Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 4363/2023 AI generated

Judicial disciplinary liability for procedural delays: prescription of disciplinary action and duty to communicate definitive judgments under the 1865 Civil Procedure Code

Case Number Decizia nr. 4363/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the first-instance decision that had rejected the plaintiffs' challenge to the Judicial Inspectorate's resolutions, thereby leaving the administrative acts of dismissal and closure in force. The dispute involved a challenge to the Inspectorate's refusal to initiate disciplinary proceedings against judges for alleged violations of celerity norms and failure to serve a final judgment, where the plaintiffs argued the statute of limitations should run from the final judgment date rather than the initial act. The court determined that the disciplinary offense regarding the speed of trial was not continuous and did not impose joint liability on all judges; consequently, the two-year prescription period under Article 46(7) of Law No. 317/2004 had expired prior to the reporting, and the failure to serve a definitive judgment under the old Civil Procedure Code (1865) did not constitute a disciplinary breach as the law did not mandate ex officio service of irrevocable decisions.

Legislator headnote

AI generated

art. 99 din Legea nr. 303/2004, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004; Judicial disciplinary liability for procedural delays: prescription of disciplinary action and duty to communicate definitive judgments under the 1865 Civil Procedure Code: The dispute involved a challenge to the Inspectorate's refusal to initiate disciplinary proceedings against judges for alleged violations of celerity norms and failure to serve a final judgment, where the plaintiffs argued the statute of limitations should run from the final judgment date rather than the initial act. The court determined that the disciplinary offense regarding the speed of trial was not continuous and did not impose joint liability on all judges; consequently, the two-year prescription period under Article 46(7) of Law No. 317/2004 had expired prior to the reporting, and the failure to serve a definitive judgment under the old Civil Procedure Code (1865) did not constitute a disciplinary breach as the law did not mandate ex officio service of irrevocable decisions.

Keywords

AI generated
disciplinary law procedural delays procedural duty Civil Procedure Code administrative dismissal action for liability

Cited Legislation

AI generated
art. 99 din Legea nr. 303/2004
x/2009, inspectorul judiciar, fără a o încadra în vreunul din textele de lege de la art. 99 din Legea nr. 303/2004, a menţionat că vechiul C.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
Totodată, este incident şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, instanţa de fond a reţinut în mod contradictoriu că abaterea disciplinară prevăzută de dispoziţiile art.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
317/2004, care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004
554/2004 (care prevăd că motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă), refuzând să se pronunţe astfel, cu privire la posibila existenţă a vreunei abateri disciplinare, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 99 din Legea nr.
art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004
Judecătorul fondului din prezenta cauză, deşi a reţinut că invocarea prescripţiei prezintă în actuala reglementare un regim juridic de ordine privată, a menţinut totuşi punctul de vedere al Inspecţiei Judiciare în legătură cu incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 46 alin.
art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004
Un alt motiv al contestaţiei s-a referit la modul în care inspectorul judiciar a soluţionat cea de-a doua abatere disciplinară, respectiv cea prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004.
art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004
Apreciază că această soluţie este greşită, întrucât abaterea sesizată ar fi trebuit încadrată în dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care sancţionează exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în sensul definit de dispoziţiile art.
art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004
În opinia recurenţilor, acest punct de vedere al inspectorului-şef nu numai că plasează atribuţiile inspectorului judiciar într-o zonă a excesului de putere, în sensul atribuit termenului de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, dar este contrazisă în mod expres de dispoziţiile art.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 din Legea nr. 554/2004

Provides the legal basis for the dismissal of the administrative appeal as unfounded.

art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Establishes the procedural authority to reject the appeal regarding the specific grounds of cassation alleged by the appellants.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară au formulat contestaţie împotriva rezoluţiei inspectorului-şef nr. C21-372/12.03.2021, cât şi împotriva rezoluţiei de clasare nr. 3060/A/06.10.2020 în dosarul nr. x/27.08.2020, solicitând admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiilor amintite, trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor inspectorului judiciar.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1365 din 8 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de fond au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, au arătat următoarele:

Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 (care prevăd că motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă), refuzând să se pronunţe astfel, cu privire la posibila existenţă a vreunei abateri disciplinare, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 303/2004, în ceea ce priveşte conduitele imputabile ale anumitor judecători (dezvoltate prin plângerea prealabilă), care au participat la judecarea cauzei în dosarul nr. x/2009.

