Salary attachment order upheld under special public debt execution regime

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 22.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor şi cu citarea pentru opozabilitate a Trezoreriei Municipiului Bucureţti şi a Ministerului Justiţiei, a solicitat anularea Ordinului nr. 2336/2011 al Ministerului Finanţelor Publice.

La data de 29.07.2021, B. a depus cerere de intervenţie accesorie, prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 2336/2011 al MFP.

La data de 22.11.2021, A. şi B. au depus precizare a acţiunii principale şi a cererii de intervenţie, pe care au recalificat-o ca fiind cerere de intervenţie principală, solicitând: anularea ordinului nr. 2336/2011 şi repararea pagubei cauzate de emiterea acestui act administrativ normativ prin obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor să aloce fondurile necesare şi a pârâţilor Trezoreria Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei să vireze de îndată, de la data rămânerii definitive a hotărârii, debitele neachitate ce fac obiectul dosarelor de executare nr. 941/2016, 945/2016, 946/2016, 947/2016, în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., nr. 942/2016, 948/2016 şi 949/2016 în ceea ce o priveşte pe reclamanta B. şi nr. 85/2019 şi 107/2020, în ceea ce le priveşte pe ambele reclamante, aflate pe rolul C., sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare începând cu data depunerii cererii de executare silită, sub sancţiunea achitării unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere până la plata efectivă; obligarea pârâţilor la plata sumei de 150.000 RON pentru fiecare reclamantă cu titlu de daune morale, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare până la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 215 din data de 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ploieşti, Ministerul Justiţiei şi Trezoreria Municipiului Bucureşti în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 32 din data de 24 februarie 2022, Curtea de Apel Galaţi a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ploieşti, Ministerul Justiţiei şi Trezoreria Municipiului Bucureşti în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, a constatat ivit conflictul de competenţă şi a înaintat dosarul ÎCCJ în vedere soluţionării acestuia.

Prin decizia nr. 2692/12.05.2022, ICCJ - SCAF a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 08.07.2022, sub dosar nr. x/2021.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 13 septembrie 2022, Curtea Apel Ploieşti a admis în principiu cererea de intervenţie principală formulată de B..

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 187 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti:

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ploieşti, Ministerul Justiţiei şi Trezoreria Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată;

- a respins cererea de intervenţie principală formulată de B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ploieşti, Ministerul Justiţiei şi Trezoreria Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei de fond, reclamanta şi intervenienta au formulat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a formulat recurs incident.

3.1. Recurenta-reclamantă A. şi recurenta-intervenientă B. şi-au întemeiat recursul principal pe art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului lor, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie principală astfel cum au fost formulate şi precizate.

a)Printr-o primă critică, se arată că, la termenul din 7.12.2021, prin cererea precizatoare a acţiunii au invocat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2127A/13.09.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti în cadrul căreia s-a statuat, în mod definitiv:

"Or, prin OMFP nr. 2336/2011 se tinde tocmai la inactivarea unei hotărâri judecătoreşti prin blocarea executării ei, prin emiterea unui act administrativ .

În concluzie, tribunalul reţine că dispoziţiile OMFP nr. 2336/2011 nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 1 din protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi art. 6 din aceeaşi Convenţie, atât sub aspectul atingerii aduse substanţei dreptului recunoscut prin titlul executoriu, ce se circumscrie noţiunii de bun, în sensul Protocolului 1 din Convenţie cât şi sub aspectul dreptului la un proces echitabil.

Aşa fiind, există un conflict între aplicarea dispoziţiilor OMFP 2336/2011 şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului însoţită de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul fiind obligat să dea curs acestora din urmă în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României."

Ca atare, nelegalitatea Ordinului nr. 2336/2011 al Ministerului Finanţelor Publice a fost deja constată pe cale incidentală, într-o validare de poprire, într-unul din dosarele de executare silită menţionate în petitul cererii.

În cadrul deciziei nr. 2127A/13.09.2021 au fost inserate considerente decizorii, în sensul că dispoziţiile Ordinului MFP nr. 2336/2011 nu sunt în concordanţă cu art. 6 din CEDO, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care, potrivit art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se impun cu autoritate de lucru judecat şi în prezenta cauză.

