Application of majorized building tax rate for failure to submit valuation reports within statutory deadlines

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 02.08.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX -a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/20190, reclamanta A. S.A. - IN INSOLVENTA reprezentata de administrator judiciar B. a chemat în judecata pe pârâta Direcţia de Impozite si Taxe Locale a Sectorului 5 Bucureşti - solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţarea să se dispună:

•Anularea Deciziei DITL Sector 5 prin care a fost respinsa ca neîntemeiata contestaţia formulata împotriva Deciziei de impunere nr. x/19.10.2018

•Admiterea contestaţiei formulata de A., cu consecinţa anularii parţiale a Deciziei de Impunere nr. x/19.10.2018 in ceea ce priveşte taxa pe clădiri stabilita pentru anii 2013-2017

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 522021 din 21 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 52/2021 din 21 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A. în insolvenţă prin administrator judiciar B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a susţinut, în esenţă, că se află în situaţia exercitării necorespunzătoare a dreptului de apreciere al organului fiscal, contrar dispoziţiilor art. 6 din lg. 207/2015.

Susţine recurenta că prima instanţă a reţinut în motivare dispoziţiile legii 227/2015, deşi acestea reglementează modalitatea de calcul a impozitelor locale începând cu anul 2016, perioada verificată fiind 2013-2017.

De asemenea, arată recurenta că Lg. 227/2015 nu reglementează procedura de depunere a declaraţiilor de impunere, acestea făcând obiectul codului de procedură fiscală.

Critica recurentei vizând faptul că măsura de impunere a impozitului majorat este contrară principiului proporţionalităţii, nu a fost analizată de instanţa de fond.

Susţine în continuare recurenta că a fost încălcat principiul proporţionalităţii deoarece scopul legitim este perceperea cotei normale de impozit şi nu a impozitului majorat, nefiind îndeplinită condiţia scopului legitim, măsura nu poate fi necesară atingerii scopului legitim. Măsura are efect excesiv, cuantumul impozitului fiind de 10 până la 30 ori mai mare raportat la impozitul calculat în baza cotei normale.

Aceste aspecte, arată recurenta, nu au fost analizate de instanţa de fond.

Arată recurenta că DITL Sector 5 a respins criticile sale exprimate în punctul de vedere, fără a motiva în fapt şi în drept acest demers.

Criticile constau în aceea că audierea sa nu trebuia să îmbrace un caracter pur formal, lipsind practic de eficienţă demersul .

De asemenea, nemotivarea actului administrativ face ca soluţia dispusă să aibă caracter arbitar, conducând la imposibilitatea de a verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului.

Nerespectarea dreptului la apărare prin ignorarea punctului de vedere depus de recurentă în procedura de audiere, principiu de drept intern şi comunitar, conduce la anularea actului administrativ fiscal emis în acest fel de autoritatea fiscală.

Mai arată recurenta că în mod greşit instanţa de fond a considerat că aplicarea amenzii ca sancţiune, nu exclude stabilirea de legiuitor a impozitului prin aplicarea cotei majorate deoarece sancţiunea prevăzută expres este cea a amenzii, potrivit art. 336 alin. (2), lit. b) din Lg. 2017/2015.

Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, anularea deciziei prin care a fost respinsă contestaţia împotriva deciziei de impunere nr. x/2018, admiterea contestaţiei, anularea parţială a deciziei de impunere, în ceea ce priveşte taxa pe clădiri stabilită pentru anii 2013-2017, recalcularea impozitului pe clădiri datorat pentru anii 2013-2017, prin eliminarea aplicării cotei de impozitare majorate.

Apărarea formulată în cauză

Intimata a depus întâmpinare prin care a invocat în principal nulitatea recursului promovat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând, cu prioritate, în raport de dispoziţiile articolului 248, alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către intimat, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Se arată prin întâmpinarea depusă faptul că, deşi este invocat drept motiv de recurs articolul 488, alin. (1), punctele 6 şi 8, C. proc. civ., din lecturarea motivelor nu se poate trage concluzia că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei şi nici că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că elementele de ordin critic dezvoltate în cererea de recurs se subsumează motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctele 6 şi 8 C. proc. civ., de altfel invocat ca temei juridic al cererii, în memoriul de recurs.

Recurenta a învederat care sunt aspectele de nelegalitate pe care le apreciază ca fiind incidente în cauză, indicând în acest sens dispoziţiile de drept pretins încălcate, ori greşit aplicate de instanţă, raportându-se la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţa de fond în fundamentarea hotărârii.