Totodată, recurenţii apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind contradictorie, de vreme ce, la pagina 9 paragraf antepenultim din considerentele hotărârii recurate, judecătorul fondului califică în mod explicit plângerea făcută împotriva rezoluţiei de clasare drept "plângere prealabilă", fiind astfel fără dubiu că sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

În continuare, recurenţii arată că, în ceea ce priveşte primul motiv al contestaţiei ce a vizat faptul că, în considerentele rezoluţiei de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare, inspectorul-şef C. nu s-a referit în niciun fel la motivele concrete ale plângerii formulate, instanţa de fond a apreciat, la pagina 9 din considerentele hotărârii recurate, că inspectorul-şef nici nu era ţinut de obligaţia de a răspunde oricărui argument de fapt şi de drept invocat de petenţi prin plângerea prealabilă, ci trebuia să analizeze global argumentele respective ori numai un singur aspect considerat esenţial.

Apreciază că prin această motivare instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) raportate la cele ale art. 8 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 554/2004, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât obligaţia soluţionării plângerii prealabile include obligaţia soluţionării tuturor aspectelor de nelegalitate învederate în plângere, în caz contrar, în eventualitatea promovării acţiunii judiciare, dreptul la apărare şi la un proces echitabil ar fi profund afectat.

Printr-un al doilea motiv al contestaţiei formulate, au invocat refuzul inspectorului judiciar de a supune instanţei de fond efectuarea unor verificări de natură disciplinară, pe motiv că termenul de prescripţie al răspunderii disciplinare de 2 ani s-ar calcula de la data săvârşirii presupusei abateri disciplinare, aceasta fiind data pronunţării hotărârii asupra fondului cauzei, respectiv 11.12.2007.

Recurenţii susţin că inspectorul-şef nu a analizat în niciun fel argumentaţia prin care au combătut soluţia clasării plângerii, întemeiată pe intervenirea prescripţiei răspunderii disciplinare a judecătorului care a constatat perimarea cererii de chemare în judecată şi a celor de intervenţie, mulţumindu-se să reia, fără nicio argumentaţie suplimentară, opinia inspectorului judiciar care a emis rezoluţia de clasare.

Cum inspectorul-şef nu a analizat în niciun fel argumentele referitoare la existenţa în speţă, în raport cu situaţia concretă a dosarului şi cu fazele de judecată prin care acesta a trecut, a unei răspunderi disciplinare colective şi solidare a tuturor judecătorilor care au participat în timp la soluţionarea cauzei, urmând ca termenul de prescripţie a acţiunii disciplinare să se calculeze de la data pronunţării soluţiei definitive în cauză, au solicitat instanţei de contencios administrativ să se pronunţe asupra acestei chestiuni, în urma unei analize amănunţite a instituţiei prescripţiei răspunderii disciplinare a judecătorilor raportată la conţinutul sintagmei "data la care fapta a fost săvârşită" şi la situaţia concretă din dosarul cauzei în care prima judecată a început în anul 2008, întrucât săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, constând în "nerespectare în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor", trebuie apreciată prin raportare la activitatea tuturor judecătorilor participanţi la judecarea cauzei.