Prin urmare, devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 6 C. proc. civ. deoarece, instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2127A/13.09.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti şi nici nu a analizat susţinerile referitoare la puterea de lucru judecat.

b)Printr-o a doua critică, invocată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţin greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2022, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 1/2020 a ÎCCJ.

Prin această decizie, Î.C.C.J. a statuat că nu se poate proceda la executarea silită prin poprire a sumelor destinate plăţii drepturilor salariale, aflate în conturi deschise la unităţile de trezorerie şi societăţi bancare, dar că, "106. În raport de aceste considerente, nu se poate aprecia că norma derogatorie de la dreptul comun, cuprinsă în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, ar reprezenta în realitate recunoaşterea unei imunităţi de executare silită a statului sau a autorităţilor acestuia, care ar permite debitorului să se sustragă de la obligaţiile care îi revin, deoarece creditorii beneficiari ai unor titluri executorii contra statului au la dispoziţie pentru executarea silită toate celelalte modalităţi de executare, iar insesizabilitatea reglementată de norma specială este numai parţială, cu privire doar la acele sume cu afectaţiune specială "destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor legale, pentru care au fost înfiinţate.

107. Aceasta nu înseamnă că dreptul de creanţă al beneficiarului titlului executoriu împotriva unei instituţii publice este afectat în substanţa sa, de vreme ce acesta poate proceda la executarea silită a altor sume decât acestea (prin poprire) sau a altor bunuri mobile ori imobile din patrimoniul instituţiei publice debitoare."

Ca atare, instanţa a apreciat în mod greşit că art. 1 din O.G. nr. 22/2002 impune limite ale executării creanţelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice care sunt aplicabile în tot cursul şi pentru toate actele de executare silită.

c)Printr-o a treia critică, invocată tot din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţin, de asemenea, greşita interpretate de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1, 2, 3 şi urm. din O.G. nr. 22/2002 şi ale Ordinului MFP nr. 2336/2011.

c.1)Conform art. 2 din O.G. nr. 22/2002, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, iar potrivit art. 3 în cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit C. proc. civ. şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie.

Neîndeplinirea obligaţiei de plată în termenul de 6 luni de la comunicarea somaţiei echivalează cu încetarea aplicabilităţii dispoziţiilor speciale ale O.G. nr. 22/2002 şi aplicarea C. proc. civ. în materia executării silite, inclusiv cea prin poprire.

Înfiinţarea popririi şi validarea de poprire sunt proceduri reglementate de C. proc. civ. ulterior transmiterii somaţiei de plată a sumelor datorate către debitor şi trecerii termenului de 6 luni prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, deci, nu cad sub incidenţa art. 1 din O.G. nr. 22/2002 şi, implicit, nici a ordinului contestat.

Conform art. 790 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi".

Ca atare, în cazul validărilor de poprire, termenul în care creditorul poate formula o asemenea cerere depăşeşte cu mult termenul de graţie de 6 luni acordat de legiuitor instituţiilor publice pentru a îndeplini, de bunăvoie, obligaţia de plată, iar executarea acestora nu este guvernată de O.G. nr. 22/2002, ci de C. proc. civ., conform art. 3 din O.G. nr. 22/2002, din care rezultă cu prisosinţă că aplicarea art. 1 referitor la achitarea de bunăvoie a sumelor datorate de către asemenea instituţii încetează în momentul în care cele 6 luni de la primirea somaţiei au trecut fără ca debitorul să procedeze la achitarea debitului.

Or, prin instituirea procedurii restrictive din Ordinul nr. 2336/2011 al Ministerului Finanţelor Publice, organul administrativ emitent a adăugat norme care nu sunt prevăzute nici măcar în actul normativ în a cărui punere în aplicare a fost emis.

c.2)Conform art. 2 alin. (1) din Procedura aprobată prin ordinul contestat, cel târziu în prima zi lucrătoare de la data primirii de la executorul judecătoresc sau de la organul fiscal competent în executarea silită a adresei de înfiinţare a popririi asupra conturilor unei instituţii ori autorităţi publice, în care este menţionat titlul executoriu în temeiul căruia s-a înfiinţat poprirea, însoţită de încheierea de încuviinţare a executării sau un certificat privind soluţia pronunţată în dosar, unitatea teritorială a Trezoreriei Statului va înştiinţa în scris instituţia sau autoritatea publică cu privire la data primirii adresei de înfiinţare a popririi şi suma pentru care se dispune poprirea.

