Disciplinary jurisdiction over judges: statute of limitations bars review of judicial interpretation of law and evidence

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.10.2021, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, au solicitat instanţei de judecată cercetarea pentru fapte de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, cât şi pentru abuz si fals, a judecătorilor care au soluţionat în prima instanţa la Judecătoria Timişoara şi în apel, la Tribunalul Timiş, dosarul nr. x/2018, apreciind ca fiind incidente dispoziţiile art. 99 lit. s) si t) şi art. 991 din Legea 303/2004.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 606 din data de 21 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., apreciind, pe de-o parte, că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei şi pe de altă parte, că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 303/2004, ale Legii nr. 317/2004, ale Deciziei nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale şi ale C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în considerentele sentinţei recurate, prima instanţă a reţinut că judecătorul C. nu mai poate fi cercetat disciplinar de Inspecţia Judiciară întrucât, la data sesizării inspecţiei judiciare, se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare. În opinia reclamanţilor, instanţa de fond a confundat termenul de "cercetare disciplinară" cu termenul "acţiune disciplinară", aşa cum a făcut şi Inspecţia Judiciară, încălcând şi aplicând eronat prevederile art. 46 din Legea nr. 317/2004. Soluţia inspectorului judiciar poate fi dispusă numai după efectuarea cercetării disciplinare, iar legea prescrie cercetarea şi sancţionarea vinovăţiei judecătorului, nu şi dreptul şi obligaţia inspecţiei judiciare de a constata existenţa şi gravitatea faptei şi a vinovăţiei judecătorului. Or, aceste considerente apreciate de reclamanţi ca fiind ilegale, îi împiedică să obţină prin intermediul unei cereri de revizuire, respectarea dreptului acestora de proprietate privată, de a dispune şi de a se folosi de cele două parcele de teren agricole aflate în discuţie.

Reluând o parte din considerentele sentinţei atacate, recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că atât prima instanţă, cât şi Inspecţia Judiciară apreciază că motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie rezultatul probelor administrate în cauză şi că judecătorul poate utiliza şi alte surse decât cele din dosar, nefiind încălcate astfel prevederile Legii nr. 303/2004.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat Inspecţiei Judiciare să-i cerceteze disciplinar pentru fapte cu rea-credintă şi gravă neglijenţă, cât şi pentru fals în acte publice şi abuz în serviciu, pe judecatorii care au soluţionat în prima instanţa la Judecătoria Timişoara şi în apel la Tribunalul Timiş dosarul nr. x/2018, apreciind că aceştia au folosit expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti şi că au încălcat normele de drept material şi procesual, urmărind şi acceptând vătămarea reclamanţilor în drepturile de proprietate şi favorizând-o astfel pe intimata E-Distributie Banat S.A. Prin rezoluţiile sale Inspecţia Judiciară a nesocotit şi încălcat Decizia nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale, prin care a fost declarată neconstituţională Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 317/2004.

Din dovezile administrate în dosarul nr. x/2018 coroborate cu prevederile legale aplicabile, rezultă că E-Distributie Banat S.A. a ales să nu respecte prevederile art. 20 din Legea nr. 123/2012 şi să ignore faptul că reclamanţii aveau dreptul la indemnizaţia şi despăgubirile aferente prevăzute de art. 12 alin. (5) din acelaşi act normativ, din partea E-Distributie Banat S.A. pentru dreptul de servitutea de trecere a celor două LEA KV cu circuit dublu construite, după data de 17.09.2017 şi pentru dreptul de uz asupra proprietăţilor acestora afectate în totalitate de zona de protecţie şi siguranţă instituită prin art. 15 din Legea 123/2012 pentru aceste LEA. Căderea acestor LEA, la viteza vântului de 108 km/oră conform ANM şi nu 140 km/oră cum în mod fals s-a menţionat, punându-l în pericol reclamantul A. în pericol, a avut loc din cauza lipsei de întreţinere corespunzătoare de către E-Distributie. Judecătorii reclamaţi au modificat acest aspect prin folosirea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti şi prin nesocotirea şi încălcarea normelor de drept material şi procesual, astfel că îi revenea Inspecţiei Judiciare competenţa să constate dacă au procedat cu intenţie sau din neglijenţă, urmărind un scop anume, respectiv vătămarea reclamanţilor şi/sau favorizarea pârâtei. Autorizaţia nr. x/2019 administrată ca dovadă de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018 arată că LEA (capacităţile energetice) vechi au fost desfiinţate, însă soluţia pronunţată în acest dosar nu este în concordanţă cu probele administrate. Prin urmare, abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004, cât şi reaua-credintă şi gravă neglijenţă descrise în 99 indice 1 din acelaşi act normativ sunt evidente.

