Limits of judicial inspection in verifying disciplinary offenses: prohibition of re-examining factual findings and legal interpretations of lower court judgments

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară a solicitat anularea rezoluţiei de clasare nr. 69/A din data de 13 ianuarie 2021 emisă în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie pentru judecători, precum şi a rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C21-429 din data de 26 martie 2021, precizând totodată că solicită şi desfiinţarea celor două rezoluţii menţionate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 530 din 17 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant critică instanţa de fond pentru greşita aplicare a art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004, în sensul că a apreciat nelegal, raportat la situaţia factuală prezentată, că magistratul nu a exercitat funcţia cu rea credinţă şi gravă neglijenţă.

În speţă, magistratul faţă de care a formulat plângerea a reţinut fără temei că doamnele judecător B. şi C. nu au participat la soluţionarea dosarului nr. x/2018, magistratul folosindu-se în pronunţarea acestei soluţii de o greşeală de redactare din cuprinsul cererii de recuzare, dar care era uşor de înlăturat fie prin solicitarea unor precizări, având în vedere obligaţia instituită în sarcina magistraţilor de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., fie prin simpla analizare a înscrisului ataşat cererii de recuzare din care rezultă faptul că petentul (recurentul-reclamant din cauză) a invocat incompatibilitatea magistraţilor din dosarul nr. x/2018, iar nu din dosarul nr. x/2019.

Chiar dacă din eroare a invocat greşit anul dosarului (n.n. 2019) în cererea de recuzare, în baza unei verificări sumare pe care judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare avea obligaţia să o facă, ar fi putut constata greşita indicare a anului dosarului, câtă vreme părţile din dosarul nr. x/2019 nu aveau nicio legătură cu petentul şi, în virtutea rolului său activ, instanţa putea solicita formularea unor precizări.

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că nu suntem în prezenţa unei abateri grave pentru faptul că cererea de recuzare a doamnelor judecător B. şi C. nu a fost admisă, deoarece, în dosarul nr. x/2018, acestea au soluţionat cererea de revizuire îndreptată împotriva deciziei nr. 2 din 1 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, or, cererea de revizuire înregistrată sub nr. x/2020 este exercitată împotriva deciziei nr. 665 din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2014.

Chiar dacă revizuirea din dosarul nr. x/2018 a fost respinsă ca inadmisibilă, soluţia pe care acestea ar fi pronunţat-o în cauza nr. 1143/118/2020 ar fi fost identică, câtă vreme doamnele judecător şi-au exprimat opinia potrivit cu care o decizie pronunţată în apel, indiferent de obiectul litigiului, nu evocă fondul, astfel încât nu poate fi atacată cu calea de atac a revizuirii.

În opinia recurentului-reclamant, dl. judecător D. a săvârşit o eroare judiciară pretinzând că dosarul menţionat nu a fost soluţionat de respectivii magistraţi, de vreme ce acest aspect reieşea cu evidenţă din cuprinsul încheierii care a fost ataşată cererii de recuzare, astfel încât magistratul nu îşi putea limita analiza doar la indicarea eronată a numărului de dosar din perspectiva anului.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004 există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă norme de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, grava neglijenţă există atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte, din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil aceleaşi norme.

Or, în speţă, niciun observator rezonabil nu poate găsi o justificare că un magistrat nu a citit actele la care face referire într-o hotărâre şi afirmă fapte false (respectiv, faptul că dosarul nr. x/2018 nu a fost judecat de magistraţii C. şi B., când încheierea provine clar de la aceşti doi judecători).

În acest fel, magistratul reclamat şi-a încălcat rolul de a stabili adevărul în cauză, care îi revine potrivit art. 22 C. proc. civ.. Îndatorirea unui magistrat rezidă în "stabilirea faptelor", iar a nu proceda astfel, reprezintă o gravă neglijenţă sau rea credinţă.

Susţine că prin plângerea formulată, nu a cerut inspecţiei judiciare să intervină în soluţionarea unei cauze civile şi să verifice soluţia magistratului, ci a cerut ca CSM să constate că magistratul în cauză a luat o decizie cu încălcarea dreptului material şi procesual, nesocotind din culpă şi gravă neglijenţă sau rea intenţie prevederile art. 22 C. proc. civ., potrivit cărora, acesta are sarcina să stabilească faptele corecte, şi nu greşite.

