Res judicata precluding re-examination of audiovisual broadcasting contravention for exceeding licensed zone

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, la data de 11.10.2017, astfel cum a fost modificată prin cererea formulată în data de 28.12.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea deciziei nr. 562/26.09.2017, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 632/07.11.2017, şi exonerarea de la plata amenzii de 10.000 RON, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4739 din 16 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

- a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului;

- a anulat Decizia nr. 562 din 26.09.2017 emisă de pârâtul C.N.A.;

- conform art. 451-453 C. proc. civ., a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru;

- a luat act că reclamanta, prin avocaţi, a arătat că se solicită pe cale separată cheltuieli de judecată reprezentând onorariile de avocat.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs pârâtul C.N.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurentul-pârât apreciază că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal.

Astfel, în ceea ce priveşte argumentul instanţei de fond că săvârşirea pretinsei fapte contravenţionale nu poate fi imputată reclamantei, ci modului defectuos în care a fost emisă decizia de autorizare audiovizuală de către instituţia pârâtă, arată că acesta excede petitului cererii de chemare în judecată şi, mai mult, o astfel de afirmaţie nu are în vedere situaţia reală, încă de la momentul eliberării primei licenţe audiovizuale şi a primei decizii de autorizare pentru postul local de radio.

În ceea ce priveşte alegaţia instanţei de fond, potrivit căreia "În acest context, Curtea observă că problematica orientării antenelor nici nu prezintă relevanţă din perspectiva contravenţiei din prezenta cauză, întrucât depăşirea zonei de difuzare are loc indiferent de direcţia în care sunt orientate antenele", apreciază că aceasta nu are niciun suport factual şi tehnic. Se referă în acest sens la declaraţiile martorului B. (specialist în efectuarea de evaluări ale posturilor de radio pentru obţinerea deciziilor de autorizare, potrivit documentelor depuse la dosar), şi anume: "consider că dacă antenele ar fi fost orientate către nord, acestea nu ar fi acoperit şi Municipiul Suceava, având în vedere că antenele aparţinând A. sunt semi-direcţionale", menţiune redată şi de instanţa de fond; "În cazul concret, îndreptând antenele către Municipiul Suveava, se emitea în acea direcţie cu o putere de 1300 W, iar în direcţia opusă, apreciez că puterea se reducea de aproximativ 10 ori ..."; "consider că A., începând cu anul 2015, şi-a îndeplinit toate obligaţiile din licenţa de emisie, mai puţin cea privind acoperirea zonei de serviciu".

Din declaraţia martorului B. rezultă fără putinţă de tăgadă că, în speţa de faţă, cauza depăşirii zonei de difuzare este datorată modalităţii de orientare de către intimata-reclamantă a antenelor raportat la tipul acestora, astfel încât problematica orientării antenelor prezintă relevanţă în cauză şi ar fi trebuit analizată de instanţa de fond şi stabilită existenţa sau nu a unei vinovăţii cu privire la orientarea antenelor.

Totodată, potrivit specialiştilor în domeniu, "antenele semi-direcţionale sunt proiectate pentru a direcţiona semnalul într-o direcţie specifică pentru comunicarea punct la punct. Antenele semi-direcţionale sunt folosite pentru comunicaţii la distanţe scurte şi medii în interior sau exterior. O modalitate bună de a vă gândi la modul în care antena semi-direcţională radiază RF este să vă gândiţi la ea ca la o lampă stradală care străluceşte pe stradă."

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond cu privire la neîndeplinirea în cauză a cerinţei existenţei vinovăţiei în încălcarea prevederilor art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, susţine că aceasta este netemeinică.

Potrivit definiţiei legale, art. 1 din O.G. nr. 2/2001, una din trăsăturile contravenţei este aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

Fapta prevăzută ca fiind contravenţie se sancţionează atât în cazul intenţiei, cât şi a culpei, afară de cazul în care prin reglementare se dispune altfel, fiind vizată doar o formă a vinovăţiei. Spre deosebire de infracţiune, excepţia de nesancţionare a faptelor săvârşite din culpă trebuind să fie prevăzută expres în actul normativ care stabileşte şi sancţionează fapta respectivă. Or, Legea audiovizualului, în speţă art. 90, care a constituit temeiul juridic al sancţionării, nu prevede că faptele săvârşite din culpă nu se sancţionează. În consecinţă, chiar dacă reclamanta a săvârşit fapta, astfel cum recunoaşte, dar doar din culpă, totuşi, este sancţionabilă pentru acest fapt.

