Administrative liability for unconstitutional health insurance contributions on pensions: full reparation requires interest and inflation adjustment despite statutory restitution mandate

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 februarie 2022, pe rolul Curţii de Apel Oradea, sub nr. x/2022, reclamantele A. şi B. au solicitat să se constate vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantelor prin măsura reglementată de art. XXIV punctele 12 şi 13 din O.U.G. nr. 130/2021, respectiv prin modificarea Codul fiscal aplicarea cotei de contribuţie la sistemul de sănătate de 10% în cazul pensiilor ce depăşesc suma lunară de 4000 RON, precum şi obligarea pârâtului să asigure fonduri pentru restituirea sumelor reţinute din pensie cu titlu de CAS începând cu luna ianuarie 2022 şi până la momentul încetării reţinerii, sume ce solicită să fie actualizate cu indicele de inflaţie şi cu plata şi a dobânzii legale penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Reclamantele au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXIV punctele 12 şi 13 din O.U.G. nr. 130/2021 în raport cu dispoziţiile art. 44, art. 47, art. 115, art. 125 şi art. 56 din Constituţia României.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 110 din data de 3 mai 2023, Curtea de Apel Alba Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocată de către acesta, iar pe fondul cauzei a admis acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi a obligat pârâtul Guvernul României la plata către fiecare dintre reclamante a unei despăgubiri egale cu sumele reţinute ca şi contribuţie de asigurări sociale de sănătate în temeiul art. XXIV pct. 13 din O.U.G. nr. 130/2021, începând cu data primei reţineri şi până în momentul încetării acesteia, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale de la data fiecărei reţineri până la plata sumei. Totodată, a respins cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenientul Ministerul Finanţelor în favoarea pârâtului şi a obligat pârâtul Guvernul României să plătească reclamantelor suma de 50 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, au declarat recurs pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului şi reclamanta A..

3.1. Prin memoriul de recurs, pârâtul Guvernul României, apreciind ca fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii, pe fond, în întregime, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamante, ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de critici subsumate acestui motiv de casare, pârâtul a invocat aplicarea eronată de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, arătând că o cerere de repare a prejudiciului, având exclusiv caracter patrimonial, nu putea fi soluţionată în absenţa unei acţiuni specifice contenciosului administrativ, care să vizeze anularea actelor administrative subsecvente ordonanţelor declarate neconstituţionale, aflate în directă legătură de cauzalitate cu vătămarea ce se solicită a fi reparată. Or, în speţă, s-a dispus obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul invocat de către reclamante, fără a fi anulat în prealabil vreun act administrativ emis în baza ordonanţelor declarate neconstituţionale şi fără a se fi dispus o eventuală obligare a autorităţii la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative, astfel cum impun dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ. Cu alte cuvinte, acţiunea vizată de aceste prevederi legale ar fi trebuit să aibă un obiect complex, în sensul să existe o cerere principală specifică contenciosului administrativ privind existenţa unei vătămări a unui drept sau interes legitim printr-un act administrativ emis în baza ordonanţei guvernului, iar excepţia de neconstituţionalitate a acesteia trebuia să constituie o cerere secundară.

Drept urmare, apreciază că, în prezentul litigiu, instanţa de contencios a fost învestită în mod nelegal cu o cerere având un obiect pur patrimonial, prin care s-a solicitat exclusiv repararea prejudiciului, aspect ce contravine prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt rând de critici, a susţinut că prima instanţă a stabilit în mod nelegal existenţa unei obligaţii de plată în sarcina Guvernului fără a verifica, în mod judicios, ce reprezintă sumele pretinse de către reclamante şi, respectiv, care este în realitate raportul de drept material în baza căruia s-a format raportul de drept procesual dedus judecăţii, reţinând existenţa unei fapte culpabile, a vinovăţiei autorităţii pârâte, a prejudiciului suferit de petenţi şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fără a avea în vedere faptul că acesta a intervenit în ordinea legislativă, în scopul restituirii sumelor reţinute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice, cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate de la data de 01.01.2022 până la data de 27.12.2022 inclusiv, prin adoptarea, la data de 15.02.2023, a O.U.G nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuţii de asigurări sociale de sănătate. Astfel, instanţa de fond trebuia să constate că acţiunea formulată de către reclamante a rămas, în parte, fără obiect, în ceea ce priveşte partea din despăgubiri compusă chiar din sumele reţinute cu titlu de C.A.S.S., începând cu luna ianuarie 2022 din pensiile acestora.