Judecătorul fondului din prezenta cauză, deşi a reţinut că invocarea prescripţiei prezintă în actuala reglementare un regim juridic de ordine privată, a menţinut totuşi punctul de vedere al Inspecţiei Judiciare în legătură cu incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, fără însă să analizeze modul în care trebuie interpretată sintagma "data la care fapta a fost săvârşită" în raport cu împrejurările concrete învederate de contestatori şi care rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Deoarece judecătorul fondului, asemenea Inspecţiei Judiciare, nu a analizat "data la care fapta a fost săvârşită" din perspectiva caracterului continuu al abaterii disciplinare sesizate, al cărei element material a fost săvârşit prin acţiunile şi inacţiunile cumulate ale tuturor judecătorilor care au format completul de judecată de-a lungul timpului, echivalează în opinia recurenţilor, cu o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, este incident şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, instanţa de fond a reţinut în mod contradictoriu că abaterea disciplinară prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 presupune o anumită repetabilitate în timp a conduitei neconforme, al cărui efect final s-a produs însă, contrar aprecierii instanţei de fond şi a Inspecţiei Judiciare, la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, astfel încât aceasta ar fi trebuit să fie data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 2 ani, al răspunderii disciplinare; pe de altă parte, judecătorul fondului nu motivează cu referire la texte de lege exprese conţinute în Legea nr. 303/2004, soluţia referitoare la imposibilitatea angajării unei răspunderi disciplinare solidare a tuturor judecătorilor ce au format completele de judecată în dosarul nr. x/2009.

Un alt motiv al contestaţiei s-a referit la modul în care inspectorul judiciar a soluţionat cea de-a doua abatere disciplinară, respectiv cea prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004.

Arată că aspectul sesizat Inspecţiei Judiciare a privit faptul că, deşi au solicitat Tribunalului Vâlcea urgentarea redactării şi comunicarea hotărârii definitive, nu au primit răspuns. Prima parte a sesizării (neredactarea în termenul procedural de 30 de zile a hotărârii pronunţată în recurs) a fost găsită neîntemeiată de către inspectorul judiciar, însă, în ceea ce priveşte a doua parte a sesizării, respectiv cea legată de necomunicarea deciziei nr. 142/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2009, inspectorul judiciar, fără a o încadra în vreunul din textele de lege de la art. 99 din Legea nr. 303/2004, a menţionat că vechiul C. proc. civ., aplicabil în speţă, spre deosebire de noul C. proc. civ., nu prevedea obligativitatea comunicării către părţi, din oficiu, a hotărârilor, chiar dacă sunt definitive, citând în acest sens, dispoziţiile art. 261 alin. (3) din vechiul C. proc. civ. care prevedeau că "hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului."

Apreciază că această soluţie este greşită, întrucât abaterea sesizată ar fi trebuit încadrată în dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care sancţionează exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în sensul definit de dispoziţiile art. 99 indice 1 în care se arată că suntem într-o asemenea situaţie atunci când judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor unei persoane.

Cum hotărârile judecătoreşti definitive sunt acte de procedură, au apreciat că şi comunicarea acestora, din oficiu, era obligatorie, astfel încât judecătorii care au pronunţat hotărârea asupra recursului aveau obligaţia procedurală de comunicare a hotărârii definitive redactate in extenso, din oficiu, obligaţie pe care au nesocotit-o cu ştiinţă, acceptând posibilitatea vătămării părţilor care aveau interesul de a le fi comunicată hotărârea într-un termen util, astfel încât să o poată ataca la CEDO, într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive, astfel după cum prevăd dispoziţiile art. 35 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Inspectorul-şef a apreciat că petentul care a formulat sesizarea care a declanşat procedura verificărilor prealabile cu privire la existenţa indiciilor de săvârşire a vreunei abateri disciplinare nu ar fi în măsură să facă o încadrare în drept a faptelor reclamate ca fiind abateri disciplinare, singurul "îndrituit de lege a proceda la calificarea juridică adecvată a stării de fapt rezultate din verificări", fiind inspectorul judiciar.

În opinia recurenţilor, acest punct de vedere al inspectorului-şef nu numai că plasează atribuţiile inspectorului judiciar într-o zonă a excesului de putere, în sensul atribuit termenului de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, dar este contrazisă în mod expres de dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 317/2004, din interpretarea gramaticală şi sintetică a acestor dispoziţii, rezultând că Inspecţia Judiciară poate fi sesizată de orice persoană interesată, iar maniera în care poate fi făcută această sesizare este "în scris şi motivat", "aspectele semnalate potrivit alin. (1)" urmând a fi supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari.