Judecătorii reclamaţi au hotărât în mod dictatorial că Statul îi poate lipsi pe reclamanţi de dreptul asupra proprietăţilor acestora fără o despăgubire dreaptă, folosind un limbaj străin legii aplicabile în acesta cauză. În plus, dreptul de servitute de trecere în zona de siguranţă a LEA trebuie obţinut de E-Distributie Banat S.A. legal, astfel cum arată art. 15 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, prin acord scris cu proprietarul sau printr-o hotărâre judecătorească. Concesiunea de la stat a acestor terenuri necesare înfiinţării de noi capacităţi energetice se poate obţine cu titlu oneros sau gratuit. Singura situaţie în care o proprietate privată a unui terţ este folosită cu titlu" gratuit" în interes public este pe timpul unui război, însă chiar şi în acest caz, proprietarul este scutit de plata obligaţiilor către Stat şi este despăgubit pentru pagubele ivite, conform Legii nr. 132/1997. Or, Legea nr. 123/2012 nu este şi nu poate fi mai aspră cu privire la dreptul de proprietate decât Legea nr. 132/1997.

În concluzie, apreciază că judecătorii reclamaţi trebuie să fie traşi la răspundere pentru abuzul, falsul, reaua credinţă şi/sau gravă neglijenţă în aplicarea dreptului material şi procesual în dosarul nr. x/2018. Astfel, Inspectia Judiciară trebuia să respecte prevederile Legii nr. 317/2004, ale Legii 303/2004 şi ale Deciziei nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale şi să cerceteze judecătorii reclamaţi, iar Curtea de Apel Bucureşti, ca instanta de control, deşi trebuia să sancţioneze lipsa de profesionalism a Inspecţiei Judiciare, a încălcat prevederile art. 22 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de reclamanţii A. şi B., solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia completului de judecată, s-a fixat termen la data de 15 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi şi-au încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Înalta Curte observă că, deşi recurenţii-reclamanţi au susţinut că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, nu au indicat în mod expres în ce constau aceste motive.

Lecturând considerentele hotărârii primei instanţe, Înalta Curte constată că aceasta satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Prima instanţă a expus în mod corespunzător raţionamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Considerentele expuse au o întindere suficient de amplă şi, contrar celor susţinute de reclamanţi, nu cuprind motive străine sau contradictorii de natura cauză, ci se raportează în mod specific la conţinutul actelor deduse judecăţii, care sunt analizate prin prisma prevederilor legale incidente - art. 46 şi urm. din Legea nr. 317/2004, art. 99 lit. t) şi art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care susţin concluzia netemeiniciei motivelor de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi cu privire la cele două rezoluţii contestate, astfel că în speţă nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată ca fiind nefondate şi criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greşitei aplicări a normelor de drept material incidente cauzei.

Sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a confundat termenul de "cercetare disciplinară" cu cel de "acţiune disciplinară" şi a reţinut în mod eronat incidenţa dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004 în ceea ce-l priveşte pe judecătorul care a soluţionat fondul dosarului nr. x/2018 În opinia acestora, inspectorul judiciar era obligat să pronunţe o soluţie doar după ce parcurgea etapa cercetării disciplinare, neavând nicio relevanţă în cauză faptul că s-a împlinit termenul de precripţie al acţiunii disciplinare.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de control judiciar reţine că analiza incidenţei elementelor abaterilor disciplinare, în ceea ce priveşte dosarul menţionat, se face prin raportare la normele în vigoare la data săvârşirii faptelor reclamate ca fiind abateri disciplinare, respectiv la data când a fost pronunţată hotărârea criticată, avându-se în primul rând în vedere dispoziţiile legale ce reglementează prescripţia răspunderii disciplinare. Efectuarea de verificări cu privire la săvârşirea unor abateri disciplinare de către judecători, în condiţiile în care lipseşte una dintre condiţiile de promovare (admisibilitate) a acţiunii disciplinare este de natură a conduce la nerespectarea cadrului legal, astfel cum este el detaliat de prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 305/2022. Potrivit acestui text de lege, "acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită".

În condiţiile în care dosarul nr. x/2018 a fost soluţionat de Judecătoria Timişoara prin sentinţa civilă nr. 7978 din data de 17 iulie 2019, raportat la data sesizării Inspecţiei Judiciare, respectiv 18 august 2021, Înalta Curte constată în mod legal s-a constatat că nu mai pot fi efectuate verificări, câtă vreme s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare. Or, în condiţiile în care acţiunea disciplinară era prescrisă, cercetarea disciplinară era lipsită de finalitate, aceasta fiind doar o etapă premergătoare în care se analizează faptele concrete şi se stabileşte dacă judecătorul a comis o abatere disciplinară, urmând ca, în baza concluziilor acesteia, să fie declanşată sau nu acţiunea disciplinară.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că efectuarea oricăror verificări suplimentare şi analiza îndeplinirii elementelor constitutive ale vreunei abateri disciplinare nu se mai impun, având în vedere că o eventuală acţiune disciplinară (de stabilire a existenţei abaterii prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor) nu mai poate fi promovată în cauză.

Înalta Curte mai observă că instanţa de fond a analizat şi condiţiile abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, constatând în mod corect că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Înalta Curte constată că, prin calea de atac promovată în prezenta cauză, recurenţii-reclamanţi au formulat critici legate de conţinutul deciziei pronunţate de instanţa de apel, invocând nesocotirea de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă a prevederilor legale incidente în cauze, argumentele acestora vizând mai degrabă fondul pricinii şi nu sentinţa recurată.