Instanţa a făcut abstracţie şi de faptul că sumele pretinse de reclamante reprezintă o componentă a raportului de asigurări sociale cu entităţile plătitoare a drepturilor de pensie şi că răspunderea civilă delictuală nu putea fi antrenată decât în subsidiar, după acţionarea în judecată a entităţii care plăteşte reclamantelor drepturile de pensie. În plus, dreptului reclamantelor la restituirea unor sume reţinute nelegal din pensie îi corespunde obligaţia corelativă a entităţii plătitoare a acestor drepturi de a restitui aceste sume.

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat în sarcina Guvernului României obligaţia de a plăti către reclamante despăgubiri egale cu sumele reţinute ca şi contribuţie de asigurări sociale de sănătate, în temeiul art. XXIV pct. 13 din O.U.G. nr. 130/2021, începând cu data primei reţineri şi până în momentul încetării acesteia, urmând ca aceste sume să fie actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi de a plăti dobânzi legale de la data fiecărei reţineri până la plata sumei. În opinia sa, se relevă lipsa capacităţii juridice civile şi corelativ, a calităţii procesuale pasive a Guvernului României.

În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a capacităţii juridice civile, recurentul Guvernul României a susţinut, în esenţă, că nu poate sta în judecată, în calitate de pârât, decât în litigii de drept administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă. Raporturile juridice la care participă Guvernul României nu pot avea natură civilă, ci doar administrativă, prin aceasta înţelegându-se raporturi care se nasc, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voinţă a acestui organ al administraţiei publice centrale, realizate în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor stabilite de lege, cu scopul de a produce efecte juridice. Aceste alegaţii sunt confirmate şi de prevederile art. 187 şi urm din Legea nr. 287/2009, dar şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie. Astfel fiind, Guvernul României, ca organ colegial, nu are capacitate juridică civilă, iar în situaţia în care ar cădea în pretenţii, fiind obligat la plata unor sume de bani către reclamantă, titlul executoriu nu va putea fi dus la îndeplinire.

Susţine recurentul-pârât că Guvernul României nu are atribuţii în calcularea şi reţinerea din pensii a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate şi nu poate fi obligat să plătească despăgubirile solicitate prin acţiune, câtă vreme sumele au fost calculate şi reţinute de casele teritoriale de pensii sau de casele de pensii sectoriale. Competenţa restituirii sumelor reţinute este dată prin lege, în mod expres, în sarcina caselor de pensii, conform O.U.G. nr. 4/2023, astfel că Guvernul României nu poate fi obligat nici la restituirea sumelor reţinute, nici a accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală, în condiţiile în care, potrivit art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, debitorului obligaţiei băneşti principale îi revine şi sarcina îndeplinirii obligaţiei subsecvente.

Mai învederează recurentul-pârât că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2023, recurenta-reclamantă nu mai are interes în demersul judiciar promovat, conform art. 32 alin. (1) C. proc. civ., iar cererea este lipsită de obiect. În plus, prin reglementările conţinute de O.U.G. nr. 4/2023 a fost stabilită, în mod corect şi legal, competenţa caselor teritoriale de pensii, precum caselor de pensii sectoriale si entităţilor care plătesc venituri din pensii, de a restitui sumele reţinute cu titlul de contribuţii de asieurări sociale de sănătate, cât si sursa bugetară necesară implementării acestor măsuri. Aceste entităţi vor proceda la calcularea şi restituirea din oficiu a sumelor pretinse de părţile reclamante. Or, menţinerea dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti contestate prin prezentul memoriu de recurs, ar duce la încasarea dublă, a acestor sume, ceea ce nu este permis, de moment ce legiuitorul delegat a stabilit un cadru normativ, special, pentru restituirea acestora.

Prin urmare, din moment ce competenţa restituirii sumelor reţinute (obligaţia principală) este dată prin lege, exclusiv caselor teritoriale/sectoriale de pensii si/sau entităţilor care plătesc venituri din pensii. Pe de-o parte, Guvernul României nu are atribuţii si nu poate fi obligat nici la plata dobânzilor legale penalizatoare si/sau a diferenţelor de sume rezultate din actualizarea sumei datorate în raport cu indicele de inflaţie pentru sumele reţinute din pensie de C.A.S.S., iar pe de altă parte, apreciază că nu este aceasta calea care să asigure îndestularea părţilor reclamante, pretenţiile acestora subsumându-se, în realitate, jurisdicţiei asigurărilor sociale.

