Classification of the 90-day insurance claim deadline as a forfeiture period precluding suspension or interruption under the Guaranty Fund legislation

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 12.11.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 24741/27.10.2020, emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Reclamanta a solicitat, în principal, să se constate lipsa unui termen imperativ de depunere a cererii de plată; într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la data de 15.06.2020 dreptul A. S.A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi, în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. S.A. în formularea cererii de plată Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Pe fondul cauzei, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 24741/27.10.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.005,55 RON, reprezentând despăgubirea achitată de A. S.A. către asiguratul său, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1194 din 13 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., împotriva deciziei nr. 24741/27.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1194 din 13 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acţiunii şi obligării intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că în mod nelegal FGA a respins ca tardivă cererea de plată, deşi termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015 nu este un termen imperativ, iar, raportat la conduita FGA, de respingere a cererilor de plată atunci când se atingea plafonul maxim de 450.000 RON, termenul nici nu începuse să curgă până la publicarea în Monitorul Oficial al Deciziei nr. 29/2020.

Susţine că hotărârea primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reţinând în mod eronat că termenul de 90 de zile prevăzut de acest text de lege s-a împlinit la data de 16.06.2017, în condiţiile în care dreptul de regres pentru creanţa de asigurare din speţă s-a născut la data de 17.03.2017.

Arată că, faţă de modul în care FGA a soluţionat cererile de plată formulate de asigurători, în sensul respingerii acestora de plano dacă se depăşea plafonul de 450.000 RON, este evident că nu de la momentul la care s-a născut dreptul de regres urmează să curgă cele 90 de zile, ci odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 29/2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept, când FGA a înţeles că modul în care acesta soluţiona cererile de plată nu era cel corect, aşa încât abia de la acest moment s-a născut dreptul de regres, respectiv odată cu clarificarea noţiunilor de creanţă de asigurare şi creditor de asigurare.

Precizează că instanţa de fond a omis să reţină că FGA, anterior pronunţării de către ÎCCJ a Deciziei nr. 29/2020, respingea automat cererile de plată formulate de asigurătorii care depăşiseră plafonul de 450.000 RON.

Consideră că în acest mod a fost încălcat art. 2547 C. civ., potrivit căruia:

"Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie."

Precizează că deşi instanţa a reţinut că legea nu prevede în mod expres sancţiunea ce intervine în cazul depăşirii termenului, ulterior a constatat că termenul de 90 de zile este un termen imperativ şi de decădere şi că "toate argumentele reclamantei grefate pe ipoteza că în discuţie ar fi un termen de prescripţie şi pe incidenţa art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente", ceea ce contravine art. 2547 C. civ.

Apreciază că în acest context devin aplicabile dispoziţiile art. 2532 pct. 5 C. civ., potrivit cărora prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, se suspendă, cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia.

Astfel, întrucât FGA respingea de plano toate cererile de plată, fără a fi analizate pe fond, pentru atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, este evident că împotriva sa nu putea curge termenul de 90 de zile, termen de prescripţie, întrucât FGA, cu rea-credinţă, ascundea existenţa datoriei, prin respingerea de plano a cererilor de plată.

Arată că o astfel de conduită nu poate fi validată, întrucât termenul de 90 de zile este un termen de prescripţie ce a fost suspendat, ca urmare a conduitei FGA, astfel că se impunea admiterea cererii de repunere în termen şi admiterea cererii de plată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2210 C. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere că cererea de plată a fost formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Mai arată că recurenta-reclamantă nu a indicat niciun temei legal pentru repunerea în termen.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 30 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 15 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 24741/27.10.2020, emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin sentinţa instanţei de fond, s-a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., împotriva deciziei nr. 24741/27.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată, instanţa reţinând în esenţă, nerespectarea de către reclamantă a termenului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 la introducerea cererii de plată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În cauză, se constată că evenimentului asigurat a avut loc la data de 13.07.2016, anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului societăţii B.

De asemenea, se reţine că în privinţa asigurătorului B., procedura falimentului a fost deschisă prin încheierea nr. 132 din data de 16.02.2017, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, încheiere care a rămas definitivă, prin neapelare, la data de 17.03.2017.

Prin urmare, cererile de plată pentru creanţele de asigurări născute anterior datei de 17.03.2017 (data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului B.), cum este creanţa din speţă, puteau fi depuse la Fondul de Garantare a Asiguraţilor până cel târziu la data de 16.06.2017.

Cu alte cuvinte, cum dreptul de creanţă nu s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, ci anterior, recurentul-reclamant avea la dispoziţie, pentru formularea cererii de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, 90 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B., respectiv de la data de 17.03.2017, termen care se împlinea la data de 16.06.2017.

Astfel, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă se calculează în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, cealaltă ipoteză fiind aplicabilă în ipoteza naşterii dreptului de creanţă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Este nefondată susţinerea recurentului-reclamant conform căreia, termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015 nu este un termen imperativ, iar, raportat la conduita FGA, de respingere a cererilor de plată atunci când se atingea plafonul maxim de 450.000 RON, termenul nici nu începuse să curgă până la publicarea în Monitorul Oficial al Deciziei nr. 29/2020.

O asemenea interpretare nu poate fi reţinută, fiind în afara cadrului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, textul de lege fiind neechivoc în această privinţă, în sensul că cererea se adresează Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, cererea nefiind condiţionată de alte aspecte, cum ar fi publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 29/2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept, care a interpretat noţiunea de creditor de asigurare.

În consecinţă, cum recurenta-reclamantă a depus cererea de despăgubire din disponibilităţile Fondului de Garantare al Asiguraţilor abia la data de 23.12.2019, fiind înregistrată sub nr. x, în mod corect instanţa de fond a considerat că aceasta este tardivă, fiind depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile, stabilit de către legiuitor prin art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aspect sesizat în mod corect şi de către intimatul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 24741 din 27.10.2020 cererea de plată.

Nefondată este şi susţinerea recurentei-reclamantei în sensul că termenul de 90 de zile este un termen de prescripţie ce a fost suspendat, ca urmare a conduitei FGA, astfel că se impunea admiterea cererii de repunere în termen şi admiterea cererii de plată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2210 C. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situaţiile de excepţie, conform textului de lege de mai sus, apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de despăgubire formulată de către recurenta-reclamantă nu a fost formulată în interiorul termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului B., respectiv de la data de 17.03.2017, consecinţa acestei împrejurări fiind pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1194 din 13 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1194 din 13 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.