Disciplinary negligence claims barred by judicial independence and res judicata in property partition context

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 01.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei Inspectorului-Şef al Inspecţiei Judiciare din data de 01.02.2021, dată în lucrarea nr. C21-125 şi a Rezoluţiei de clasare nr. 2365/A/05.08.2020 dispuse în lucrarea nr. 20-2379 a Inspecţiei Judiciare, solicitând anularea acestora şi trimiterea dosarului la intimata Inspecţia Judiciară, pentru completarea verificărilor împotriva domnilor judecători B. şi C., din cadrul Tribunalului Arad pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute şi sancţionate de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1331 din 5 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând greşita aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea contestaţiei formulate, în sensul desfiinţării rezoluţiei Inspectorului-Şef al Inspecţiei Judiciare, dispusă la data de 01.02.2021 în lucrarea nr. C21 - 125 a acestei instituţii şi Rezoluţia de clasare nr. 2365/A/05.08.2020, dispusă în lucrarea nr. 20 - 2379 a Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu consecinţa trimiterii dosarului la intimata - pârâtă Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru completarea verificărilor împotriva domnilor judecători B. şi C., din cadrul Tribunalului Arad, având ca obiect săvârşirea de către aceştia a abaterii disciplinare prevăzute şi sancţionate de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, modificată şi completată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul a evocat o eronată aplicare a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care, în opinia sa, în cauză a fost făcută dovada existenţei indiciilor săvârşirii unei abateri disciplinare de către magistraţii vizaţi de sesizarea disciplinară.

În acest sens, urmare unei succinte prezentări a considerentelor sentinţei atacate, recurentul - reclamant a învederat că, din lectura motivelor contestaţiei sale ar rezulta, fără a fi necesară nicio interpretare sau evaluare a probelor administrate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad, cel puţin grava neglijenţă a celor doi magistraţi din cadrul Tribunalului Arad, ce a avut drept consecinţa directă şi nemijlocită atât vătămarea dreptului său de proprietate privată şi a dreptului la muncă, cât şi crearea unui prejudiciu pecuniar însemnat, în sumă de 25.100 EURO.

A arătat recurentul că, atât timp cât din concluziile Raportului de expertiză tehnică judiciari efectuat în cauză, a rezultat, în mod lipsit de orice echivoc, faptul că imobilul înscris în CF nr. x Arad, aflat, la vremea respectivă, în coproprietatea devălmaşă a recurentului şi a fostei sale soţii, era comod partajabil în natură, domnii judecători B. şi C., din cadrul Tribunalului Arad, ar fi fost obligaţi de natura imperativă a dispoziţiilor art. 676 alin. (1) C. civ., să partajeze în natură acest bun imobil şi nicidecum să îl introducă în întregime în lotul fostei soţii, în schimbul unei sulte apreciate de recurent ca fiind derizorii.

În aprecierea recurentului, introducând în întregime acest bun imobil în lotul fostei soţii, judecătorii vizaţi de sesizarea disciplinară ar fi nesocotit grav şi nescuzabil prevederilor art. 676 alin. (1) C. civ., vătămându-l într-un mod considerat de recurent ca fiind evident şi neîndoielnic, ceea ce, în opinia recurentului ar reprezenta o gravă neglijenţă, în sensul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, astfel încât ar fi nelegală soluţia instanţei de fond.

Totodată, recurentul a evocat greşita aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 şi în raport de faptul că judecătorii vizaţi de sesizarea disciplinară ar fi nesocotit, în mod grav şi nescuzabil, în opinia recurentului, prevederile art. 376 alin. (1) C. civ., întrucât fosta sa soţie a evacuat cabinetul stomatologic al recurentului din imobilul înscris în CF nr. x Arad imediat după rămânerea definitivă a deciziei civile pronunţate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad, astfel că, până la găsirea unui nou spaţiu în care să-şi amenajeze un nou cabinet stomatologic, nu ar fi avut unde să-şi desfăşoare activitatea şi nu a avut nicio sursă de venit.

