Judicial disciplinary inspection for bad faith and non-random case assignment: appeal dismissed, lower court ruling upheld

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 15.07.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020 reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, plângere împotriva rezoluţiei din data de 22 iunie 2020 a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, emisă în lucrarea nr. C20-717 şi a rezoluţiei de clasare nr. 1102/30 martie 2020, emisă de Direcţia de inspecţie pentru judecători din cadrul pârâtei în lucrarea nr. 20-267.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 392 din 16 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamantul A., prin care, evocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul a învederat că hotărârea atacată ar fi lovită de nulitate absolută deoarece ar fi fost pronunţată de alt complet decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii. În acest sens, recurentul a arătat că citaţia pentru termenul din 02.02.2021, emisă la data de 10.12.2020, a fost trimisă sub semnătura doamnei judecător B., iar sentinţa a fost pronunţată de doamna judecător C.. Recurentul a mai arătat că, întrucât Curtea de Apel Bucureşti nu ar avea informaţii publice, respectiv extrase ale Hotărârilor Colegiului de Conducere, a adresat, prin email, acestei instanţe o solicitare în acest sens, neprimind însă niciun răspuns, astfel încât, în opinia sa nu au fost respectate dispoziţiile privind repartizarea aleatorie a cauzei.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a învederat că hotărârea ar fi lovită de nulitate absolută întrucât nu ar fi motivată (sau ar fi contradictorie), sens în care, urmare evocării unor considerente teoretice privind conţinutul obligaţiei de motivare ce incumbă instanţei, recurentul a arătat că în sentinţa atacată se regăseşte la început menţiunea că " dezbaterile orale şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică din 02.02.2021", aspect apreciat de recurent ca inexact şi în contradicţie cu menţiunile din încheierea de şedinţă care evidenţiază lipsa părţilor.

Urmare redării unor paragrafe din cuprinsul sentinţei atacate, recurentul a mai arătat că nu cunoştea compunerea completului ce a judecat recuzarea şi nici magistratul care a semnat pentru repartizarea recuzării la completul 3A, iar nu la completul 2A, dar a susţinut că nu s-au efectuat verificări şi cu privire la aceşti magistraţi (din completul 3A şi cel de a dispus ca recuzarea să nu fie judecată conform ROI).

Totodată, recurentul a susţinut că nu s-au efectuat verificările de rigoare, chiar dacă responsabilă de desemnarea completului de recuzare era tot judecător D.

A mai învederat recurentul că prima instanţă nu s-a pronunţat pe probatoriul solicitat în cauză şi nu a analizat criticile de pretinsă nelegalitate prezentate de reclamant".

În continuare, recurentul a menţionat că nu a solicitat rejudecarea dosarului Tribunalului Prahova soluţionat de magistraţii vizaţi de sesizarea disciplinară, iar, în opinia, sa prima instanţă a analizat legalitatea rezoluţiilor atacate cu nerespectarea prevederilor legale ce reglementează activităţile ce intră în competenţa Inspecţiei Judiciare. În acest sens, recurentul a apreciat că soluţiile date de inspectorul judiciar şi de şeful său sunt total arbitrare, nu conţin un raţionament argumentativ.

Nu în ultimul rând, recurentul a învederat că ar exista probe evidente, emise chiar de instanţa la care s-ar fi operat actele apreciate de recurent ca reprezentând nelegalităţi (în procesele-verbale de repartizare aleatorie, numele grefieri şi alte asemenea).

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate, argumentând, în esenţă, în sensul unei corecte interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În opinia intimatei, susţinerile părţii reclamante nu relevă existenţa unor indicii privind săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) şi t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate de recurent ţin de însăşi esenţa procedurii judiciare şi de competenţa funcţională a magistratului şi nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 iulie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Răspunzând punctual motivelor de recurs evocate de recurentul - reclamant, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu se poate reţine incidenţa cazului de casare reglementat de pct. 2 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., conform căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.", fiind nefondate criticile evocate de recurent.

Din rezoluţia existentă la fila x a vol. I al dosarului de fond rezultă că repartizarea aleatorie a cauzei a fost realizată la data de 15.07.2020, cauza fiind atribuită Completului nr. 10 F din cadrul secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Conform procesului-verbal ce înmânare către recurentul- reclamant a citaţiei pentru termenul din data de 2 februarie 2021 recurentul - reclamant a fost chemat în faţa Completului 10F al secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea dosarului nr. x/2020

Din încheierea de şedinţă din data de 2 februarie 2021 rezultă că la dezbaterea fondului cauzei (fie ea realizată şi în lipsa părţilor, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.) a luat parte doamna judecător C., ce este acelaşi judecător precum cel ce a pronunţat sentinţa civilă nr. 392 din 16 martie 2021.