În ceea ce priveşte chestiunea dreptului exclusiv al inspectorului de a proceda la calificarea juridică adecvată a stării de fapt rezultate din verificări, inclusiv în situaţia în care nu se constată indicii de săvârşire a vreunei abateri disciplinare, apreciază că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât concluzia trasă cu privire la competenţa exclusivă a inspectorului judiciar de încadrare juridică a situaţiei de fapt în reglementarea incidentă este de strictă interpretare.

Nu în cele din urmă, recurenţii apreciază că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la modul în care judecătorii care au pronunţat hotărârea definitivă în cauza nr. 2278/288/2009* şi-au îndeplinit obligaţiile în raport cu dispoziţiile art. 261 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, înregistrată sub nr. x-3156, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au reclamat întârzierea în redactare hotărârii nr. 142/2018, pronunţată în dosarul nr. x/2009, menţionând că hotărârea nu a fost redactată până la momentul formulării sesizării şi că, deşi au solicitat Tribunalului Vâlcea urgentarea redactări şi comunicarea hotărârii, nu au primit răspuns. Au precizat, de asemenea, că litigiul a fost iniţiat în anul 2008 şi a fost soluţionat după 10 ani, nefiind respectate normele privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor şi prevederile art. 425, art. 426 şi art. 427 din Noul C. proc. civ. şi că nici după 12 ani nu cunosc de ce drepturile lor au fost puse sub îndoială, comunicarea hotărârii fiindu-le necesară pentru a se adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Sesizarea recurenţilor-reclamanţi a fost clasată prin rezoluţia nr. 3060/A din 6.10.2020 emisă în lucrarea nr. 20-3156, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, motivat de faptul că, în esenţă, nu s-au conturat indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Împotriva rezoluţiei de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia Inspectorului Şef din 12.03.2021 emisă în lucrarea nr. C21-372.

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu contestaţie împotriva rezoluţiei inspectorului-şef din 12.03.2021 emisă în lucrarea nr. C21-372 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluţiei nr. 3060/A din 6.10.2020 emisă în lucrarea nr. 20-3156.

Prima instanţă a respins cererea reclamanţilor ca neîntemeiată reţinând, în esenţă, că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice.

Reclamanţii au criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Faţă de criticile subsumate de recurenţii-reclamanţit cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care se arată că "hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenţi, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond, de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Se reţin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României): În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

În susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au formulat argumente de maximă generalitate, fără o indicare şi dezvoltare a ipotezelor de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept ori caracterul străin al considerentelor (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate).

Lecturând considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi argumentată juridic, conţinând referiri la probele relevante în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, ce au fost administrate în cauză, soluţia fiind în concordanţă cu acestea, iar judecătorul primei instanţe a răspuns în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi, motivând în mod logic şi convingător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susţinerilor recurenţilor, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 şi de art. 99 lit. h), r) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlului judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurenţii îşi exprimă dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată, nemulţumirea acestora, valorificată în cadrul unui astfel de motiv de casare, fiind axată pe faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor lor. Nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa, în cauză, a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, faptul că argumentele şi probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat întemeiate respectivele argumente, nu pot echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În ceea ce priveşte celelalte teze ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă. Or, niciuna dintre aceste situaţii nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurenţi ca atare.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept ce privesc obiectul cauzei, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de obiectul litigiului pendinte, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi prin memoriul de recurs se fac referiri şi la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, faptele evocate de recurenţi prin sesizarea adresată intimatei-pârâte au fost analizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) şi r) din Legea nr. 303/2004.