Relevante în soluţionarea prezentului litigiu sunt dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abatere disciplinară "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni".

Noţiunile de rea-credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în cuprinsul art. 99 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, astfel: "(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, Înalta Curte reţine că, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

În litigiul pendinte, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut că nu există indicii care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a unei abateri, în condiţiile prezentate, fiind lipsite de suport probator susţinerile recurenţilor-reclamanţi.

Înalta Curte constată că, în realitate, recurenţii-reclamanţi, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare au formulat, critici care au vizat, de fapt, raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, care a stat la baza respingerii cererilor formulate, respectiv modul în care aceasta a interpretat probele administrate în cauză, precum şi prevederile legale incidente în cauză. Or, aceste nemulţumiri pot fi supuse exclusiv controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac şi nu controlului administrativ, neputând fi puse în discuţie legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti prin intermediul verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară. Aceasta nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanţe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unor verificări de natură strict administrativă, rezultatul activităţii instanţei de judecată, în ipoteza în care partea reclamantă este nemulţumită de modalitatea, diferită de a sa, în care judecătorul/judecătorii au interpretat şi aplicat normele legale materiale sau procedurale pe parcursul soluţionării cauzei. A admite altfel, ar însemna, pe de o parte, nesocotirea principiului independenţei judecătorului, iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziţiei constituţionale potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Aşadar, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, lipsesc elementele care să ateste reaua-credinţă sau grava neglijenţă a magistraţilor în legătură cu modul de soluţionare a demersului judiciar iniţiat de reclamanţi şi că Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora "hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale", dar şi ţinând cont de dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

Este adevărăt că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate. Modul în care magistraţii instrumentează, apreciază probatoriul, califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

În concret, prima instanţă a apreciat a fi corecte concluziile Inspecţiei Judiciare în sensul că judecătorii învestiţi cu soluţionarea apelului au prezentat care sunt argumentele de fapt şi de drept care au justificat soluţiile dispuse prin încheierea din data de 24 februarie 2020 şi prin decizia nr. 170 din data de 17.02.2021, pronunţate în dosarul nr. x/2018, astfel că nu se poate reţine că magistraţii au nesocotit cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă anumite dispoziţii legale, ci au realizat o interpretare a normelor legale incidente şi a situaţiei de fapt deduse judecăţii, aspect ce reprezintă un atribut esenţial al activităţii de judecată propriu-zise.

În litigiul pendinte, nu pot fi decelate aşadar critici de nelegalitate de natură a conduce la reformarea sentinţei recurate, recurenţii-reclamanţi reiterând într-o proporţie covârşitoare aspecte invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2018 şi ce nu pot fi analizate de către autoritatea pârâtă sau de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate în temeiul art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Astfel cum s-a arătat anterior, asupra criticilor formulate la adresa soluţiei date de completul de judecată, nici Inspecţia Judiciară şi nici prima instanţă nu îşi puteau exprima punctul de vedere, tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluţiei.

Înalta Curte constată că, pe parcursul judecăţii, inclusiv în cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii-reclamanţi s-au raportat la prevederile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, susţinând că ar fi incident şi acest caz de abatere disciplinară în speţa de faţă, întrucât judecătorii reclamaţi ar fi folosit expresii inadecvate în considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate. Instanţa de recurs observă că un astfel de argument nu poate fi analizat cu privire la judecătorul C., având în vedere că a intervenit prescripţia răspunderii disciplinare. În ceea ce-i priveşte pe judecătorii D., E. şi F., recurenţii-reclamanţi au invocat în concret fapte ce se circumscriu doar abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, acestea facând obiectul analizei autorităţii pârâte şi instanţei de judecată, conform principiului disponibilităţii. Prin urmare, acest din urmă caz de abatere disciplinară constituie obiectul prezentei cauze, iar Înalta Curte nu poate răspunde criticilor recurenţilor-reclamanţi referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 cu privire la judecătorii învestiţi cu soluţionarea apelului, întrucât că aceste critici nu au făcut obiectul dezbaterilor în faţa instanţei de fond.

Faţă de toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile de legalitate formulate de recurenţii-reclamanţi nu sunt fondate, sentinţa atacată îndeplinind exigenţele unei motivări corespunzătoare şi făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material, raportat la motivele cererii deduse judecăţii şi la materialul probator administrat în cauză.

În consecinţă, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 606 din 21 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Dată

Tip

Sursă

20/06/2017

Cerere de chemare în judecată

G. 13/06/2018

Motive de recurs

Recurent - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI - ADMINISTRAŢIA FISCALĂ PENTRU

27/06/2018

Acte

Curtea de Apel BUCUREŞTI

09/07/2018

Întâmpinare

Intimat - G.

21/01/2019

Cerere de preschimbare a termenului de judecată

Intimat - G.

14/05/2019

Anunţarea schimbării sediului sau denumirii

Intimat - G.

13/05/2020

Cerere acces la dosar electronic

Intimat - G.

Pronunţată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.