Pe cale de consecinţă, din actele dosarului de fond rezultă că hotărârea recurată a fost pronunţată de acelaşi judecător precum cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului şi de acelaşi complet de judecată precum cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în faza de judecată a fondului, compunerea instanţei pentru toate termenele de judecată a fost aceeaşi (în acest sens încheierea din data de 24.11.2020 - fila x a vol. II al dosarului de fond, încheierea din 2 februarie 2021 - fila x a vol. II al dosarului de fond, încheierea din 16 februarie 2021 - fila x verso a vol. II al dosarului de fond, încheierea din 2 martie 2021 - fila x a vol. II al dosarului de fond), astfel încât nu se poate reţine nici teza schimbării compunerii completului. Faptul că, pe citaţia emisă recurentului - reclamant pentru data 2 februarie 2021 este aplicată, în dreptul menţiunii "Preşedinte", o ştampilă cu textul "Judecător B." nu reprezintă un element apt a genera incidenţa cazului de casare reglementat de pct. 2 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., câtă vreme nu priveşte hotărârea recurată, ci doar actul de procedură al citării pentru termenul de judecată.

Nefondate sunt şi argumentele subsumate de recurent cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Astfel, recurentul a învederat, pe de o parte, că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra probelor solicitate, iar pe de altă parte că nu ar fi analizat corect probele aflate la dosar. Din verificarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte observă că prin aceasta recurentul - reclamant a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile aflate la dosar şi cu alte înscrisuri pe care le va obţine în urma demersurilor deja demarate, precum şi a altor probe ce se vor descoperi ca necesare în urma dezbaterilor. Anterior primului termen de judecată, reclamantul a solicitat şi interogatoriul pârâtei, fără a indica însă teza probatorie şi fără a depune la dosar interogatoriul în condiţiile art. 194 lit. e) coroborat cu art. 355 C. proc. civ.

Cât priveşte proba cu înscrisuri, Înalta Curte apreciază că, prin menţiunile existente în cuprinsul încheierii din data de 24.11.2020, prima instanţă s-a pronunţat asupra acesteia, dispunând chiar completarea probatoriului în sensul depunerii unor înscrisuri ce nu se regăseau în dosar.

Deşi este adevărat că asupra probei cu interogatoriu prima instanţă a omis să se pronunţe, un astfel de aspect nu este suficient pentru a conduce la reformarea hotărârii instanţei de fond, câtă vreme, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Vătămarea în discuţie presupune analiza unor elemente concrete, iar în cuprinsul cererii de recurs partea recurentă nu a învederat care ar fi fost prejudiciul care i-ar fi fost produs prin nepronunţarea asupra probei cu interogatoriu. Pe cale de consecinţa, din această perspectivă nu se poate reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, nici alegaţiile recurentului - reclamant prin care acestea susţine că prima instanţă ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând în opinia sa, norme de procedură şi că maniera în care judecătorul fondului a apreciat materialul probator administrat în stabilirea situaţiei de fapt ar fi unul eronat, nu pot fi valorificate în sensul propus de recurent.

Din această perspectivă, reţine Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor reprezintă o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forţei probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurent, elemente de temeinicie a hotărârii pronunţate, iar nu de nelegalitate. În cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Nici argumentele recurentului - reclamant referitoare la pretinsa incidenţă a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi valorificate în sensul solicitat de acesta, nici din perspectiva tezei nemotivării şi nici din cea a unei contradictorialităţi între argumentele evocate de prima instanţă.

Cât priveşte obligaţia de motivare ce incumbă instanţei, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., această obligaţie se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Curtea de Apel Bucureşti a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 425 C. proc. civ., şi a arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza hotărârii pronunţate.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia EDO.

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României), potrivit cărora "..., deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). ... Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Cât priveşte afirmaţia recurentului privind existenţa unei contradictorialităţi între argumentele expuse de judecătorul fondului, Înalta Curte observă că această apărare a fost evocată pur formal, fără ca recurentul să dezvolte o atare susţinere, în sensul de a învedera în mod clar şi concret care ar fi elementele de contradictorialitate. În plus faţă de acestea, Înalta Curte reţine că o motivare contradictorie ar fi fost cea în care, spre exemplu, în privinţa aceleiaşi ipoteze s-ar fi afirmat, mai întâi, întrunirea condiţiilor reţinerii unei anumite soluţii, iar apoi, în alt paragraf, s-ar fi reţinut contrariul, or, în cauza pendinte, nu este incidentă o astfel de situaţie.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât sentinţa recurată cuprinde argumente pe care şi-a fundamentat Curtea de Apel Bucureşti soluţia pronunţată, chiar dacă acestea sunt succint exprimate.