A mai învederat recurentul că, prin eroarea neîndoielnică şi nescuzabilă de calcul a celor doi magistraţi, care au mărit, în opinia recurentului, în mod arbitrar, culpabil şi total nejustificat, lotul cuvenit fostei sale soţii din masa partajabilă a bunurilor comune cu procentul de 5%, domnii judecători B. si C. l-ar fi prejudiciat cu suma de 25.100 Euro, reprezentând 5% din valoarea masei partajabile de 502.000 Euro, săvârşind abaterea disciplinară prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

A mai arătat recurentul că prima instanţă ar fi reţinut eronat, în considerentele sentinţei atacate, că recurentul ar fi urmărit, prin demersul meu judiciar promovat în faţa Curţii de Apel Bucuresti, modificarea soluţiei pronunţate de cei doi magistraţi în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad, câtă vreme ceea ce a cerut recurentul ar fi fost simpla verificare a modului de aplicare, de către domnii judecători, a prevederilor imperative ale art. 676 alin. (1) C. civ., la starea de fapt din cauză şi constatarea încălcării, de către aceştia, în mod grav, neechivoc şi nescuzabil, cel puţin din gravă neglijentă, a acestor prevederi legale de drept material, cu consecinţa reţinerii săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate, argumentând, în esenţă, în sensul unei corecte interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În opinia intimatei, susţinerile părţii reclamante nu relevă existenţa unor indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate de recurent ţin de însăşi esenţa procedurii judiciare şi de competenţa funcţională a magistratului şi nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate.

5. Răspunsul la întâmpinare

În raport de apărările formulate de intimată, recurentul - reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea susţinerilor expuse de intimată în întâmpinare, considerându-le neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 iulie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., evocat de recurent, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluţiei din data de 01.02.2021, dispusă în lucrarea nr. C21-125 de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare şi împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2365/A/05.08.2020, dată în lucrarea nr. 20-2379 a Inspecţiei Judiciare (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurentul - reclamant A. împotriva judecătorilor B. şi C., din cadrul Tribunalului Arad, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 - filele x ale dosarului instanţei de fond). Prevederile normative incidente cauzei pendinte sunt cele ale Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004 şi Legii nr. 317/2004.

Instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 124 alin. (3) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor.

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecţia Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuţie aspecte asupra cărora instanţa s-a pronunţat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc. Se mai reţine că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează şi interdicţia punerii în discuţie a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, o atare interdicţie avându-şi sursa în normele de drept constituţional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă intimata - pârâtă a adoptat soluţia în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât şi a activităţii acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurent sentinţei atacate, câtă vreme instanţa de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă).

Înalta Curte reţine că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă. Înalta Curte observă că recurentul - reclamant a evocat săvârşirea de către magistraţii judecători B. şi C., a faptei pe care o reclamă în ambele modalităţi.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Nu trebuie uitat faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluţia pronunţată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or, în mod contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte consideră că, prin aspectele evocate de acesta, privind încălcarea prevederilor art. 376 alin. (1) şi art. 676 alin. (1) C. civ., sau a celor legate de mărirea lotului cuvenit fostei soţii a recurentului din masa partajabilă a bunurilor comune cu procentul de 5%, se tinde, în realitate, la o repunere în discuţie a deciziei civile nr. 1053/A/23.12.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad întrucât se solicită o reevaluare a raţionamentului juridic exhibat de cei doi magistraţi. Acestui demers i se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi art. 129 din legea fundamentală, care interzic punerea în discuţie, în procedura disciplinară, a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Astfel, aprecierea materialului probator (precum Raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Arad) sau interpretarea ori aplicarea legii la situaţia de fapt reprezintă atribute esenţiale ale actului de judecată, determinând, după cum corect a arătat şi judecătorul fondului, formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluţia pronunţată, iar astfel de aspecte excedează limitelor verificărilor pe care inspecţia judiciară este îndreptăţită să le realizeze (inspecţia judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative).

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, analiza realizată, din această perspectivă, de prima instanţă este una corectă, faptele clamate de recurent neîndeplinind astfel de condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistraţii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul - reclamant A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1331 din 5 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.