Din analiza făcută de instanţa de fond cu privire la condiţia existenţei vinovăţiei nu rezultă sub aspectul căreia dintre cele două forme ale vinovăţiei s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere că:

- fapta este săvârşită cu intenţie atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat;

- fapta este săvârşită din culpă atunci când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.

Or, poziţionarea antenelor şi orientarea acestora într-o anumită direcţie, ştiut fiind că acestea sunt semi-direcţionale, este acţiunea intimatei-reclamante şi dovedeşte vinovăţia acesteia.

O astfel de analiză era imperios necesară ţinând cont de afirmaţiile făcute de ANCOM şi avute în vedere de instanţa de fond (adresa nr. x/29.05.2017), precum şi de împrejurarea că, în perioada 2006-2015, staţia a funcţionat într-un amplasament din oraşul Câmpulung Moldovenesc, respectiv pe str. x, C., iar mutarea a avut loc în anul 2015, la solicitarea intimatei-reclamante.

Mai mult, în momentul acordării licenţei audiovizuale cu zona de acoperire locală oraşul Câmpulung Moldovenesc şi în toată perioada în care staţia a funcţionat într-un amplasament din oraşul Câmpulung Modovenesc, având o putere aparent radiată de 1,29 kw, ANCOM a autorizat şi a girat funcţionarea respectivei staţii în parametrii tehnici existenţi la acel moment, fără a fi făcute eventuale obiecţii sau aprecieri precum cele din adresa nr. x/29.05.2017, ci au precizat în toate documentele eliberate că zona de difuzare este cea conform licenţei audiovizuale, adică una locală.

Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea audiovizualului, în sensul prezentei legi, licenţa audiovizuală locală este licenţa a cărei zonă de acoperire este mai mică decât cea prevăzută pentru o licenţă audiovizuală regională, servind o singură comunitate locală.

Practic, faţă de aceste aspecte reliefate şi prin adresele emise de ANCOM, apreciază că instanţa ar fi trebuit să analizeze mai atent în ce măsură este îndeplinită condiţia existenţei vinovăţiei sub una dintre cele două forme ale acesteia, iar nu să se limiteze la a analiza îndeplinirea condiţiei existenţei vinovăţiei numai sub aspectul funcţionării staţiei în conformitate cu licenţa de emisie şi cu autorizaţia tehnică, întrucât pe lângă datele tehnice o importanţă o are şi tipul antenelor folosite şi orientarea acestora, precum şi amplasamentul staţiei de emisie, cele aflate pe "cote dominate" au o putere de propagare mai mare decât cele din alte localităţi.

Nici afirmaţia instanţei de fond că, la emiterea deciziei de autorizare nr. 1040.3/08.02.2017 şi a deciziei de sancţionare, CNA ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că frecvenţa pe care este difuzat serviciul de programe face parte din Planul de la Geneva din anul 1984, nu este întemeiată, întrucât emiterea unei decizii de autorizare audiovizuală sau sancţionarea unui radiodifuzor, în temeiul art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, se face ţinându-se cont de zona de difuzare menţionată în licenţa audiovizuală. Or, licenţa deţinută de intimata-reclamantă a fost una locală (n.red. aceasta a fost transformată într-una regională), doar pentru oraşul Câmpulung Moldovenesc, stabilirea parametrilor tehnici şi amplasamentul staţiei de emisie fiind de competenţa exclusivă a ANCOM care trebuie să respecte tipul de licenţă, adică una locală.

În concluzie, faţă de argumentele prezentate, se impune reformarea sentinţei de fond în sensul solicitat prin prezenta cale de atac.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, pentru apărările dezvoltate la filele x/verso dosar.