Or, reglementarea prin Ordinul nr. 2336/2011 a unei proceduri de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înfiinţarea popririi asupra tuturor conturilor autorităţilor şi instituţiilor publice deschise la nivelul unităţilor Trezoreriei Statului este în afara dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002 care vizează doar conturile destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor legale, pentru care au fost înfiinţate.

În aceste condiţii, concluzia instanţei de fond în sensul că ordinul în discuţie nu este nelegal întrucât nu completează normele cuprinse în actul normativ cu forţă juridică superioară şi în aplicarea cărora a fost adoptat este dată cu încălcarea normelor de drept material menţionate anterior.

d)Printr-o a patra critică, susţin că solicitarea de a se constata că Ordinul MFP nr. 2336/2011 contravine nu numai actului normativ în baza căruia a fost emis, respectiv O.G. nr. 22/2002, ci şi art. 6 din CEDO, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţia României, a fost respinsă în mod greşit, cu ignorarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 2127A/13.09.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti dar şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din procedura aprobată prin actul administrativ contestat, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ.

d.1)Instanţa de fond a apreciat în mod eronat că situaţia concretă a reclamantelor care nu pot valorifica drepturile cuprinse în titlurile executorii pentru care au pornit executarea silită, conform dosarelor de executare nr. 941/2016, 945/2016, 946/2016, 947/2016 în ceea ce o priveşte pe A., nr. 942/2016, 948/2016 şi 949/2016 în ceea ce o priveşte pe B. şi nr. 85/2019 şi 107/2020 în ceea ce le priveşte pe ambele, aflate pe rolul C., nu poate să conducă sine die la nelegalitatea OMFP nr. 2336/2011, deoarece au fost invocate dispoziţii legale pentru a se justifica refuzul executării şi nu a analizat motivele de nelegalitate ale OMFP 2336/2011 invocate în susţinerea capătului principal al cererilor.

Însă, instanţa de fond nu a indicat care sunt acele dispoziţii legale invocate pentru a justifica refuzul executării, dar nici nu a analizat în niciun mod dacă aceste dispoziţii, respectiv ale Ordinului nr. 2336/2011, invocate ca refuz al neexecutării sunt sau nu în contradicţie cu CEDO.

Debitorul şi terţul poprit nu se pot prevala la nesfârşit de dispoziţiile ordinului pentru a se sustrage de la îndeplinirea unor obligaţii stabilite printr-un titlu executoriu. Ordonatorul de credite este obligat să includă în bugetul de plăţi creditele necesare pentru achitarea sumelor datorate, în caz contrar, astfel de titluri rămân ineficiente şi nu ar putea fi executate în mod silit niciodată având în vedere că decizia privind efectuarea plăţii revine în exclusivitate debitorului, ceea ce ar echivala cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în: cauza Şandor împotriva României, cauza Sabin Popescu împotriva României, cauza Costin împotriva României, cauza Sacăleanu împotriva României).

d.2)În mod eronat s-a apreciat că Trezoreria a refuzat în mod legal indisponibilizarea sumelor pentru că s-a dispus înfiinţarea popririi, întrucât au fost respectate art. 4 alin. (4) din Procedura instituită de ordin care prevăd obligaţia de a vira sumele în contul executorului judecătoresc doar în situaţia în care instituţia publică sau autoritatea publică nu transmite situaţia prevăzută în anexa nr. 2 în cadrul perioadei de indisponibilizare de 5 zile de la data primirii la Trezoreria Statului a adresei de înfiinţare a popririi.

Din adresa nr. x/2021 emisă de Ministerul Justiţiei rezultă că situaţia recurentelor nu este singulară, ci reprezintă o deficienţă sistemică, fiind înregistrate şi neachitate datorii într-un număr de 766 de dosare de executare silită, emise de 55 de birouri de executori judecătoreşti, în perioada 2011-2020, iar începând cu 06.01.2014, Ministerul Justiţiei nu a mai disponibilizat la plată sume din conturile de disponibilităţi, comunicând Activităţii de Trezorerie şi Contabilitate Publică a Municipiului Bucureşti, Anexa 2 completată cu sume 0.

