie de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte a luat act de argumentele recurentului-pârât, prin care tinde să demonstreze că termenul de prescripţie al acţiunii în despăgubiri a început să curgă chiar de la o dată anterioară datei comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv momentul de la care reclamanta solicită a fi calculate daunele, apreciind, însă, instanţa de control judiciar că nu poate fi confundată data de la care este îndreptăţit la daune interese creditorul cu data de la care poate acţiona în vederea obligării debitorului la prestaţia corelativă pretenţiilor sale.

În acest sens, subliniază Înalta Curte faptul că în materia obligaţiei de garantare instituite prin prevederile Legii nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit reguli derogatorii în materia naştreii dreptului la acţiune în situaţia emiterii deciziilor de respingere a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, forma în vigoare a legii în discuţie la data depunerii cererii de către reclamanta din prezenta cauză statuând posibilitatea contestării acestor decizii la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

Prin urmare, nu poate fi validat un alt punct de plecare pentru cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubiri, formulate în considerarea actului administrativ pretins vătămător, decât cel consfinţit de legiuitor pentru naşterea dreptului la contestaţie şi anume cel al comunicării deciziei.

În fine, Înalta Curte a înlăturat şi argumentele reclamantei A., potrivit cărora aplicabilitatea dispoziţiilor 2526 C. civ. în cauză justifică soluţia respingerii excepţiei prescripţiei, apărare ce nu poate fi reţinută în cauză întrucât obligaţia principală, pentru care reclamanta susţine că se datorează daune interese este o prestaţie cu executare unică "uno ictu" şi nu cu executare succesivă, astfel că, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, de la data de la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoaşterii obligaţiei principale începe să curgă şi termenul de prescripţie pentru acţiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtei la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosinţă a sumei pretinse, cuantificat legal în daune moratorii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greşit a fost admisă în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că se impune reformarea parţială a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei invocate de pârâtă şi respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acţiune.

Considerentele şi soluţia pronunţată asupra recursului declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe, Înalta Curte constatând că intervenţia prescripţiei lipseşte de suport criticile recurentei-reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în cauză trebuia acordată dobânda prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, criticile recurentei-reclamante referitoare la modul de soluţionare a cererii sale de acordare a despăgubirilor/penalităţilor de întârziere pentru perioada 15.04.2016-30.08.2020 şi incidenţa unui anumit temei de drept sub acest aspect nu pot fi analizate de către instanţa de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

În considerarea argumentelor expuse, fiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 330 din 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa atacată, va respinge acţiunea astfel cum a fost modificată, ca prescrisă, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la excepţiile lipsei de obiect, lipsei de interes, inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii, va respinge excepţia lipsei de interes a recursului principal şi va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-pârât în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în taxă judiciară de timbru, dovedite prin înscrisul depus la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 330 din 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea astfel cum a fost modificată, ca prescrisă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la excepţiile lipsei de obiect, lipsei de interes, inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii.

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului principal.

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată de 100 RON către recurentul-reclamant Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2023.