În continuare, critică şi soluţia instanţei de fond prin care s-a dispus obligarea pârâtului Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON pentru flecare reclamantă, apreciind că aceasta este nelegală, având în vedere, pe de o parte, adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, cât şi faptul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Consideră astfel că, în temeiul dispoziţiilor antereferite, partea care a câştigat procesul are obligaţia de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pe care pretinde că le-a efectuat, regula fiind că dovada acestora se face cu acte, documente, înscrisuri justificative. Dispoziţiile normative arătate conţin reglementări exprese şi imperative în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că acestea se suportă de partea care a căzut în pretenţii, însă în măsura în care este dovedită efectuarea acestora în speţa în care se pretind a fi efectuate. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, pentru aceasta, partea trebuie să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli, aspecte care nu se pot reţine în sarcina pârâtului, mai ales în contextul reglementărilor conţinute de O.U.G. nr. 4/2003.

3.2. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ. şi vizează soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra solicitării reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a obligat pârâtul Guvernul României la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, iar în ceea ce priveşte onorariul avocaţial, a reţinut în mod eronat că, la dosar se regăseşte doar factura, nu şi un document care să ateste plata onorariului avocaţial pretins.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, la dosarul cauzei, a fost depusă chitanţa nr. x/30.03.2023 care atestă plata onorariului avocaţial aferent facturii nr. x/2023. Acest înscris face dovada deplină a operaţiunii înscrise, respectiv încasarea sumei de 5000 RON cu titlu de onorariu avocaţial, conform art. 43 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

Neluând în seamă acest înscris, instanţa de fond a încălcat normele de procedură referitoare la administrarea probei cu înscrisuri şi la aprecierea forţei probante a chitanţei depuse la dosar, respectiv a dispoziţiilor art. 273 alin. (1), art. 277 alin. (3), art. 279 pct. 1 şi art. 292 din C. proc. civ., motiv pentru care recurenta-reclamantă apreciază că se impune casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii în integralitate a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, constând nu doar în taxa judiciară de timbru în sumă de 50 RON, ci şi în onorariul avocaţiul.

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia pronunţată asupra acestui capăt de cerere şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care înscrisul care atestă plata onorariului a fost apreciat ca fiind lipsit de forţă probantă sau pentru care a fost înlăturat.

În concluzie, faţă de motivele expuse anterior, recurenta-reclamantă a solicitat casarea sentinţei recurate şi rejudecarea în fond al ultimului petit al acţiunii, cu consecinţa obligăririi pârâtului Guvernul României la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON reprezentând onorariul avocaţial suportat de aceasta pentru judecata în fond a cauzei, conform dovezii cheltuielilor de judecată făcute prin înscrisurile ataşate la dosar. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor ocazionate de judecata recursului.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurenta-reclamantă A. şi intimata-reclamantă B. au formulat întâmpinare prin care au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Guvernul României, apreciind că acesta nu a fost semnat de către reprezentantul legal al Guvernului, adică Primul Ministru, iar la dosarul cauzei, nu a fost depusă dovada delegaţiei persoanei care a semnat, iar în subsidiar, au solicitat, respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Deşi legal citat, recurentul-pârât nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare faţă de recursul declarat de reclamanta A..

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia completului de judecată învestit cu soluţionarea recursului s-a fixat termen de judecată la data de 15 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererilor de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Recursul declarat de pârâtul Guvernul României