E adevărat că recurenţii-reclamanţi au precizat prin plângere că abaterile disciplinare pe care le-au constatat sunt prevăzute de art. 99 lit. h), r) şi t) din Legea nr. 303/2004, deci inclusiv cea de la lit. t) reiterată în recurs, însă, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza inspectorilor judiciari se raportează la faptele sesizate, şi nu la temeiurile legale indicate în cuprinsul sesizării, nefiind ţinută această analiză de încadrarea juridică invocată de recurent, ci urmând a face propria încadrare potrivit legii. Potrivit dispoziţiilor legale citate, sunt supuse verificărilor prealabile "aspectele semnalate" potrivit alin. (1) şi (2) din textul de lege menţionat, iar nu încadrarea juridică invocată de petiţionari, deoarece analiza existenţei respectiv inexistenţei indiciilor privind săvârşirea unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului, în urma verificărilor prealabile efectuate, cu referire la faptele care fac obiectul sesizărilor, fiind aşadar irelevantă, în contextul cadrului şi obiectului verificărilor, încadrarea juridică la care se face referire în sesizare.

Astfel, faptele reclamate au fost încadrate în drept în mod corect de către inspectorul judiciar la art. 99 lit. h) teza I şi r) teza I din Legea nr. 303/2004, urmând ca analiza motivelor de casare să se facă raportat la fiecare dintre aceste abateri disciplinare analizate în actele contestate.

Cât priveşte criticile recurenţilor aduse modului în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt nefondate, câtă vreme prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile legale menţionate.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară de la art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, aceasta constă în "h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;".

Înalta Curte reţine că pentru a constitui abatere disciplinară în modalitatea expusă de acest text de lege, nu este suficientă doar nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, ci aceasta trebuie să se producă în mod repetat. Aşadar, caracterul repetat al faptelor săvârşite reprezintă o condiţie pentru reţinerea abaterii reglementate de art. 99 lit. h).

Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătoreşti atacate, instanţa a reţinut că inspectorul judiciar a observat în mod corect diferenţierea între judecarea recursului în dosarul nr. x/2009 şi etapa anterioară, delimitată cel mai târziu prin pronunţarea sentinţei civile nr. 6464/11.12.2017 de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea. Instanţa a mai reţinut că orice conduită imputată judecătorilor ce au soluţionat procesul reclamanţilor anterior datei de 11.12.2017, când a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 6464/2017 de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea, intră sub incidenţa art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 republicată, care prevede că (a)cţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapte a fost săvârşită, astfel că, faţă de data sesizării Inspecţiei Judiciare - 12.08.2020, este evidentă împlinirea termenului de prescripţie la data sesizării.

Raportat la aceste reţineri, recurenţii nu aduc niciun fel de critică concretă iar susţinerile generice cu privire la faptul că judecătorul fondului nu a analizat "data la care fapta a fost săvârşită" din perspectiva caracterului continuu al abaterii disciplinare sesizate, al cărei element material a fost săvârşit prin acţiunile şi inacţiunile cumulate ale tuturor judecătorilor care au format completul de judecată de-a lungul timpului, nu îşi găseşte corespondent în probatoriul administrat şi nu vizează considerentele soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

Totodată, răspunzând acestor susţineri, Înalta Curte observă că judecătorul fondului a reţinut în mod corect că, atât nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor normative privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor, cât şi întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile, constituie conduite ale magistraţilor observabile în concret în timpul judecării procesului, iar nu condiţionate de data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în procesul respectiv.

De altfel, răspunderea disciplinară a magistratului are caracter personal, individual, implicând faptul de a răspunde doar pentru propria conduită profesională, iar nu şi pentru aceea a unui terţ.

În egală măsură, nu se poate admite în materia răspunderii disciplinare a magistratului o pretinsă angajare a răspunderii solidare a tuturor judecătorilor implicaţi în soluţionarea respectivului proces, sub motiv de nerespectare a unui termen rezonabil în ansamblul procedurii judiciare de la învestirea primei instanţe şi până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauză, câtă vreme conţinutul abaterii disciplinare în discuţie este diferit.

