Inadmissibility of judicial salary dispute challenging underlying order instead of specific administrative rejection under special procedural framework

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei anularea parţială a Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019 emis de Ministerul Justiţiei, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 7 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în muncă de peste 15 ani, gradaţia 4, coeficient 5,17 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să vireze pârâtului Tribunalul Bucureşti sumele necesare efectuării plăţilor salariate lunare corespunzătoare, obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferenţele de drepturi salariate rezultate în raport de vechimea efectivă în funcţie, corect determinate.

2. Soluţia instanţei de f ond

Prin sentinţa civilă nr. 125 din 8 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în judecată şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 14 şi art. 402 din C. proc. civ., întrucât dezbaterile în fond ale cauzei au avut loc în şedinţă publică, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 11.01.2021, iar pronunţarea hotărârii a avut loc în şedinţa din camera de consiliu din data de 08.02.2021, ceea ce atrage nulitatea sentinţei atacate.

Referitor la respingerea cererii ca inadmisibilă, invocând prevederile art. 7 alin. (1) şi (2) din capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, recurenta reclamantă a arătat că, la data de 07.02.2020 a contestat Ordinul nr. 5290/C/20.12.2019 emis de Ministerul Justiţiei, iar prin adresa nr. x/2020 emisă de Ministerul Justiţiei s-a respins contestaţia formulată, criticile sale vizând în mod implicit şi răspunsul pârâtului Ministerul Justiţiei în raport de contestaţia formulată.

Recurenta a susţinut că a îndeplinit procedura prealabilă conform art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007, întrucât a formulat contestaţie împotriva Ordinului de salarizare nr. 5290/C din 20.12.2019, iar răspunsul pârâtului constând în adresa nr. x/2020 nu reprezintă o hotărâre în sensul art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017, aceasta fiind şi opinia altor completuri din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în speţe identice în cazul altor colegi, asistenţi judiciari, care au respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată.

A considerat că instanţa de fond în mod nelegal a reţinut că nu a criticat ordinul contestat sub aspectul temeiniciei şi egalităţii prin cererea de chemare în judecată, ci au fost formulate critici cu privire la coeficientul corespunzător vechimii, care nu a fost stabilit prin acest ordin de salarizare.

Recurenta a subliniat că, prin cererea de chemare în judecată a arătat că pârâtul Ministerul Justiţiei, în emiterea ordinelor de salarizare, a menţinut de-a lungul timpului aceeaşi eroare cu privire la indemnizaţia de încadrare, astfel că şi VRS stabilit prin ordinul contestat s-a raportat la o indemnizaţie de încadrare eronată, care nu cuprinde vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

4. Apărările intimatului

Intimatul pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Referitor la indicarea în partea introductivă a hotărârii recurate a menţiunii greşite "Şedinţa din camera de consiliu din...", în loc de "Şedinţa publică din ...", aceasta nu constituie un motiv de nulitate a sentinţei pronunţate, fiind o simplă eroare materială, care poate fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute de art. 442 din C. proc. civ.. În plus, hotărârea este însoţită de încheierea de amânare a pronunţării din 11.01.2021 în care se menţionează că dezbaterile au avut loc în şedinţă publică, încheiere ce face parte integrantă din sentinţa recurată.

Nefondate sunt şi criticile formulate cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea parţială a Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019 emis de Ministerul Justiţiei, prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv a formulat contestaţie împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale la Ministerul Justiţiei, însă s-a adresat instanţei de judecată cu o acţiune în anulare ce vizează exclusiv actul de stabilire a drepturilor salariale, şi anume Ordinul MJ nr. 5290/C/20.12.2019, contrar normei imperative cuprinse la alin. (2) al art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017.

Instanţa de control judiciar observă că recurenta reclamantă a avut posibilitatea, în aplicarea principiului disponibilităţii părţilor, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., şi în acord cu dispoziţiile legale incidente în materie, de a-şi completa acţiunea, având în vedere că pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat, prin întâmpinarea formulată în cauză, excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, însă prin notele scrise înregistrate la instanţa de fond la 17.08.2020 nu a solicitat şi anularea Hotărârii Ministerului Justiţiei materializată în adresa nr. x/2020.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora răspunsul pârâtului constând în adresa nr. x/2020 nu reprezintă o hotărâre în sensul art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017.

Înalta Curte constată că răspunsul comunicat de Ministerul Justiţiei cu adresa anterior menţionată, îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerat act administrativ supus controlului de legalitate în faţa instanţei de contencios administrativ, câtă vreme în analizarea naturii acestuia esenţiale sunt efectele juridice pe care le produce în privinţa destinatarului, iar nu forma sau denumirea.

Hotărârile emise în soluţionarea contestaţiilor administrative pot fi atacate, astfel cum se prevede la alin. (2) al art. 7, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi, ca atare, regularitatea demersului procesual efectuat de recurenta reclamantă nu poate fi apreciată prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 1, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Răspunsul negativ la solicitarea de anulare a ordinului de stabilire a drepturilor salariale, chiar şi în ipoteza în care acesta ar fi unul inform, nu echivalează cu lipsa emiterii hotărârii în soluţionarea contestaţiei administrative, acesta reprezentând chiar soluţia dată plângerii prealabile de către emitentul actului administrativ contestat. Astfel, în exercitarea atribuţiilor sale, Ministerul Justiţiei avea posibilitatea, din punct de vedere procedural, să admită contestaţia formulată de reclamantă sau să o respingă, cum, de altfel, a şi procedat în prezenta cauză, reţinând că solicitarea acesteia nu poate fi soluţionată favorabil.

Prin urmare, adresa răspuns emisă de Ministerul Justiţiei în aplicarea procedurii administrative speciale îndeplineşte cerinţele legii pentru a fi considerată hotărâre emisă în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale şi, pentru respectarea procedurii legale, reclamanta avea obligaţia de a formula plângere împotriva acesteia, în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel, în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, nu exclusiv împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 125 din 8 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.