Din circumstanţele particulare ale cauzei, rezultă că reclamantele A. şi B. au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, solicitând, consecutiv constatării vătămării drepturilor şi intereselor lor legitime prin măsura reglementată de art. XXIV pct. 12 şi 13 din O.U.G. nr. 130/2021, repararea prejudiciului cauzat prin punerea în aplicare a acestor prevederi legale, respectiv obligarea pârâtului să asigure fonduri pentru restituirea sumelor reţinute din pensie cu titlu de CAS începând cu luna ianuarie 2022 şi până la momentul încetării reţinerii, urmând ca aceste sume să fie actualizate cu indicele de inflaţie şi cu plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În acest sens, reclamantele au formulat prezenta acţiune, în condiţiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, invocând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor din cuprinsul O.U.G. nr. 130/2021, pe care le consideră a fi vătămătoare şi solicitând restituirea sumelor reţinute conform acestui act normativ, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Oradea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi l-a obligat pe acesta la plata către fiecare dintre reclamante a unei despăgubiri egale cu sumele reţinute cu titlu de asigurări sociale de sănătate începând cu luna ianuarie 2022 şi până la încetarea acestora, sume actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi a dobânzii legale începând cu data primei reţineri şi până la plata sumei. Totodată, a obligat pârâtul Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Sentinţa pronunţată a fost criticată, pentru nelegalitate, de către pârâtul Guvernul României, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În esenţă, pârâtul Guvernul României a formulat critici de nelegalitate cu privire la (i) greşita aplicare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva nedispunerii unei soluţii de anulare a unui act administrativ emis în baza ordonanţei de urgenţă a guvernului declarată neconstituţională; (ii) lipsa capacităţii juridice civile; (iii) lipsa atribuţiilor legale de plată a sumelor ce fac obiectul cererii; (iv) rămânerea cererii fără obiect ori ca lipsită de interes, (v) acordarea cheltuielilor de judecată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin recurs, pârâtul Guvernul României nu a criticat soluţia pronunţată asupra cererii de intervenţie accesorie formulate de Ministerul Finanţelor în favoarea pârâtului, astfel că aceasta va fi menţinută, fiind dezlegată în mod definitiv de prima instanţă şi intrând în puterea lucrului judecat.

În continuare, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

Referitor la critica întemeiată pe necesitatea anulării actului/actelor administrative emise în baza ordonanţei de urgenţă a guvernului declarate neconstituţională, instanţa supremă constată că o astfel de măsură nu este prevăzută de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, care, în alin. (5), statuează că "Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative". Aşadar, din formularea textului de lege (acţiunea "poate avea ca obiect...") rezultă că legiuitorul nu condiţionează cererea de acordare de despăgubiri de formularea cumulativă a unei pretenţii vizând anularea eventualelor acte administrative emise în baza ordonanţelor Guvernului, ci conţinutul acţiunii este determinat, de la caz la caz, de situaţia specifică fiecărei speţe.

Înalta Curte mai reţine că, în cauza de faţă recurentul-pârât nu a indicat acele acte administrative care, în opinia sa, au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 130/2021 şi ar fi trebuit să fie anulate în prealabil pentru a se recunoaşte dreptul reclamantelor la despăgubiri, iar din obiectul cauzei şi materialul aflat la dosarul cauzei nu rezultă existenţa unor astfel de acte, punerea în executare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului fiind efectuată prin reţinerea din pensia reclamantelor a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a capacităţii juridice civile, recurentul Guvernul României a susţinut, în esenţă, că nu poate sta în judecată, în calitate de pârât, decât în litigii de drept administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă.

Înalta Curte constată că prezentul litigiu este unul de natura contenciosului administrativ, despăgubirile fiind cerute de reclamantă în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care conferă persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe considerate neconstituţionale sau declarate ca atare să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului.

Cum pretenţiile reclamantelor nu au natură civilă, ci vizează acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a vătămării produse prin emiterea de către Guvernul României a unei ordonanţe de urgenţă declarate neconstituţionale, Înalta Curte constată că acest pârât nu a fost chemat în judecată în virtutea invocatei capacităţi de drept civil, ci în considerarea capacităţii de drept administrativ ce-i revine în calitate de autoritate emitentă a actului vătămător. Aşadar, pârâtul Guvernul României justifică participarea în proces prin raportare la calitatea de emitent al O.U.G. nr. 130/2021, act normativ declarat neconstituţional, care a produs reclamantelor o vătămare a drepturilor şi intereselor lor legitime.

În consecinţă, în raport de obiectul cauzei deduse judecăţii, întemeiat pe prevederile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, criticile vizând lipsa capacităţii juridice civile a pârâtului Guvernul României vor fi respinse, ca nefondate.