Or, câtă vreme s-a dovedit că instituţiile debitoare se prevalează de ani de zile de acest subterfugiu, de a transmite anexa, dar cu sume 0 pentru un număr imens de executări silite, se poate observa că instanţa de apel în mod greşit nu a constatat că prin emiterea şi aplicarea OMFP nr. 2336/2011 se afectează însăşi substanţa dreptului de proprietate al creditorilor instituţiilor publice protejate de acesta în mod excesiv, abuziv şi nepermis.

De asemenea, s-a dat o interpretare excesivă şi restrictivă dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Procedura instituită de OMFP nr. 2336/2011 în sensul că refuzul de virare a sumelor este justificat de transmiterea anexei de către instituţia debitoare, câtă vreme acelaşi efect este dat şi prin transmiterea ei dar cu sume 0 (zero), adică fără posibilitatea îndestulării creditorilor.

Pronunţându-se o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor legale invocate anterior, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, solicită casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, având în vedere că nu au fost analizate deloc capatele de cerere subsidiare celui privind anularea Ordinului nr. 2336/2011.

3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi-a întemeiat recursul incident pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea acţiunii şi cererii de intervenţie astfel cum au fost modificate, pe cale de excepţie.

În primul rând, invocând art. 36 C. proc. civ., potrivit căruia, "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond", recurentul arată că nu are calitate procesuală cu privire la solicitarea de anulare a ordinului MFP nr. 2336/2011, pentru aprobarea Procedurii de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înfiinţarea popririi conturilor autorităţilor şi instituţiilor publice deschise la nivelul unităţilor Trezoreriei Statului.

În cadrul unui litigiu de contencios administrativ având ca obiect anularea unui act administrativ, calitate procesuală pasivă are autoritatea sau instituţia publică care emite actul administrativ.

Or, în speţa de faţă, se solicită anularea unui ordin emis de Ministerul Finanţelor Publice, iar nu de Ministerul Justiţiei.

În consecinţă, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu are calitatea de emitent al actului administrativ contestat şi, totodată, nu are atribuţii în ceea ce priveşte executarea prin acte subsecvente a O.G. nr. 22/2002.

Referitor la solicitarea din precizarea obiectului acţiunii, în sensul de a fi obligat Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare, invocă excepţia inadmisibilităţii acestei cereri, având în vedere că, prin prezenta acţiune se încearcă eludarea procedurii prevăzute de lege pentru executarea unor titluri executorii.

Referitor la solicitarea formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, de plată a unor drepturi altfel decât prevede ordinul emis de ministrul finanţelor, atacat în prezenta cauză, invocă prematuritatea cererii, pe de o parte, iar pe de altă parte, lipsa de interes a cererii.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., consideră că sentinţa recurată este nelegală deoarece atât cererea principală, cât şi cererea de intervenţie au fost modificate nelegal, cu depăşirea termenelor procedurale instituite pentru formularea unor astfel de cereri şi a naturii unor astfel de cereri, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 61-62 şi art. 204 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului principal, cu consecinţa respingerii acestui recurs, ca inadmisibil, deoarece nu sunt indicate în mod concret motivele pe care se sprijină cererea de recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la filele x/verso dosar, respectiv la dosar.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare faţă de recursul principal, solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat, pentru argumentele dezvoltate la dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului principal

Cu titlu prealabil, Înalta Curte recalifică excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) în excepţia nulităţii recursului principal, după care, analizând cu prioritate, această excepţie, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurenta-reclamantă A. şi recurenta-intervenientă B. se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 acelaşi Cod.

II.2. În ceea ce priveşte recursul principal declarat de reclamantă şi de intervenientă

Aşa cum s-a arătat la pct. I.1 din prezenta decizie, reclamanta A. şi intervenienta B. au solicitat anularea Ordinului nr. 2336/2011 al Ministerului Finanţelor Publice, repararea pagubei ce le-a fost creată în calitatea lor de creditor în dosarele de executare silită nr. x/2016, y/2016, z/2016, w/2016 în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., nr. 942/2016, 948/2016 şi 949/2016 în ceea ce o priveşte pe intervenienta B. şi nr. 85/2019 şi 107/2020 în ceea ce le priveşte pe ambele, întrucât sunt în imposibilitatea de a-şi recupera creanţa ca urmare a aplicării prevederilor Ordinului nr. 2336/2011 al MFP.