În principal, a invocat în temeiul art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 1166/26.02.2020 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2017 având ca obiect anularea somaţiei de intrare în legalitate aplicată prin decizia CNA nr. 115/07.03.2017, sancţiune impusă de CNA în conformitate cu art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2002, anterior aplicării amenzii contravenţionale prin decizia nr. 562/26.09.2017; în subsidiar, a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. I.1 al prezentei decizii, intimata-reclamantă A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ competentă cu solicitarea de anulare a deciziei nr. 562/26.09.2017, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 632/07.11.2017, prin care reclamanta a fost sancţionată în temeiul prevederilor art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru săvârşirea faptei de difuzare a unui serviciu de programe în afara zonei specificate în licenţa audiovizuală acordată de Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Din cuprinsul cererii de recurs formulate de recurentul-pârât, rezultă că acesta critică sentinţa pe motiv că, în opinia sa, instanţa de fond a apreciat în mod greşit inexistenţa faptei contravenţionale săvărşite de reclamantă, respectiv cea prevăzută de art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, potrivit căruia, "(1) Constituie contravenţii următoarele fapte: [...] e) difuzarea unui serviciu de programe în afara zonei specificate în licenţa audiovizuală; [...]"

Prin întâmpinarea formulată în dosarul de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat, în temeiul art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 1166/26.02.2020 pronunţată de ÎCCJ-SCAF în dosarul nr. x/2017 având ca obiect anularea somaţiei de intrare în legalitate aplicată prin decizia CNA nr. 115/07.03.2017, sancţiune impusă de CNA în conformitate cu art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2002, anterior aplicării amenzii contravenţionale prin decizia nr. 562/26.09.2017.

Prealabil, se impune precizarea că, deşi s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti antereferite, în realitate, ceea ce a invocat intimata-reclamantă este excepţia puterii de lucru judecat, fiind vorba de o altă decizie de sancţionare a reclamantei tot în anul 2017, pentru aceeaşi faptă.

Cu această precizare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile intimatei-reclamante care, făcând referire la hotărârea definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Prevederile legale enunţate reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, caz în care, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior prin hotărâre judecătorească, astfel încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile exprese ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

În optica legiuitorului, există deopotrivă încălcare a autorităţii de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicţie dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, ci şi atunci când contradicţia operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega ceea ce s-a stabilit anterior asupra unei chestiuni litigioase care a făcut obiect al dezbaterilor şi al verificării jurisdicţionale, lucrul judecat având şi o funcţie pozitivă care impune judecăţii ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranşate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Drept urmare, cea de-a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Or, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, prin sentinţa civilă nr. 3800/18.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1166/26.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea reclamantei A. S.R.L. de anulare a deciziei nr. 115/7.03.2017 emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care a fost sancţionată cu somaţie publică de intrare în legalitate, pentru săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Prin aceste hotărâri, s-a statuat în mod definitiv că toate criticile de nelegalitate invocate de recurentul-pârât şi prin cererea de recurs de faţă sunt neîntemeiate, respectiv cele vizând inexistenţa în sarcina intimatei-reclamante a contravenţiei prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002.

În atare situaţie, în speţă, devin aplicabile prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Această statuare prin hotărâri judecătoreşti anterioare asupra chestiunii de drept în litigiu, privind tranşarea cu titlu definitiv a inexistenţei contravenţiei prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 604/2002 (difuzarea unui serviciu de programe în afara zonei specificate prin licenţa audiovizuală), ce a stat la baza emiterii actului administrativ atacat şi în cauza de faţă, nu mai poate face obiectul unei evaluări proprii a prezentei instanţe de control judiciar, neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei de lucru judecat, care a intervenit în cauză.

Chestiunea examinării şi respectării prezumţiei legale a puterii de lucru judecat reprezintă o garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice, fiind obligatoriu a se ţine seama de problemele de drept soluţionate anterior în cadrul litigiului în care se pune în discuţie aceeaşi chestiune juridică. Procedând altfel, s-ar genera incertitudine jurisprudenţială şi s-ar reduce încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar.

Pentru motivele arătate, reţinând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nu se mai impune examinarea criticilor formulate de recurent în susţinerea motivului de casare invocat în recurs.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei nr. 4739 din 19 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 5 octombrie 2023.