Referitor la argumentele recurentului-pârât Guvernul României vizând lipsa atribuţiilor legale de plată a pretenţiilor ce fac obiectul cererii, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect calitatea acestei autorităţi de persoană obligată la plata accesoriilor aferente sumelor reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate.

În recurs, pârâtul Guvernul României a reiterat argumentele din fond, prin care a susţinut că această obligaţie ar reveni caselor teritoriale de pensii sau caselor de pensii sectoriale, entităţi care au reţinut din pensia reclamantei sumele în discuţie şi care, prin efectul O.U.G. nr. 4/2023, au obligaţia restituirii lor, obligaţie care se extinde şi cu privire la accesoriile constând în actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală.

Contrar acestor susţineri şi în acord cu considerentele primei instanţe, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală "Acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului", oferă posibilitatea promovării unei acţiuni în contencios administrativ, care, potrivit alin. (5), "poate avea ca obiect, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative".

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamante este întemeiată pe acest text de lege şi vizează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţa declarată neconstituţională. Or, asemenea despăgubiri nu pot fi solicitate decât de la autorul faptei ilicite, emitent al ordonanţei neconstituţionale care a prejudiciat în mod direct reclamantele.

Faptul că reţinerile din pensie, păgubitoare pentru reclamante, au fost efectuate de casa judeţeană de pensie, nu exonerează Guvernul României de plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţa declarată neconstituţională. Acţiunea de faţă nu are ca obiect plata pensiei ori a unor drepturi de pensie, pentru ca raportul juridic litigios să fie legat între reclamantă şi casa judeţeană de pensii, în raport de atribuţiile conferite prin lege acestei autorităţi, ci, după cum s-a arătat anterior, obiectul cauzei de faţă îl reprezintă acordarea despăgubirilor pentru prejudicii cauzate printr-o ordonanţă de urgenţă declarată neconstituţională, fapta ilicită, temei al angajării răspunderii, constând în emiterea respectivei ordonanţe de către Guvern, în timp ce casele de pensii au efectuat doar operaţiunile materiale de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor actului normativ.

Înalta Curte constată însă că, prin O.U.G. nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuţii de asigurări sociale de sănătate a fost reglementată modalitatea de restituire a sumelor reţinute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, de la data de 1 ianuarie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv. În acest context, apreciază că, după adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, pretenţiile reclamantelor vizând restituirea sumelor reţinute din veniturile din pensii au rămas fără obiect.

Sub acest aspect, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României, va casa sentinţa recurată şi rejudecând cauza, va respinge petitul privind obligarea pârâtului la plata către reclamante a unei despăgubiri egale cu sumele reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate în temeiul art. XXIV pct. 13 din O.U.G. nr. 130/2021, începând cu data primei reţineri şi până la încetarea acesteia, ca rămas fără obiect.

Înalta Curte nu va primi însă criticile pârâtului potrivit cărora, prin adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, cererea pendinte a rămas, în integralitate, fără obiect şi nu mai subzistă interesul intimatei-reclamante de a acţiona, câtă vreme prin această ordonanţă s-a dispus doar restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, fără a se dispune repararea integrală a prejudiciului suportat de reclamantă prin reţinerile nelegale din pensie, în sensul indexării cu rata inflaţiei a sumelor ce vor fi restituite potrivit O.U.G. nr. 4/15.02.2023 şi plăţii dobânzilor legale aferente acestor sume, reţinute în perioada 01.01.2022-27.12.2022, calculate începând cu data primei reţineri şi până la acoperirea integrală a prejudiciului. Astfel, prejudiciul cauzat reclamantei prin O.U.G. nr. 130/2021, constând în lipsirea sa de folosinţa sumelor de bani ce i-au fost reţinute din pensie şi care îi vor fi restituite eşalonat, dă dreptul la reparaţie, potrivit art. 1.381 C. civ., iar reparaţia trebuie să fie integrală, conform art. 1.385 C. civ., aşadar să cuprindă nu doar pierderea efectiv suferită, reprezentată în speţă de chiar sumele reţinute în mod necuvenit, dar şi de actualizarea lor cu indicele de inflaţie, ce este menită a asigura conservarea valorii lor reale, având în vedere timpul scurs între reţinere şi restituirea ce se va realiza potrivit O.U.G. nr. 4/2023, ci şi beneficiul nerealizat, cuantificat, în cazul obligaţiilor băneşti, la nivelul dobânzii legale, potrivit art. 1.381 alin. (3) rap. la art. 1.535 C. civ.