Nu în cele din urmă, recurentul-reclamant susţine că neglijenţa magistratului îl vatămă grav, pentru că acest caz va fi în continuare judecat de către aceiaşi magistraţi care au pronunţat fondul cauzei şi care, la rândul lor, încalcă prevederile deciziei nr. 32/2019 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, care arată că aceştia nu pot participa la judecarea unei căi de atac pentru că sunt nevoiţi să îşi analizeze propria decizie, pe care ei înşişi au redactat-o.

Faţă de toate aceste aspecte, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, pentru apărările dezvoltate la filele x/verso dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin acţiunea în contencios administrativ, respinsă prin sentinţa recurată, reclamantul a solicitat anularea rezoluţiei de clasare nr. 69/A din data de 13 ianuarie 2021 emisă în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie pentru judecători, precum şi a rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C21-429 din data de 26 martie 2021.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat, recurentul-reclamant reluând, în esenţă, susţinerile din sesizare, fiind nemulţumit de soluţia de clasare şi de soluţia pronunţată de prima instanţă.

În concret, recurentul-reclamant este nemulţumită de neîmpărtăşirea punctului său de vedere de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004, în ceea ce o priveşte pe doamna judecător E. din cadrul Judecătoriei Piteşti, ce a făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acesteia.

Înalta Curte constată că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004, care nu pot forma obiectul aplicării în abstract, ci numai coroborat cu dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce priveşte limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care se poate realiza numai cu respectarea Constituţiei României şi a Legii nr. 303/2004.

Înalta Curte reţine că legalitatea rezoluţiei de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004, "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.

Prin urmare, contrar alegaţiilor recurentului-reclamant A., potrivit limitelor trasate de aceste dispoziţii legale, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă, în raport de criticile concrete aduse de autorul sesizării, care vizează, după cum corect a constatat şi prima instanţă prin hotărârea recurată, stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea normelor juridice şi aprecierea probelor administrate în cauză.

Astfel, criticile recurentei, vizând aspecte, potrivit cărora, din motivarea hotărârii pronunţate de judecătorii vizaţi de sesizarea disciplinară nu reiese că ar fi citit întreg dosarul, fie lacunele în analiza materialului probator, fie neefectuarea de demersuri în sensul completării acestuia, fie netemeinicia analizei efectuate, nu pot fi avute în vedere în demersul judiciar de faţă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului conform cărora instanţa de fond ar fi făcut o greşită aplicare a prevederilor legale speciale în materie, având a analiza în speţă întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare indicate la lit. ş) şi t), în mod temeinic instanţa de fond a constatat că reclamantul nu a făcut dovezi în acest sens, criticile invocate prin sesizare şi preluate în contestaţie vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, o interpretare a normelor juridice şi o apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic a magistratului.

Înalta Curte reţine că stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice şi esenţiale ale activităţii de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, neputând fi primită susţinerea recurentei privind lăsarea în afara limitelor stabilite de lege angajarea răspunderii disciplinare a magistratului, în sensul lipsirii de eficienţă a dispoziţiilor art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, în cauză, nici Inspecţia Judiciară, nici instanţa de fond şi nici Înalta Curte, în analiza recursului de faţă, nu au competenţa de a analiza aspectele învederate de recurent, referitoare la situaţia de fapt, la interpretarea probatoriilor şi la stabilirea încălcării normelor de drept material ori procesual în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Constanţa, inclusiv cu privire la aplicarea deciziei nr. 32/2019 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Interpretarea normelor de drept reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, fiind o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, un proces intelectiv, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept.

În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă şi presiune, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite o altă interpretare ar însemna a nesocoti principiile constituţionale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă

Astfel, susţinerea recurentului-reclamant din memoriul de recurs, în sensul că aspectele sesizate ar constitui elemente ale abaterilor disciplinare, care confirmă exercitarea funcţiei cu rea-credinţă şi o distorsionarea conştientă a dreptului în scopul vătămării sale, este lipsită de suport.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 530 din 17 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 5 octombrie 2023.