Prima instanţă a respins ca nefondate cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie principală, înlăturând punctual toate argumentele invocate.

Reclamanta şi intervenienta au criticat sentinţa de fond, invocând critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut la pct. II.1 din prezenta decizie.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Din această perspectivă, critica recurentelor vizează insuficienta motivare a hotărârii. Or, această critică nu poate fi primită.

În accepţiunea titularelor căii de atac, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) şi c), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., dar şi a art. 6 alin. (1) din Convenţie, întrucât instanţa de fond nu a analizat integral motivele acţiunii cu care a fost învestită.

În acest cadru, se impune precizarea că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 din C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului".

Contrar alegaţiilor recurentelor, Înalta Curte constată că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererile cu soluţionarea cărora a fost învestit este neîntemeiată.

Împrejurarea că recurentele nu sunt de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui process echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului s-a pronunţat asupra întregii cereri cu care a fost învestit, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ., neputându-se reţine, eventual, incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte următorul motiv de casare invocat de recurente, respectiv motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin acest motiv de casare, legiuitorul a avut în vedere încălcarea autorităţii de lucru judecat înţeleasă în sensul art. 431 din C. proc. civ. ca triplă identitate de părţi, obiect şi cauză. Or, este evident că în speţă nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută de lege, de vreme ce aspectele invocate de recurente se referă în fapt la o presupusă încălcare a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2127A/13.09.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2020, în cadrul căreia au fost inserate considerente decizorii în sensul că dispoziţiile Ordinului MFP nr. 2336/2011 nu sunt în concordanţă cu art. 6 din CEDO, art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

Aşa cum corect a arătat şi intimatul Ministerul Finanţelor în întâmpinarea sa, faptul că Tribunalul Bucureşti ar fi reţinut "că dispoziţiile OMFP 2336/2011 nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi art. 6 din aceeaşi Convenţie", nu echivalează cu soluţionarea fondului procesului sau statuarea asupra unei excepţii procesuale şi nici cu rezolvarea unei chestiuni litigioase, aşa cum impun în mod obligatoriu, dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., pentru a putea vorbi de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, fie că vorbim de dispozitivul acesteia, fie de considerente.

Astfel, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este nefondat, de asemenea.

În continuare, examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2336/2011 a fost emis de Ministerul Finanţelor Publice pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, de către unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului, în calitate de terţ poprit, în temeiul art. 10 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea Ministerul Finanţelor Publice.

Potrivit art. 1 din Anexa I la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2336/2011 pentru aprobarea Procedurii de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înfiinţarea popririi conturilor autorităţilor şi instituţiilor publice deschise la nivelul unităţilor Trezoreriei Statului:

"Prezenta procedură reglementează modul de punere în aplicare a prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, de către unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului, în calitate de terţ poprit."

Din prevederile art. 10 din Anexa I la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2336/2011 rezultă că desfiinţarea indisponibilizărilor vizează exclusiv categoriile de sume care se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 şi art. 452 alin. (2) C. proc. civ., aceste sume urmând a fi reconstituite din încasări ulterioare sau din creditele bugetare deschise şi repartizate ulterior, până la îndestularea creanţei.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Procedură:

"(1) Instituţiile publice şi autorităţile publice ale căror conturi au fost indisponibilizate pe bază de titluri executorii primite de unităţile Trezoreriei Statului anterior intrării în vigoare a prezentului ordin pot solicita în scris unităţilor Trezoreriei Statului desfiinţarea indisponibilizării pentru categoriile de sume care se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 452 alin. (2) din C. proc. civ.

(2) Sumele pentru care s-a dispus desfiinţarea indisponibilizării în condiţiile alin. (1) vor fi reconstituite din încasări ulterioare sau din creditele bugetare deschise şi repartizate ulterior, după caz, până la îndestularea creanţei, în condiţiile prevederilor art. 5.