Drept urmare, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că, în speţă, sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii administrative patrimoniale a Guvernului, potrivit art. 9 alin. (5) teza I din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1.349 C. civ., respectiv: fapta ilicită a Guvernului constă în emiterea O.U.G. nr. 130/2021 cu încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituţie, conform celor constatate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 650/2022; prejudiciul material constă în lipsirea reclamantei de folosinţa sumelor ce i-au fost reţinute în baza O.U.G. nr. 130/2021 şi care le vor fi restituite conform O.U.G. nr. 4/2023, însă doar în cuantum nominal, neactualizat cu indicele de inflaţie şi fără dobânda legală aferentă; legătura de cauzalitate este evidentă, reţinerile fiind realizate în mod direct în baza O.U.G. nr. 130/2021; vinovăţia este prezumată pe baza calităţii Guvernului de emitent al actului neconstituţional.

Astfel, pierderea efectiv suferită, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului cauzat reclamantei, este remediată prin actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor ce urmează a-i fi restituite conform art. 1 din O.U.G. nr. 4/2023, iar beneficiul de care este lipsită, al doilea element constitutiv al prejudiciului, este remediat prin acordarea dobânzii legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) şi alin. (3) şi art. 6 din O.G. nr. 13/2011, posibilitatea cumulării acestor două remedii fiind stabilită prin decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Pe cale de consecinţă, vor fi respinse ca nefondate motivele de recurs referitoare la legalitatea soluţiei de obligare la plata accesoriilor aferente debitului principal, atât din perspectiva pretinsei lipsei de interes/obiect a acţiunii, cât şi a argumentelor pe fondul acestei pretenţii. Împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 4/2023 se prevede că restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate se face prin intermediul aceloraşi case de pensii nu este de natură a exonera pârâtul de răspundere, atât timp cât obiectul cauzei nu poartă asupra executării obligaţiilor instituite prin actul normativ menţionat, ci se solicită repararea unor prejudicii cauzate în mod direct prin ordonanţa de urgenţă declarată neconstituţională. Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a despăgubirii nu poate fi imputată caselor judeţene sau sectoriale de pensii, răspunderea pentru prejudiciul constând, pe de-o parte, în devalorizarea monedei datorită inflaţiei şi, pe de altă parte, în lipsirea reclamantei de folosinţa sumei solicitate (dobânda legală), aparţinând Guvernului României, care a generat acest prejudiciu prin impunerea în sarcina reclamantei, printr-un act normativ neconstituţional, a obligaţiei de plată a unei contribuţii.

În concluzie, faţă de cauza juridică a acţiunii şi faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora au fost solicitate despăgubirile ce fac obiectul cauzei de faţă, Înalta Curte constată că există identitate între debitorul raportului juridic dedus judecăţii şi Guvernul României, emitent al actului vătămător, respectiv al ordonanţei de urgenţă declarate neconstituţionale, astfel că prima instanţă a respins în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, iar criticile din recurs ale Guvernului României sunt nefondate.

În fine, Înalta Curte reţine că şi critica vizând soluţia dată capătului de cerere privind suportarea cheltuielilor de judecată este nefondată, în examinarea acesteia urmând a se raporta la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care, în esenţă, permit reformarea deciziei recurate pentru încălcarea normelor procedurale.

Potrivit prevederilor art. 453 din C. proc. civ., partea care cade în pretenţii este obligată la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă. Temeiul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care pierde procesul. Pârâtul este în culpă procesuală când cererea reclamantului este admisă în tot sau în parte ori dacă îşi execută obligaţiile pe parcursul procesului şi cererea reclamantului este respinsă ca rămasă fără obiect. Respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect nu presupune că cererea reclamantei a fost considerată ca neîntemeiată, atât timp cât culpa procesuală în declanşarea procesului de faţă a aparţinut pârâtului. În acest context, Înalta Curte constată că, asupra obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată nu prezintă relevanţă împrejurarea adoptării O.U.G. nr. 4/2023, instanţa de fond dispunând în mod corect obligarea pârâtului la plata sumei de 50 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, aceasta fiind partea care a pierdut procesul în urma admiterii acţiunii introductive.