Cât priveşte conduita judecătorilor ce au pronunţat decizia civilă nr. 142/R/04.10.2018, judecătorul fondului a reţinut că inspectorul judiciar a observat în mod corect că "dosarul nr. x/2009 a fost înregistrat la data de 23.02.2018, a parcurs patru termene de judecată şi a fost soluţionat prin decizia nr. 142/R/04.10.2018, durata procedurii de la înregistrarea dosarului în calea de atac şi până la pronunţarea deciziei anterior amintite fiind de aproximativ 7 luni", respectiv că "din analiza încheierilor pronunţate la fiecare termen de judecată din recurs rezultă că judecata a fost amânată pentru motive obiective, şi anume pentru: respectarea dreptului la apărare al părţilor prin acordarea posibilităţii de a lua cunoştinţă de motivele de recurs şi întâmpinările depuse la dosar şi a posibilităţii de angajare a unui apărător, respectiv pentru semnarea cererii de recurs de către recurenţi şi necesitatea complinirii procedurii de citare cu unul dintre intimaţi", conchizând că "având în vedere motivele pentru care s-a dispus amânarea ... durata procedurii din recurs a fost rezonabilă, neputându-se imputa judecătorilor învestiţi tergiversarea soluţionării dosarului în calea de atac".

În acest context, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte consideră că durata soluţionării cauzei se încadrează într-un termen rezonabil şi că nu se poate reţine, în aceste condiţii, abaterea reglementată de art. 99 lit. h).

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară de la art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, aceasta constă în "r)neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege;"

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normei legale menţionate, în privinţa chestiunii comunicării deciziei civile nr. 142/R/04.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2009, cel de-al doilea aspect sesizat Inspecţiei Judiciare (alături de neredactarea în termenul prevăzut de lege a acestei decizii, aspect găsit neîntemeiat de către inspectorul judiciar şi pe care recurenţii nu îl critică în recurs), apreciind eronat că vechiul C. proc. civ., aplicabil în speţă, spre deosebire de noul C. proc. civ., nu prevedea obligativitatea comunicării către părţi, din oficiu, a hotărârilor chiar dacă sunt definitive.

După cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătoreşti recurate, instanţa a reţinut că, deşi inspectorul judiciar a analizat abaterea disciplinară pretinsă de către petenţi în contextul art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 republicată, totuşi sunt corecte atât concluzia inexistenţei indiciilor săvârşirii vreunei abateri disciplinare, cât şi argumentele invocate în justificarea acesteia.

În legătură cu acest aspect, reţinând că procesul prin prisma căruia reclamanţii au imputat săvârşirea presupuselor abateri disciplinare s-a soluţionat în condiţiile C. proc. civ. de la 1865 (C. proc. civ. 1865), judecătorul fondului a subliniat că în mod just a observat inspectorul judiciar că art. 261 alin. (3) C. proc. civ. 1865 prevedea că "Hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului".

Prin urmare, contrar alegaţiilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte reţine că sunt corecte reţinerile primei instanţe în sensul că o obligaţie de comunicare inclusiv a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, ce nu mai era deci susceptibilă de exercitarea vreunui apel sau recurs, nu este prevăzută de C. proc. civ. de la 1865.

În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor conform cărora instanţa de fond ar fi trebuit să încadreze aspectul necomunicării hotărârii abaterii de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care sancţionează exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în sensul definit de dispoziţiile art. 991, Înalta Curte observă, pe de o parte, că instanţa de fond chiar a analizat şi eventuala întrunire în speţă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare indicate la lit. t), iar pe de altă parte, că în mod temeinic a constatat că în ambele ipoteze (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă), premisa esenţială a abaterii disciplinare se regăseşte în încălcarea sau nesocotirea unei norme de drept material sau procesual. Or, din moment ce nu reiese încălcarea vreunei norme legale de către judecător, nu se poate accepta existenţa abaterii disciplinare.

În plus ceea ce rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată este pasivitatea reclamanţilor privind cunoaşterea deciziei civile nr. 142/R/2018 între data pronunţării acesteia şi data de 13.08.2020 când au efectuat demersuri concrete pentru eliberarea unui exemplar al acesteia.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, nu pot fi identificate elemente de natură să conducă la săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h), r) sau t) din Legea nr. 303/2004, prima instanţă făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1365 din 8 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 5 octombrie 2023.