De altfel, concluzia dacă sunt întemeiate sau nu criticile invocate prin memoriul de recurs presupune cercetarea pe fond a acestora.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Asupra cererii de recurs, reţine Înalta Curte din actele dosarului, că,prin Decizia de impunere nr. x/19.10.2018 emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 5 în data de 19.10.2018 pentru persoane juridice, privind obligaţii fiscale datorate bugetului local pentru anii 2013-2017, s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante, impozit pe clădiri si terenuri plus accesorii în sumă totală de 30.437.609,19 RON.

Împotriva deciziei de impunere menţionate, reclamanta a formulat contestaţie prin care a solicitat anularea parţială a deciziei de impunere nr. x/19.10.2018 în ceea ce priveşte taxa pe clădiri stabilită pentru anii 2013-2017 şi recalcularea impozitului pe clădiri datorat A. pentru anii 2013-2017, eliminarea cotei de impozitare majorate asupra bazei impozabile şi aplicarea cotei reglementate pentru clădiri reevaluate în ultimii trei ani anteriori anului de referinţă, de art. 253 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 si art. 460 alin. (2) din Legea nr. 227/2015.

Prin decizia nr. 39 din data de 21.01.2019 Direcţia de Impozite şi taxe Locale Sector 5 a respins contestaţia formulată.

În mod corect instanţa de fond a respins acţiunea formulată împotriva deciziei mai sus menţionate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile articolului 488 alin. (1), punctul 6 C. proc. civ., acesta sancţionează, în esenţă, situaţia unei motivări improprii, deficitare sau a unei lipse totale a motivării hotărârii

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurentei privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii şi să le răspundă prin considerente comune. Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Recurenta susţine, în concret, că nu i-au fost analizate punctual anumite critici vizând respectarea principiului proporţionalităţii, precum şi unele aspecte privind starea de fapt.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul afirmaţiilor recurentei, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

De asemenea, Înalta Curte constată că prin modalitatea în care a expus argumentele, prima instanţă a răspuns implicit tuturor criticilor invocate prin considerente comune.

Într-un astfel de context, instanţa de control judiciar apreciază că lipsa unei referiri exprese la prevederile vizând principiul proporţionalităţii în general, aşa cum susţine recurenta, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate din perspectiva unei astfel de chestiuni de drept, câtă vreme concluzia primei instanţe privind inaplicabilitatea/lipsa de relevanţă a acestora în demersul de analiză a conformităţii, rezultă cu claritate din argumentele expuse de judecătorul fondului, neputându-se aprecia că instanţa nu a trecut prin propriu filtru totalitatea argumentelor evocate.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., acesta are în vedere aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în speţă.

Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În mod corect prima instanţă a concluzionat că deoarece rapoartele de evaluare nr. x/23.01.2012 si y/21.01.2015 nu au fost depuse cu respectarea termenului legal, intimata-pârâta a procedat la aplicarea unei cote majorate la calcularea impozitului datorat de reclamantă.

În raport de această stare de fapt, dispoziţiile incidente impun:

Potrivit Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi a Normelor metodologice de aplicare a acestuia - se prevederea faptul că: "Atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, inclusiv instituţiile publice, pentru clădirile pe care le dobândesc, construiesc sau înstrăinează au obligaţia să depună declaraţii fiscale, conform art. 254 alin. (5) din Codul fiscal, la compartimentele de specialitate ale administraţiei publice locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor sau sectoarelor municipiului Bucureşti, în a căror rază se află clădirea, chiar dacă potrivit prevederilor Codul fiscal, pentru acestea nu datorează impozit pe clădiri sau sunt scutite de la plata acestui impozit", iar conform prevederilor art. 254 pct. 67: "declaraţiile fiscale se depun în termen de 30 de zile de la data dobândirii sau de la data apariţiei oricăreia dintre următoarele situaţii: se realizează modificări ce conduc la recalcularea impozitelor pe clădiri datorate.

Potrivit art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003:

(1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.

(6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între:

a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă;

b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă.

(6^1) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepţie clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2).

Art. 460 Codul fiscal: Calculul impozitului/taxei pe clădirile deţinute de persoanele juridice

(1) Pentru clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele juridice, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2% asupra valorii impozabile a clădirii.

(2)Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele juridice, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2% - 1,3%, inclusiv, asupra valorii impozabile a clădirii.