(3) Unităţile Trezoreriei Statului au obligaţia de a înştiinţa executorul judecătoresc/organul fiscal competent cu executarea silită, după caz, cu privire la sumele pentru care s-a dispus desfiinţarea indisponibilizării, anexând înştiinţării o copie a situaţiei prevăzute în anexa nr. 3 primită în acest scop de la debitor."

Dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, prin care s-au reglementat condiţiile în care se realizează executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, prevăd faptul că "(2) Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor legale, pentru care au fost înfiinţate", iar cele ale art. 452 alin. (2) C. proc. civ. prevăd, de asemenea, că "(2) Nu sunt supuse executării silite prin poprire: a) sumele care sunt destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziţie; b) sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte; c) sumele necesare plăţii drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţării popririi."

Cu privire la O.G. nr. 22/2002, pentru punerea în aplicarea căreia a fost emis Ordinul nr. 2336 din 19 iulie 2011, Curtea Constituţională a arătat, prin Decizia nr. 444 din 20 noiembrie 2003, faptul că nu împiedică executarea silită a obligaţiilor de plată, ci face posibilă această executare, şi, deşi instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra acelora alocate special de la buget în acest scop, această limitare nu este contrară Legii fundamentale, este în concordanţă cu principiile consacrate de aceasta şi nu înfrânge regula accesului liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil, nu constituie o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci o normă de protecţie de interes general, fiind de neconceput ca pe calea executării silite a unui titlu executoriu să se ajungă la lipsirea unei instituţii publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu.

Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, prin Procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înfiinţarea popririi conturilor autorităţilor şi instituţiilor publice deschise la nivelul unităţilor Trezoreriei Statului, emitentul Ordinului nu a depăşit competenţele prevăzute de lege şi nici nu a încălcat drepturi şi libertăţi, nefiind încălcate prevederile art. 6 CEDO şi art. 1 din protocolul 1 la CEDO, măsurile fiind adoptate în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002, pentru punerea în aplicare a acesteia.

Dispoziţiile legale în baza cărora a fost emis actul administrativ, respectiv cele ale O.G. nr. 22/2002, evidenţiază necesitatea adoptării de măsuri care să asigure, pe de o parte, evitarea blocării instituţiilor publice debitoare, realizarea adecvată şi eficientă a atribuţiilor acestora şi buna funcţionare a administraţiei publice, iar pe de altă parte, respectarea dreptului creditorului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Aceste măsuri au fost adoptate prin Ordinul a cărui anulare se solicită.

În consecinţă, criticile de nelegalitate sunt nefondate şi, pentru menţinerea sentinţei ca fiind legală, recursul principal va fi respins.

II.3. În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie)

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a formulat recurs incident, cale de atac reglementată prin dispoziţiile art. 491 C. proc. civ..

Potrivit acestei norme legale, recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute de art. 472, din procedura apelului, care se aplică în mod corespunzător, respectiv, cu respectarea dispoziţiilor speciale din procedura recursului.

Din cuprinsul celor două dispoziţii rezultă caracterul accesoriu al recursului incident faţă de recursul principal.

Pe de altă parte, potrivit art. 458 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes. În sensul acestor dispoziţii, partea care justifică un interes este partea care a pierdut procesul.

În decelarea interesului de a acţiona, reglementat de art. 33 C. proc. civ., instanţa trebuie să prefigureze folosul actual şi efectiv pe care partea l-ar obţine în recurs.

În speţă, deşi a existat un prezumtiv interes în formularea unui recurs incident, având în vedere soluţia de respingere a recursului principal, ca nefondat, şi, pe cale de consecinţă, soluţia definitivă de respingere a cererilor reclamantei şi intervenientei, interesul în susţinerea recursului incident nu mai îndeplineşte cerinţa de a fi actual.

Prin urmare, la momentul soluţionării recursului incident, lipseşte una dintre cerinţele interesului ca şi condiţie de exercitare a căii de atac, motiv pentru care recursul incident va fi respins ca fiind lipsit de interes.

Întrucât a fost găsită întemeiată excepţia lipsei de interes a recursului incident, invocată din oficiu, nu se va antama fondul acestui recurs.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal şi ca lipsit de interes, recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal.

Respinge recursul principal declarat de B. şi A. împotriva sentinţei nr. 187 din 11 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de Ministerul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 5 octombrie 2023.