II.2. Recursul declarat de reclamanta A.

Înalta Curte observă că recursul declarat de reclamantă vizează exclusiv soluţia referitoare la capătul de cerere privitor la acordarea cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocaţial.

Verificând înscrisurile ataşate la dosar, Înalta Curte constată că litigiul pendinte a implicat cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru în sumă de 50 RON şi în onorariul avocaţial în sumă de 5.000 RON potrivit chitanţei nr. x/30.03.2023 ataşate la dosarul de fond. Instanţa de fond, faţă de soluţia de admitere a acţiunii, reţinând culpa procesuală a pârâtului, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbră, însă a respins capătul de cerere privind onorariul avocaţial, reţinând că la dosarul cauzei nu a fost depus un înscris care să ateste plata acestuia.

Înalta Curte reţine că onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plata vizat de instituţia de credit plătitoare, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, la dosarul de fond se regăsesc factura nr. x/30.03.2023 şi chitanţa cu acelaşi număr, în original, semnate olograf, aferente onorariul avocaţial în sumă de 5000 RON reţinut pentru reclamanta A., conform contractului de asistenţă juridică nr. x/15.02.2022, fiind astfel îndeplinite cerinţele legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

În acest context, Înalta Curte reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi constată că soluţia instanţei de fond cu privire la aspectele analizate anterior este nelegală, motiv pentru care va admite recursul declarat de reclamantă şi în condiţiile art. 453 din C. proc. civ., va obliga pârâtul Guvernul României, ca parte căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2500 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat.

Faţă de soluţia dispusă, Înalta Curte nu va mai analiza restul criticilor din recurs formulate de această reclamantă, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele prezentate, observând art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Guvernul României şi reclamanta A., va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:va respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor egale cu sumele reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate; va obliga pârâtul Guvernul României la plata către fiecare dintre reclamante a unor despăgubiri egale cu dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor ce li se cuvin acestora potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 4/2023, anume sumele ce i-au fost reţinute conform O.U.G. nr. 130/2021 din veniturile din pensii în perioada 01.01.2022 - 27.12.2022, diminuate cu impozitul pe venit datorat la acesta, dobândă calculată de la data reţinerilor realizate şi până la restituire în condiţiile O.U.G. nr. 4/2023, precum şi cu actualizarea cu indicele de inflaţie, la momentul restituirii, a respectivelor sume ce le-au fost reţinute; va obliga pârâtul Guvernul României la plata către reclamanta A. şi a sumei de 2500 RON cu titlu de onorariu avocaţial şi va menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Totodată, Înalta Curte, având în vedere soluţia ce va fi pronunţată asupra recursului declarat de reclamantă, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., va dispune obligarea recurentului-pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs, constând în taxă judiciară de timbru în sumă de 100 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinţei civile nr. 110 din data de 3 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor egale cu sumele reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate.

Obligă pârâtul Guvernul României la plata către fiecare dintre reclamante a unor despăgubiri egale cu dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor ce li se cuvin acestora potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 4/2023, anume sumele ce i-au fost reţinute conform O.U.G. nr. 130/2021 din veniturile din pensii în perioada 01.01.2022 - 27.12.2022, diminuate cu impozitul pe venit datorat la acesta, dobândă calculată de la data reţinerilor realizate şi până la restituire în condiţiile O.U.G. nr. 4/2023, precum şi cu actualizarea cu indicele de inflaţie, la momentul restituirii, a respectivelor sume ce le-au fost reţinute.

Obligă pârâtul Guvernul României la plata către reclamanta A. şi a sumei de 2500 RON cu titlu de onorariu avocaţial.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Obligă recurentul-pârât Guvernul României la plata către recurenta- reclamanta A. a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Dată

Tip

Sursă

20/06/2017

Cerere de chemare în judecată

C. 13/06/2018

Motive de recurs

Recurent - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI - ADMINISTRAŢIA FISCALĂ PENTRU

27/06/2018

Acte

Curtea de Apel BUCUREŞTI

09/07/2018

Întâmpinare

Intimat - C.

21/01/2019

Cerere de preschimbare a termenului de judecată

Intimat - C.

14/05/2019

Anunţarea schimbării sediului sau denumirii

Intimat - C.

13/05/2020

Cerere acces la dosar electronic

Intimat - C.

Pronunţată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.