Examinând, în continuare, sentinţa atacată şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., evocat de recurent, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluţiei din data de 22 iunie 2020 a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, emisă în lucrarea nr. C20-717 şi împotriva rezoluţiei de clasare nr. 1102/30 martie 2020, emisă de Direcţia de inspecţie pentru judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. 20-267 (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurentul - reclamant A. cu privire la doamnele judecător E. şi F. din cadrul Tribunalului Prahova, pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, a sesizării formulate de aceeaşi parte în privinţa doamnei judecător D. din cadrul Tribunalului Prahova, pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 şi a sesizării formulate tot de reclamant cu privire la doamnele judecător G. şi H., din cadrul Tribunalului Prahova, pentru abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) şi t) din Legea nr. 303/2004 - filele x ale vol. II al dosarului instanţei de fond). Prevederile normative incidente cauzei pendinte sunt cele ale Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004 şi Legii nr. 317/2004.

Instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 124 alin. (3) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor.

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecţia Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuţie aspecte asupra cărora instanţa s-a pronunţat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc. Se mai reţine că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează şi interdicţia punerii în discuţie a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, o atare interdicţie avându-şi sursa în normele de drept constituţional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă intimata - pârâtă a adoptat soluţia în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât şi a activităţii acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurent sentinţei atacate, câtă vreme instanţa de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. o) şi t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează pe de o parte abaterea disciplinară constând în nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, iar pe de altă parte, pe cea constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă).

Referitor la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reţine că prima instanţă a analizat şi concluzionat corect că intimata - pârâtă a efectuat toate demersurile necesare verificării întrunirii sau neîntrunirii elementelor materiale ale unei astfel de abateri. Totodată, instanţa de fond a valorificat corect prevederile art. 104 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aplicabil la datele relevante cauzei (19 martie 2018, 24 aprilie 2019 şi 2 mai 2019), conform cărora "în situaţia desfiinţării unui complet, toate cauzele repartizate acestuia, inclusiv cele suspendate, vor fi repartizate prin sistemul ciclic, conform hotărârii colegiului de conducere", în contextul în care, urmare desfiinţării completului de apel 5A/5A- C. civ. al Tribunalului Prahova şi a Hotărârii Colegiului de conducere a Tribunalului Prahova nr. 11 din 24.04.2019, la repartizarea ciclică a dosarelor s-a avut în vedere acelaşi criteriu de stabilire a ordinii dosarelor, respectiv data iniţială a înregistrării cauzelor în sistemul judiciar, pentru toate dosarele aflate pe rolul completurilor desfiinţate, indiferent de etapa procesuală. Un atare criteriu este unul obiectiv, de natură a înlătura orice suspiciune, astfel încât nu se poate reţine o încălcare a principiului repartizării aleatorii a dosarelor.

Cât priveşte abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reţine că obiectul juridic al unei astfel de abateri îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă. Înalta Curte observă că recurentul - reclamant a evocat săvârşirea de către magistraţii judecători vizaţi de sesizarea sa din perspectiva literei t) a art. 99 din Legea nr. 303/2004 (doamnele judecător E. şi F. din cadrul Tribunalului Prahova şi doamnele judecător G. şi H. din cadrul Tribunalului Prahova), a faptei pe care o reclamă în ambele modalităţi. În esenţă ceea ce se critică este maniera în care a fost soluţionată cererea de recuzare în dosarul nr. x/2012, inclusiv din perspectiva repartizării cererii de recuzare la completul de judecată 3A- C. civ., dar şi modalitatea de instrumentare a dosarului nr. x/2012

Cât priveşte prima chestiune, se reţine şi că prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Tribunalului Prahova nr. 28 din 29 noiembrie 2019 s-a stabilit blocarea completurilor 2A/2A- C. civ., astfel încât, conform art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aplicabil la datele relevante cauzei, incidentul procedural a fost corect soluţionat de completul cu numărul imediat următor, mai precis 3A.

Referitor la modalitatea de instrumentare a dosarului nr. x/2012, se reţine că, potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Nu trebuie uitat faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluţia pronunţată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or, în mod contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte consideră că prin aspectele evocate de acesta, se tinde, în realitate, la o repunere în discuţie a soluţiilor pronunţate de magistraţi. Acestui demers i se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi art. 129 din legea fundamentală, care interzic punerea în discuţie, în procedura disciplinară, a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Astfel, aprecierea materialului probator sau interpretarea ori aplicarea legii la situaţia de fapt reprezintă atribute esenţiale ale actului de judecată, determinând, după cum corect a arătat şi judecătorul fondului, formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluţia pronunţată, iar astfel de aspecte excedează limitelor verificărilor pe care inspecţia judiciară este îndreptăţită să le realizeze (inspecţia judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative).

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, analiza realizată, din această perspectivă, de prima instanţă este una corectă, faptele clamate de recurent neîndeplinind astfel de condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistraţii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. o) şi t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată şi de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, neputând fi identificate motive de reformare a hotărârii atacate invocate de recurentul - reclamant A. din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 392 din 16 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.