(5) Pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri, valoarea impozabilă a clădirilor aflate în proprietatea persoanelor juridice este valoarea de la 31 decembrie a anului anterior celui pentru care se datorează impozitul/taxa şi poate fi:

a)ultima valoare impozabilă înregistrată în evidenţele organului fiscal;

b)valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării;

c)valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în cursul anului fiscal anterior;

d)valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în cursul anului fiscal anterior;

e)în cazul clădirilor care sunt finanţate în baza unui contract de leasing financiar, valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării;

f)în cazul clădirilor pentru care se datorează taxa pe clădiri, valoarea înscrisă în contabilitatea proprietarului clădirii şi comunicată concesionarului, locatarului, titularului dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz.

(6)Valoarea impozabilă a clădirii se actualizează o dată la 3 ani pe baza unui raport de evaluare a clădirii întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării.

(7)Prevederile alin. (6) nu se aplică în cazul clădirilor care aparţin persoanelor faţă de care a fost pronunţată o hotărâre definitivă de declanşare a procedurii falimentului.

(8)În cazul în care proprietarul clădirii nu a actualizat valoarea impozabilă a clădirii în ultimii 3 ani anteriori anului de referinţă, cota impozitului/taxei pe clădiri este 5%.

Potrivit art. 105 alin. (8) din Legea nr. 207/2015: "în situaţia în care în timpul inspecţiei fiscale contribuabilul/plătitorul depune sau corectează declaraţia de impunere aferentă perioadelor şi creanţelor fiscale ce fac obiectul inspecţiei fiscale, aceasta nu va fi luată în considerare de organul fiscal." Aceste aspecte erau prevăzute şi de art. 84 alin. (6) din vechiul Codul de procedură fiscală.

În conformitate cu dispoziţiile pct. 39 alin. (1) din Titlul IX al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, "Rapoartele de evaluare se întocmesc de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării şi reflectă valoarea clădirii la data de 31 decembrie a anului anterior anului de referinţă şi nu se înregistrează în evidenţele contabile.".

Potrivit pct. 39 alin. (2) din acelaşi act normativ, "În vederea stabilirii impozitului pe clădiri, rapoartele de evaluare se depun în copie, la organul fiscal local, ca anexă la declaraţia contribuabilului, până la primul termen de plată din anul de referinţă.".

Or, în condiţiile în care inspecţia fiscală s-a desfăşurat in perioada 05.07.2018-11.10.2018, iar rapoartele de evaluare nr. x/23.01.2012 şi nr. y/21.01.2015 au fost depuse la data de 11.10.2018, aplicând dispoziţiile legale de mai sus la starea de fapt reţinută, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, deşi recurenta a procedat la evaluare, nu a depus rapoartele de evaluare la organul fiscal, în termenele legale. Şi în timpul inspecţiei fiscale. Aceasta deoarece primul termen de plată din anul de referinţă este 31 martie, astfel că organul fiscal a procedat în mod corect la calcului impozitului datorat de recurentă, în cotă majorată.

Din perspectiva greşitei aplicări a normelor de drept material, recurenta a reluat susţinerile în ceea ce priveşte nerespectarea dreptului la audiere al contribuabilului.

În mod corect prima instanţă a concluzionat în sensul că acest drept a fost respectat astfel cum relevă adresele nr. x/09.10.2018 si nr. y/18.10.2018 din care rezultă că societatea a fost înştiinţată asupra aspectelor constatate urmare a încheierii inspecţiei fiscale, iar aceasta şi-a exprimat punctul de vedere.

De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea că sancţiunea prevăzută de legiuitor pentru declararea cu întârziere a valorii reevaluate a clădirilor este cea prevăzută de art. 336 alin. (2) lit. b) din Lg. nr. 207/2015, respectiv sancţiunea contravenţională, neputând fi aplicate concomitent două sancţiuni pentru aceeaşi faptă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că sancţionarea cu amendă a faptei reţinute în sarcina recurentei-reclamante nu exclude stabilirea de legiuitor a stabilirii impozitului prin aplicarea cotei majorate, iar intimata-pârâta a calculat impozitul datorat prin aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

Recurenta a invocat, de asemenea, prin memoriul de recurs, critici care vizează actul administrativ contestat, critici care nu pot face obiectul controlului judecătoresc direct în faza procesuală recursului, potrivit art. 478 C. proc. civ.

În concluzie, constatând că instanţa de fond a motivat în mod corespunzător sentinţa atacată şi a dat o interpretare legală şi temeinică normelor materiale aplicabile în speţă, nefiind incident motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctele 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. în insolvenţă prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 52/2021 din 21 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.